Cică unul era cam fustangiu. Avea și niște obiceiuri sexuale destul de ‘condimentante’. Colac peste pupază, avea și un papagal… Vorbitor!
Obiceiul tipului era să invite câte o ‘doritoare’ la el acasă și, înainte de a ‘trece la treabă’ să ‘negocieze’ cu ea ce urma să se întâmple. N-are rost să intrăm în amanunte.
Doar că tipul avea o problemă. Pe la jumătatea negocierilor și apoi pe toată durata ‘întâmplărilor’ papagalul se cam băga în seamă. ‘Insera’ tot felul de comentarii. Hazlii, nimic de zis, doar că diminuau concentrarea preopinenților. Nu e ușor să joci în Kama Sutra atunci când te umflă râsul!
Așa că tipul s-a hotărât. Că trebuie să pună piciorul în prag. Sau cortina pe colivie… Nimic! Papagalul continua să comenteze.
A fost nevoie de o discuție tete-a-tete. Sau tete-a-bec…
„Dacă te prind că mai scoți o vorbă, o singură vorbă, îți smulg toate penele!”
Treaba a funcționat o vreme. Papagalul se potolise. Mai ales că după un timp tipul ridicase cortina de pe colivie și papagalul se putea bucura din nou de spectacol…
Până când una dintre preopinente s-a dovedit a fi pe măsura tipului. Și a venit cu câteva idei proprii! Așa că cei doi au început negocieri serioase. Poziții, secvențe, alea alea…
La un moment dat, papagalul nu mai rezistă. Și face următorul anunț:
Îmi bag picioarele-n ele de pene, astea sunt faze de comentat!
19 Iulie 202130 August 202130 August 2021, mai pe-nserat
Cum era aia cu ‘doi iepuri dintr-un foc’? Uite ca în politică se poate…
Bulevardul dintre Casa ‘Poporului’ și ‘fântâni’ purta numele de Victoria Socialismului.
Și pentru că singurul lucru care ne ținea în viață era ‘hazul de necaz’, i-am spus „Victoria socialismului împotriva poporului”.
Ia să vedem ce s-a întâmplat în cei trezeci de ani scurși de când poporul s-a răsculat, cârmaciul a decolat spre un loc „cu verdeață” iar bulevardul a primit numele de „Unirii”.
Din spatele Casei Poporului se ițește Catedrala Neamului.
Iar Magazinul Unirii e, în sfârșit, plin de marfă.
Realist vorbind, astăzi o ducem mult mai bine față de acum 30 de ani. Doar că acest ‘mult mai bine’ are o foarte pregnantă dimensiune statistică! Dacă adunăm nivelul de trai al celor care o duc bine cu cel al ‘asistaților social’ și împărțim la doi – știu, nu așa se face media la chestiile astea complicate, rezultatul iese net superior nivelului de trai de care ne bucuram, marea majoritate, pe vremea Marelui Cârmaci.
Și încă ceva. Atunci eram ‘strânși uniți în jurul conducătorului iubit’. Adică unii îl apărau – pe el, personal, în timp ce restul încercam să ne vedem de viață. ‘El’ fiind, poate paradoxal, elementul de unire dintre noi toți. Toți îl uram. Atât cei a căror misiune era să îl apere cât și restul poporului. Aduceți-vă aminte ce s-a întâmplat între 25 Decembrie 1989 și 5 Ianuarie 1990. Înverșunarea cu care au fost călcate în picioare, la propriu, toate cele care ne aduceau aminte de el. De el și, prin extensie, de ‘partid’. Că în timp ce oamenii de rând își vărsau amarul acumulat răzbunându-se pe simboluri ‘inițiații’ își vedeau de treburile lor…. asta-i altă poveste.
Ideea e că pe vremea aia distanța dintre Casa Poporului și Piața Unirii era destul de mică. Oamenii care populau cele două locuri aveau măcar un lucru în comun. Nici unul nu credea că va scăpa vreodată de Ceaușescu dar toți își doreau acest lucru cu ardoare!
Acum, la treizeci de ani după ce ne-am luat „rația de libertate”… cei din Palatul Parlamentului habar n-au ce se întâmplă în Piața Unirii. În timp ce mai puțin de o treime dintre cei din Piața Unirii cred că din Palatul Parlamentului mai poate veni ceva folositor și pentru ei.
Din cauza pandemiei? Poate. Doar că trendul ăsta durează de ceva vreme…
Și uite încă o măsură a distanței dintre vlădică și opincă. Vlădica habar n-are – sau nu-l înteresează, cum să transmită ceva opincii. Așa că opinca nu mai crede nimic din ce spune vladica.
Să nu mă întrebați ‘cine e de vină’! Tot ce mă interesează este ‘ne apucăm, odată, să facem ceva pe chestia asta’?
Ceva constructiv… că la prostii ne pricepem toți… Mai țineți minte ‘Ucenicul Vrăjitor’? Nu, aia n-a fost o poveste… Ceaușescu a fost și el tot un ucenic căruia i s-a urcat prenadezul la cap! Doar că n-a fost cine să-l tragă de mânecă! Când a fost cazul, că după aia a fost prea târziu…
PS.
Pentru cei care n-au avut timp să citească în tinerețe. ‘Ucenicul Vrăjitor’ este o poezie a lui Goethe. Vrajitorul ‘titular’ îl lasă pe ucenic în ‘laborator’, cu consemnul să nu umble cu lucrurile pe care nu le stăpânește/înțelege cu adevărat. Ucenicul nu se poate stăpâni – care dintre noi ar fi în stare să se abțină atunci când ar avea acces la puterea absolută?!?, așa că încearcă puterile ‘nuielei fermecate’. Lucrurile dau din rău în mai rău și doar întoarcerea titlularului întrerupe continuarea catastrofei.
PS II
Despre Ceaușescu se povestește că a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, ucenic la un cizmar. Prenadezul este un adeziv folosit in cizmărie, precum și de către aurolacii care încă trăiau în 2014 prin tunelele de termoficare care împânzesc Bucureștiul.
Azi dimineață aveam întâlnire cu Pfizer. Și cu BioNTech…
Când să mă scol din pat, nevastă-mea îmi spune: – Am citit ceva foarte interesant pe net. Cică după ce te vaccinează, țesutul din jur devine magnetic. Pentru câteva ore. Iar la a doua doză cică ține mai mult. Mai ales dacă ți-o face în aceiași mână! – O să verific când mă întorc. Iau un magnet de pe frigider și vedem atunci.
Mă urc pe bicicletă și dăi pedale. Ajung, mă procesează… și o întreb pe asistentă care-i treaba cu magnetizarea. Zâmbește și mă sfătuiește să verific când ajung acasă. Mă duc în sala de supraveghere să-mi treacă ‘sfertul academic’. Injectații au fost mult mai terni decât data trecută. Nimeni nu scotea vreo vorbă, nici unul nu dadea semne că ar fi dispus la vre-un mișto, ceva… Așa că m-am mulțumit cu buletinul de știri de la televizor.
‘Bucuria oamenilor că au scăpat de mască’. ‘Am revenit la libertate’. ‘Guvernul a renunțat la restricții’.
Tre’ să recunosc că nu am înțeles nimic. Până la urmă, care e motivul de bucurie?
Că din ce în ce mai puțini oameni se îmbolnăvesc de chestia asta? Și că, în situația de acum, putem renunța – în anumite situații, la mască? Că nu mai este nevoie de o parte dintre restricții? Că ‘spațiul’ în care ne putem manifesta fără a face rău altora a (re)devenit un pic mai mare?
‘Semantics’… Culmea e că cei care folosesc această linie de argumentare sunt tot aia care predică ‘Sticks and stones may break my bones but words will never hurt’.
Pe bune? Cum să înțeleagă ‘omul de rând’ cât de groasă e situația dacă ‘cel de la televizor’ vorbește despre ‘am scăpat de mască’ și spune că ‘am revenit la libertate’?
OK, am înțeles. Netul e spațiul libertății absolute. Găsești acolo toate tâmpeniile. Inclusiv tâmpeniile mele…
Da’ totuși… parcă televizorul e altceva! Mai ales atunci când vorbim despre posturi cu ‘acoperire națională’…
Și nu cred că abia așteptați să vă spun cum devine treaba cu ‘magnetizarea’. Duceți-vă la ‘întâlnire’. E sigura metodă prin care puteți verifica singuri!
Dacă avem noroc, peste câțiva ani n-o să mai înțeleagă nimeni nimic din chestia asta. Pentru că lumea va uita intensitatea pandemiei. Faptul că spitalele ‘COVID’ au fost, la un moment dat, atât de pline încât a fost nevoie să fie evacuat, peste noapte, un spital de ortopedie. Așa că cei care nu puteau să meargă au fost trimiși acasă pentru a face loc celor care nu puteau să respire.
Să revenim la cestiune.
Care a fost reacția ‘presei’? Vreun articol care să scoată în evidență tragismul situației? Intensitatea pandemiei? Faptul că suntem în rahatul ăsta pentru că nu am știut – noi toți, comunitatea – cum să reacționăm?
Tot ce văd sunt critici acerbe la adresa guvernului. Din toate direcțiile.
Critici meritate! Cam tot ce se spune este cât se poate de adevărat. Guvernoiu comite greșeli pe bandă rulantă!
Ca noi toți, de altfel. Nu cred că există cineva dintre noi care să nu greșească.
Și totuși. Până la urmă, ce vrem să fim? Parte din problemă sau parte din soluție?
Cum e mai bine? Să greșești făcând ceva sau să dai din gură pe margine?
Altfel spus, cum e mai bine? Să pui degetul pe greșelile comise de cineva sau să transformi acele greșeli într-un show? Să ajuți pe cineva să rămână ‘pe calea cea dreaptă’ – spre folosul întregii comunități din care faci și tu parte – sau să transformi în spectacol ‘împleticelile’ celor ‘angajați’ să găsească calea cea dreaptă?
Ne ajută cu ceva tot circul ăsta?
Pe noi, pe rudele celor evacuați de la Foișor? Pe noi, pe rudele celor aduși la Foișor? Pe noi, pe… cei care am putea ajunge, mâine, la Foișor?
Adică pe NOI toți?!?
Se pare că nu prea ajută…
Ba chiar se pare că însăși breasla, sau măcar unii dintre membrii ei, sunt conștienți de ceea ce se întâmplă
Hai să acceptăm ideea că guvernul o fi nevolnic. Asta am fost în stare, asta am ales. Bine că guvernele pot fi schimbate. Mai pot fi schimbate. Încă… Dar cine o fi decredibilizat „mesajul în privința combaterii bolii”? Cine o fi contribuit la scăderea fricii de virus până la „cel mai scăzut nivel”? Tot nevolnicia guvernoiului?!?
Chestia asta este valabilă atât pentru organismele biologice cât și pentru cele sociale. Privit din unghiul ăsta, testul COVID capătă noi valențe. La nivel individual, nu mai contează dacă respectivul este pozitiv sau nu. Doar ce face atunci când își dă seama că boala există în jurul lui. Sau în el… La nivel social… Dacă învățăm ceva din pandemia asta, bine. Dacă nu… poate învățăm data viitoare. Dacă mai apucăm! Câți mai apucăm…
Miruna Gritu, așa o cheamă pe prietena berzelor din Sibiu, este atât de cunoscută în lumea iubitorilor de animale încât atunci când un cetățean din Biertan a găsit doi pui de urs, a sunat-o pe ea. Nu la Garda de Mediu. La Asociația Prietenii Berzelor!
După cum înțelegeți din context, aceasta s-a dus la Biertan. Pe drum a tot dat telefoane până când a aflat că la Zărnești există un sanctuar pentru urși. Așa că a luat puii – deshidratați și foarte slabiți de diaree, și i-a dus la Zărnești. Între timp a fost sunată de cineva de la Garda de Mediu. Invitată la sediu. Și amendată cu 10 000 de lei. Pentru că a transportat urși fără să fi fost autorizată în acest sens.
Garda de Mediu este o înstituție care se ocupă cu ‘ocrotirea mediului’. Urșii fac, evident, parte din mediu. Garda este obligată să se ocupe de bunăstarea urșilor. Obligată să aplice legile. Pentru simplul motiv că dacă s-ar apuca oricine să transporte urși unde li se năzare, urșii ar avea de suferit. Împreună cu restul mediului.
Miruna Gritu se ocupă și ea tot cu ocrotirea mediului. Cu ocrotirea aceluiași mediu… Berzele pe care le oblojește Miruna Gritu nu sunt cu nimic mai prejos decât urșii care tocmai au fost protejați de Garda de Mediu.
Și atunci?!?
Cum putem ieși din situația asta? Ce era să facă comisarul de la Garda de Mediu? S-o lase în pace pe Miruna Gritu după ce aceasta tocmai încălcase legea? Ce exemplu dădea? Pe de altă parte, cam câte berze poate să îngrijească Miruna Gritu cu banii aia?
Am să închei cu o altă serie de întrebări.
Care este amenda minimă pentru transportat urși fără autorizație?
Și, mai ales, cum rămâne cu sustenabilitatea? Facem ceva pentru ea, pe bune, sau ne ‘acoperim cu hârtii’?
Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.
Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.
Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt. Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede. Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…
În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…
Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!
‘OK, un Fanatik cu mintea la cap! Altceva?’
O întrebare.
Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări. Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.
Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.
Agentul 007! Agent provocator. Pus de cine știe cine… Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…
Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!
‘Păi bine mă! Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’
Uite și întrebarea.
De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea? Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!
Cine e Vasile Bănescu?!? Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!
Zicea cineva ceva despre un protest antimască… Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?
În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele. Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație. Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare? Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență? Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului? Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi? Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”. Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România. Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin. Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta? Sau vrem să o mai aprofundăm odată? Să mai experimentăm o tură de orori?
Anul acesta, pe caz de pandemie, ar urma ca procentul să scadă la 2.5%.
O fi bine? O fi rău? O fi justificat ca atunci când avem nevoie de bani pentru autostrăzi să tăiem de la educație? Sau, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu adevărat, ar trebui să ne uităm și la cifrele absolute. La bani, nu doar la procente… Iar apoi și la execuția bugetară. Cât din bugetul alocat a fost cheltuit. Pe ce. Și cu ce rezultate.
Nu mi-am propus un blog de analiză economico-financiară. Mă voi rezuma la a sădi întrebări. Și la a trage concluzii personale.
Privesc diagrama și mă îngrozesc. Pentru că mai am deschisă o pagină de net.
Să presupunem că am căzut în cap. Și că am uitat tot ce știam vreodată despre conceptul de vaccin. Dar că țin minte ce înseamnă să fii profesor. Cadru didactic. Adică acel om care are menirea să învețe pe alții cum să învețe. Cum să citească și cum să caute informația de care are nevoie.
Păi dacă oamenii care trebuie să-i învețe pe conaționalii lor încă nu s-au hotărât cu privire la cum să reacționeze ‘pe caz de pandemie’… ce să ne mai mirăm de indecizia publicului larg… Și asta la mai bine de un an de când virusul a început să ne rărească! Să nu ne fi rărit destul?!?
Revenind la imaginea cu care am început, da, România cheltuiește mult prea puțini bani pentru educație.
Doar ca nu prea stiu cine ar trebui educati primii…
Publicul – și politicienii, cu privire la importanța sistemului de educație? Astfel încât cei implicați în sistem să se poată bucura de toată considerația pe care ar trebui s-o merite!
Sau cei implicați deja în sistem? Astfel încât să se ridice, cu adevărat, la înalțimea sarcinii pe care și-au asumat-o!
Declasarea profesorimii române, Mihai Maci, Edupedu.ro, 2019.
Orice națiune care vrea să rămână vie are nevoie de solidaritate. Între individualitățile care constituie fiecare generație și între generații. Generația tânără va crește sub influența celor aflate deja la maturitate. Iar cea aflată la senectute se va bucura, sau nu, de sprijinul generațiilor pe care le-a ajutat să crească. Iar fiecare dintre generații va avea doar atâta forță cât va fi în stare să genereze. Să genereze împreună. Ca o echipă. Ca o echipă constituită din colegi care se respectă între ei.
Înțelegem chestiile astea? Facem în așa fel, împreună, încât cei care au chemare pentru catedră să aibe curajul să-și urmeze chemarea? O vom duce, de la o generație la alta, din ce în ce mai bine.
Ne lăsăm în voia lui „după mine, potopul”? Atunci vom avea surpriza să experimentăm potopul. Pe pielea noastră!
nicichiarasa 