“Când au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.”
Coda 1
Când li s-au restricționat drepturile celor nevaccinați, n-am zis nimic. Eram vaccinat.
Coda 2
Când am avut nevoie să mă ia cu salvarea, a trebuit să aștept până a fost prea târziu. Foarte mulți au pus dreptul lor de a nu se vaccina mai presus de dreptul tuturor de a trăi. Iar eu m-am îmbolnăvit abia după ce toate spitalele era deja blocate. Așa că am murit, ca în Evul Mediu, de apendicită.
Pot să înțeleg genul ăsta de logică. Sau, mai bine spus, pot urmări firul logic al spunerii.
Doar că… Oscar Hoffman! Omul acesta, profesor de sociologie – PROFESOR de sociologie, de fapt, ne tot repeta:
NU este suficient ca o propoziție să fie corectă din punct de vedere logic. Pentru ca o propoziție să fie adevărată ea trebuie să aibe sens din punct de vedere epistemologic.
După ’90, luptele „intestine” – atât în PNL cât și în PSD, au avut loc după tipicul ‘recomandat’. „Liderii din țară” s-au tot adunat, ‘la ceas de seară’, și au hotărât mazilirea – scuze, „raderea”, celui în cârca căruia a fost aruncată responsabilitatea pentru eșecul care precipitase adunarea ‘cinstitelor fețe’.
Și cu asta ‘ce-am făcut’?!?
Cam tot progresul înregistrat în ultimii 30 s-a ‘întâmplat’ mai degrabă în ciuda politicienilor. Nu e locul aici pentru o discuție despre ineficiența guvernanților – în general, sau despre neisprăvirea celor dâmbovițeni. Mai țineți minte zicala asta?
‘Cine știe cu adevărat, face cu mâna lui. Cine are ceva habar, face pe șeful. Iar cine n-are nici un habar, învată pe ceilalți.’
Din câte țin eu minte, ‘adunarea la ceas de seară’ și ‘raderea’ șefilor atunci când aceștia calcă pe bec sunt niște apucături mafiote.
Asta ne dorim?
Asta ‘îți doresc eu ție, scumpă Românie’?!?
Bineînțeles că tot ceea ce se întâmplă acum este un circ ieftin. Care nu doar că dezamăgește… Partea cu adevărat proastă a ceea ce se întâmplă acum este demotivarea, nu dezamăgirea.
Dezamăgirea, atunci când ne vom trezi din demotivare, va fi un lucru bun. Abia după ce ne vom fi dezamăgit destul, vom reuși să ne debarasăm de complexul „lui Tătuca”.
De speranța deșartă că va veni cineva, ales/numit ‘la ceas de seară’ de către … ?!?, și care va rezolva, în sfârșit, toate problemele. Toate problemele NOASTRE! Fără ca noi să mai trebuiască să facem nimic. În afară de să-l votăm atunci când îi va fi venit rândul…
Odată! Că după aia, va avea el grijă să nu mai piardă următoarele nu știu câte alegeri…
Uite de aia, și nu din masochism, accept ca fiind firesc circul la care asistăm cu toții. Măcar avem ocazia să ne dumirim. Să vedem și noi cine ce părere are. Și ce idei susține.
După toată chestia asta, întreaga responsabilitate ne va aparține. Nouă, nu lor. Ei își vor fi dat arama pe față. Politicieni, analiști, vectori de imagine…
De acum încolo… noi trebuie să alegem încotro vrem să mergem. Făcând, în primul rând!
Au trecut deja 10 ani de când Băsescu a ‘dat din casă’. L-a luat gura pe dinainte, a făcut-o expre’… Contează?!?
Tot ce contează e că am pierdut acești 10 ani! Ne-a dat mură-n gură și noi tot ne facem că plouă…
Pricepem odată? Toți cei implicați! Economie privată și funcționari ai statului. Că dacă o mai ținem așa – adică dacă ne mai furăm singuri căciula, vine frigul peste noi.
Și facem encefalită! Că vorba din străbuni e clară:
Peștele de la cap se-mpute. Da’ se curăță de la coadă!
PS. Va e lene să cautați ‘epistemologic’ pe net? Hoffman vroia să spună că propoziția trebuie să descrie o realitate. Un adevăr. În situația analizată, dacă suficient de mulți dintre cei în cauză ar fi avut bun simț și umanitate, n-am fi ajuns în halul în care suntem acum. N-ar mai fi fost nevoie de nici o ‘adunare mafiotă’!
Cică unul era cam fustangiu. Avea și niște obiceiuri sexuale destul de ‘condimentante’. Colac peste pupază, avea și un papagal… Vorbitor!
Obiceiul tipului era să invite câte o ‘doritoare’ la el acasă și, înainte de a ‘trece la treabă’ să ‘negocieze’ cu ea ce urma să se întâmple. N-are rost să intrăm în amanunte.
Doar că tipul avea o problemă. Pe la jumătatea negocierilor și apoi pe toată durata ‘întâmplărilor’ papagalul se cam băga în seamă. ‘Insera’ tot felul de comentarii. Hazlii, nimic de zis, doar că diminuau concentrarea preopinenților. Nu e ușor să joci în Kama Sutra atunci când te umflă râsul!
Așa că tipul s-a hotărât. Că trebuie să pună piciorul în prag. Sau cortina pe colivie… Nimic! Papagalul continua să comenteze.
A fost nevoie de o discuție tete-a-tete. Sau tete-a-bec…
„Dacă te prind că mai scoți o vorbă, o singură vorbă, îți smulg toate penele!”
Treaba a funcționat o vreme. Papagalul se potolise. Mai ales că după un timp tipul ridicase cortina de pe colivie și papagalul se putea bucura din nou de spectacol…
Până când una dintre preopinente s-a dovedit a fi pe măsura tipului. Și a venit cu câteva idei proprii! Așa că cei doi au început negocieri serioase. Poziții, secvențe, alea alea…
La un moment dat, papagalul nu mai rezistă. Și face următorul anunț:
Îmi bag picioarele-n ele de pene, astea sunt faze de comentat!
19 Iulie 202130 August 202130 August 2021, mai pe-nserat
Cum era aia cu ‘doi iepuri dintr-un foc’? Uite ca în politică se poate…
‘Și chiar crezi că o să înțeleagă cineva ce ai vrut să spui?’ ‘Ce? Că n-ai decât să spui ce vrei dar că pentru a acționa trebuie să îndeplinești niște condiții speciale? Iisus n-a osândit pe nimeni… ce ne îndrituiește pe noi să-mpărțim oamenii pe categorii?’
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele. Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație. Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare? Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență? Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului? Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi? Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”. Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România. Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin. Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta? Sau vrem să o mai aprofundăm odată? Să mai experimentăm o tură de orori?
Tocmai mi-a venit o idee. Să aduc în actualitate câteva dintre proverbele care ne jalonează gândirea. Stați pe-aici. S-ar putea să vă râdeți… Sau să vă luați cu mâinile de cap!
O mână spală pe alta. Și amândouă îngroașă obrazul…
Vă dați seama câte mâini s-au spălat una pe alta până a fost pusă la cale ‘pățania’ asta? Și câți vor incerca să se spele pe mâini de toata tărășenia? Ca să nu li se observe întreaga grosime-a obrazului?
Românii, precum mai toate celelalte popoare, se cred excepționali. Până nu demult, eu credeam că suntem – toți, oameni. Unii mai pricepuți la unele, alții la altele, unii mai civilizați, alții cu o cultură mai veche… adică diferiți. Doar diferiți! Și nici unii dintre noi excepționali.
De când cu pandemia asta a lu’ pește prăjit, am rămas cu un deficit de mers pe jos. Singurul sport pe care îl practic… De ceva vreme încoace, de când mi-am dat seama, încerc să remediez situația.
Așa se face că acu’ vreo oră eram la o trecere de pietoni. Așteptam. Lângă mine apare o … cetățeancă. Masca sub nas, privire ageră… Se uită-n stânga și-n drepta… apoi țuști pe carosabil. Cel care venea din stânga… ce să mai facă… frânează… ridică din umeri la mine și pleacă mai departe.
Conduc de vreo 30 de ani. Mă apropii de prima jumătate de milion de kilometri. Nu-i foarte mult… dar nici puțin… Mai interesant este faptul că am condus pe 4 continente. Dincolo de Istanbul, în insulele Canare – dar asta poate că nu se pune, e aproape ca-n Europa, în America… ‘Acasă’, adică ‘pe continentul nostru’, am ajuns până la Hamburg și până în Creta.
‘OK, și ce legătură e între ‘cetățeanca’ de pe trecerea de pietoni și accesul tău de lăudăroșenie?!?’
V-am spus că era și un semafor pe acolo? Cât se poate de roșu? Roșu pentru pietoni…
Peste tot e plin de nebuni. Inclusiv de oameni care se năpustesc printre mașini… Și totuși! În nici unul dintre multele locuri pe unde am condus n-am văzut atâția bătrâni traversând strada ca și cum ar fi fost ‘blindați’. Ca și cum ar fi datoria șoferilor să aibă grijă de ei… Nu se uită – sau chiar dacă se uită, nu le pasă… nu țin cont de culoarea semaforului…
După ce a trecut nenea care nici măcar n-a claxonat-o pe babă, am trecut și eu. Tot pe roșu… dar măcar n-a trebuit nimeni să frâneze pentru mine….
‘Băăă! Te caută moarte-acasă și tu umbli de nebun pe străzi!’
Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.
Piața, nu viața! Nu încă „viața”! Dar măcar suntem pe drumul cel bun…
Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!
‘Ai înnebunit și tu? Ți-a luat Covidu’ mințile?’
Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.
Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron. De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!
Asta la nivelul superficial de analiză. Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…
O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’. ‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi. ‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.
Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.
Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…
Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.
‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’
Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate. Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…
Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță! De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…
Să vedem… după cum spuse orbul. Poate că ne vine mintea la cap.
Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!
Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?
Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție. Prima oară.
După care am votat de trei ori împotriva lui! De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.
Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.
De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?
M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!
L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive. Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase. Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.
Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’. Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.
Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit. Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.
Și atunci? Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?
Să ne întoarcem la problema maidanezilor. Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!
Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală… Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă. Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.
Și ce mi-a venit tocmai acum?
Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat. Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.
De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…
Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz. Căcat de câine… mai găsești!
Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’. Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.
Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă! N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.
Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?
Și totuși.. Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său? In cabina de vot e mai simplu. Ești singur. Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână. În cabina de vot ești Dumnezeu!
Un coleg a avut ceva simptome. Nu foarte clare. Soția mea a început să mă ocolească prin casă. Colegul a primit rezultatul. Era pozitiv. Cu toate ca nu erau îndeplinite toate condițiile pentru ‘contact direct’, soția mea a făcut un test. PCR. Care a ieșit pozitiv.
A avut și ceva simptome. Nu grave, doar multe. Un pic de răgușeală, niște durere de cap, multă oboseală, amorțeli – astea încă nu i-au trecut de tot, la o lună de când a ieșit din carantină. Discomfort gastric…
Primul drum pe care l-am făcut atunci când am putut ieși din casă a fost la analize. De anticorpi, de data asta. Ea are, eu nu. N-am avut simptome, n-am dormit în același pat din momentul în care ea a bănuit ceva, ne-am păzit cât am putut.
Am povestit toate astea ca un argument pentru cât de ‘inconsecventă’ este infecția asta. O iei de la un coleg cu care nu lucrezi în același birou – 5 la număr, toți ‘pozitivi’ și toți cu simptome, și n-o dai soțului. La unii se manifestă ca o răceală, alții stau cinci zile pe oxigen…
Și ca un preambul la ceea ce urmează:
După ce ne-am întors de la analize, eu m-am dus la cumpărături. În Hala Obor. Era exact în prima zi în care fuseseră închise piețele agro-alimentare care nu erau ‘în spațiu liber’. Hala Obor rămăsese deschise pentru că are pereți laterali ‘ghilotină’. Administratorii au ridicat pereții, vânzătorii au dârdâit dar piața a rămas deschisă. La etaj e un fel de mall. Standuri închiriate de diverse firme care vând mâncare. Și ‘conexe’. Cafea, condimente, vinuri… Cu cei de la condimente sunt ‘prieten.’ Cumpăr de la ei de atât de multă vreme încât relația, și ‘discuția’, e mai complexă decât cea dintre un client obișnuit și un comerciant. Subiectul zilei, firește, era ‘închiderea piețelor’.
„Fu@-$i gura mă-sii nenorocitului ăsta de Iohannis!!! Cine ești tu să-nchizi piețele, mă!?!”
Noul venit, care tocmai se băgase în discuție, vocifera de la mai puțin de jumătate de metru de mine. Masca pusă sub nas iar el intrase în magazin cu toate că pe ușă scria clar ‘doar unul câte unul’ Mă retrag, cât de mult îmi permite spațiul, și întreb:
„Știți că guvernul a închis piețele, nu președintele?”
„Să-l f#% în gură și pe Orban!”
„Nu cumva avem și noi o responsabilitate în toată chestia asta? Poate că dacă respectam cu mai multă grijă măsurile de prevenție nu se îmbolnăvea atâta lume. Și nu mai era nevoie să fie închise piețele…”
„Ia mai lasă-mă dom-le cu covidu’! Doar bolnavii mor din chestia asta!”
„Nu vă supărați, dumneavoastră câți ani aveți?”
„75! Și, după cum vezi, sunt sănătos tun!”
Avea doar vreo 20 de kile-n plus… Și eu care abia ieșisem din carantină…
N-am relatat întâmplarea până acum pentru că încă se încrețește pielea pe mine! Să-ți vezi soția făcându-și bagajul pentru spital – ‘să fie acolo dacă o fi nevoie’… Să auzi o persoană de 75 de ani afirmând ritos „doar bolnavii mor” atunci când jumătate din paturile de la ATI sunt ocupate de o boală înfecțioasă despre care nu auzisem acum un an și pentru care încă nu există tratament/vaccin…
nicichiarasa 