Trebuie să recunosc că-mi place să trag cu urechea. La coadă, în stație…
Un tânăr, la vreo 20 de ani, cu tac-su. Care-i putea fi și bunic.
„Bă, când a început Covrigu’ ăsta, am zis că gata. Stăm acasă, respectăm regulile, salvăm planeta. Da’ când îi vezi pe boșorogii aștia cum protestează în fața guvernului… Adică exact cei mai afectați de virus refuză cel mai abitir să poarte masca…. Mai lasă-i frate să moară… dacă-s proști… Adică eu nu mă duc la cârciumă în Centrul Vechi ca să nu contribui la răspândirea virusului…”
„Gândește-te la câtă manipulare li se toarnă-n cap! De către niște profesioniști…”
„Și? Cu ce schimbă chestia asta lucrurile? Ce, ‘manipulanții’ aia nu fac și ei Covid? Tot din prostie? Și dacă ești prost să pui botul la propagandă, nu tot prost se cheamă că ești? Ce mă interesează pe mine motivul pentru care sunt în pericol? Prostie? Rea intenție? În situația asta sunt echivalente… Iar cei mai tari sunt aia care se protejează la maxim dar au de gând să voteze cu manipulanții. Citesc ziarul abia a doua zi, ca să moară virusul, dar repetă la nesfârșit invectivele debitate de Antena 3 împotriva lui Mandolină…”
Are 75 de ani, foarte mulți prieteni și o situație materială decentă. Pensie, apartament, suficiente lucruri…
Bob nu mai are pe nimeni. Și nimic. Aceia dintre prieteni care mai sunt în viață au aceiași vârstă. Și sunt, mai mult sau mai puțin, în aceiași ‘stare tehnică’. Pentru că nu se mai poate scula din pat, lucrurile pe care le-a adunat o viață-ntreagă – și despre care credea că-i vor îndulci bătrânețile, nu-i mai folosesc la nimic.
Bob este fratele meu. Unul dintre mulții frați pe care nu i-a născut mama mea pentru mine. Dar care mi-au fost dăruiți de viață.
Voi continua să am grijă de el, pe cât voi putea, pentru că și eu sunt tot Bob. Chiar dacă eu am soție, copil și câteva rude în viață.
Oameni fiind, suntem supuși greșelii. Cu voie sau fără voie, adoptăm și decizii ‘imperfecte’. După care suferim consecințele. Iar acela este momentul în care avem nevoie de ajutor.
De fapt, dacă ne gândim mai bine, noi toți suntem Bob. Nici unul dintre noi nu poate supraviețui singur. Nici măcar în condiții normale. Și cu atât mai puțin pe vremea Covidului…
Poate virusul ăsta o să ne învețe cât de frați suntem în realitate!
Unii ‘înjură’ CCR-ul pentru ca a lăsat guvernul fără unelte pentru stăvilirea pandemiei.
Alții ‘înjură’ PSD-ul pentru maniera ‘lentă’ în care ‘procesează’ noul proiect de lege în parlament.
În Obor, o mare parte dintre tarabagii stau fără mască. Sau cu ea pusă aiurea. Tot așa, foarte mulți dintre prăvăliașii independenți se prefac doar că respectă măsurile de precauție.
La 12 zile după publicarea în Buletinul Oficial a hotărârii CCR cu privire la carantină au început să se întoarcă în spitale o parte dintre bolnavii care se ceruseră acasă. Direct la terapie intensivă…
Iar efervescența este atât de mare încât nimeni nu este interesat, încă, de numărul în continuă creștere a celor ‘depistați pozitivi’.
Va începe să ne pese cu adevărat abia după ce vom fi atins ‘pragul critic’. Și nu am nici o idee care va fi acela. Vom începe să purtăm măști abia după ce îi vom auzi pe prietenii noștri horcăind. Sau după ce vom conduce o rudă la groapă.
Abia atunci vom depune o moțiune de cenzură în loc să înjurăm guvernul la televizor. Abia atunci ne vom apuca să scriem – și să votam în regim de urgență, niște legi bune în loc să chemăm primul ministru în parlament doar ca să-i spunem că nu ne place legea pe care ne-a trimis-o el.
Și, când totul se va fi terminat – că toate se termină la un moment dat, o să ne plângem în pumni. ‘Bă, da’ proști am fost. De ce n-am facut chestia asta de la început? Înainte să fi murit toți oamenii aștia?’
Bine, nici ‘noi’ n-o să mai fim chiar atăt de mulți…
Sau poate că nu? Mai există varianta ca unii dintre noi să se bată pe spate și să se felicite pentru victoria electorală… Dar asta va însemna că nimeni nu va fi înțeles nimic.
Singurul subiect asupra căruia cad de acord toți comentatorii vieții publice romanești este ‘nevoia de comunicare’.
Cu toții deplâng – mai mult sau mai puțin nuanțat, modul în care guvernul ‘comunică cu țara’. Cu toții ‘admiră’, mai mult sau mai puțin invidios, modul în care PSD-ul reușeste să transforme subiectele zilei, cu ajutorul unor unelte din sfera comunicării, în ‘pitchuri electorale’.
Trebuie să rescunosc că există și cățiva analiști care ne atrag atenția ca ‘țara arde și babele sunt la coafor’.
Ce nu spune nimeni este ca babele astea se duc cu atâta insistență la coafor pentru că asta li s-a spus în ultimii 30 de ani.
Toți politicienii români, din toate taberele, au făcut tot feluri de cursuri. De comunicare. Toți politicienii români au consilieri de comunicare. Unii chiar mai mulți.
Și ne mai mirăm? Că fac doar ce au fost învățați să facă? Că sunt preocupați mai mult de comunicare decât de fapte?
Păi dacă le-a mers? Dacă i-am evaluat mai mult după modul în care au comunicat și mai puțin după ce au făcut?
‘Și ce vrei să spui cu asta? Că profesioniștii comunicării poartă principala vină pentru cele întâmplate?’
Nu. Fiecare dintre noi avem partea noastră de răspundere! Politicienii pentru ce au făcut, noi pentru ce am votat iar comunicatorii pentru că au transformat libertatea de exprimare într-o armă politică.
Vreau să atrag însă atenția asupra unui fapt cât se poate de simplu. Politicienii trăiesc în bula lor. Noi, votanții, trăim în bulele noastre. Nici unii dintre noi nu știm, la prima mână, ce se întâmplă în celelalte bule.
Singurii care au contact cu întreaga societate sunt ‘comunicatorii’. Tot ei sunt cei care au capacitatea să împărtășească ceea ce știu.
‘Dacă ar fi să cereți un lucru, un singur lucru, de la guvernanți, care ar fi acela?’ ‘Mai multe controale din partea autorităților. Ne-am relaxat prea devreme și se vede. Oamenii nu mai țin seama de măsurile de protecție.’ Andreea Moldovan, director medical la Spitalul de Boli Infecțioase Brașov, preluare dintr-o intervenție la RFI.
Sâmbătă am fost la cumpărături. O prostie, știu. Prea mare aglomerația!
La 9 eram pe aleea dintre cele două hale de la Obor. Destul de răcoare. Plin de oameni. Unii cu mască alții fără… Un bate-gard de la BGS, cu destul de mult entuziasm, și cu masca pusă doar pe gură, încerca să-i convingă pe cumpărători să nu stea ciopor în dreptul tarabelor. Pe mijlocul drumului, cam la 15 metri una în spatele celeilalte, două patrule mixte. Una de la jandarmi, alta de la poliție.
‘Păi cum erau mixte dacă erau una de la jandarmi și cealaltă de la poliție?!?’ La jandarmi el era cu un cap mai înalt decât ea, în timp ce la poliție atât el cât și ea erau de aceeași înălțime. Amândouă – adică ‘ele’, nu ‘patrulele’, frumoase de întorcea lumea capetele. Amândouă conștiente de chestia asta. Nici unul din cei patru nu avea mască. Unul dintre ei, polițistul, părea destul de îndrăgostit.
Am văzut două cozi. Mari! Una la bere și cealaltă la cireșe.
‘Ce coadă la cireșe?!? În piață? Unde sunt cel puțin 20 de tarabe cu cireșe?’ Păi da. E un precupeț de fructe care n-are cea mai frumoasă marfă, n-are nici cele mai mici prețuri, dar la capitolul ‘raportul calitate-preț’ îi bate pe toți ceilalți la cur. Așa că la el e coadă aproape tot timpul. Coadă din aia strânsă. Își respirau unul altuia în ceafă. Își gâfâiau unul altuia în ceafă, atât era de cald…. Degeaba încerca ‘entuziastul’ de la BGS să-i mai răsfire. Vis-a-vis, era coada la bere. Distanțați regulamentar, baieții. Drojdieri, cei mai mulți dintre ei. Căutau să se dreagă… Dar aveau grijă să nu se înghesuie!
Terasa aia are și un difuzor. Din care un spicher ne explica hotărârea Curții Constituționale conform căreia legislația actuală cu privire la carantină are nu știu ce vicii de natură tehnică. Așa că nu poate fi aplicată. Adică nimeni, bolnav cu patalama sau suspect de COVID, nu mai poate fi obligat să stea izolat. Doar, cel mult, cercetat penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor infecțioase…
Apoi am ajuns la Kaufland. Singurul loc unde găsești fennel ca lumea…. poveste lungă. Aveam nevoie și de niște alcool. Pentru vișinată. O sticlă de doi litri de V60 de la Prodvinalco avea prețul de 164 de lei. Adică vreo 130 lei litrul de alcool de 96%… Altă sticlă, de acvavit nemțesc, 38%, 750 ml, era oferită la 40 de lei… adică 140 lei litrul de alcool curat. Cu tot cu arome și cărată tocmai din Germania… Prodvinalco aduce de la Cluj… Așa că m-am dus până la Auchan. Unde un litru de 96% e doar 65 de lei. Distilat la Urziceni și fără nici un pic de apă adăugată…
‘Și ce legătură are prețul alcoolului cu distanțarea socială pe care ar trebui s-o respectăm ca să scăpăm odată de COVID-ul ăsta?’ Păi nu țineți minte că ăia care stăteau la coadă la bere erau distanțați regulamentar în timp ce ăia de la cireșe se înghesuiau în disperare? Asta în condițiile în care o bere e vreo 3 trei halba lei iar cireșele vreo 10 lei kilu… Da, numai că halba e pentru el… iar cireșele, și COVID-ul, sunt pentru copii…
Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”
Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.
La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost… După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.
Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?
Și cu noi cum rămâne?
Rămâne cum am stabilit. Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?
Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?
Când vom învăța să:
Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…? Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?
Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’… Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…
Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.
Am descoperit respectul reciproc. Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.
Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.
Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi. De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.
Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.
Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință. Că înșelătoria este doar o excepție.
Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.
Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm. Am ajuns pe lună. Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta. Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.
Și? Ce facem în condițiile astea?
Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive. Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar. Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.
– Suficient loc. Care să fie și adecvat. – Suficiente resurse. Care să fie și adecvate. – Un factor declanșator. Specific…
‘Trivial…’
Perfect. Înseamnă că știai deja ce vroiam să spun. Că pentru a încerca să controlezi ceva trebuie să: – Ai habar de existența acelui ceva. – Să-l înțelegi. – Să-ți pui mintea cu el.
Din simplul motiv pentru că dacă ai încerca așa ceva ai valida conceptul.
O s-o iau de la început.
Atât comuniștii cât și naziștii au încercat să ‘crească’ Omul Nou. Fiecare pe-al lui, dar conceptul era același. Un om care ar fi urmat să se comporte așa cum își doreau creatorii lui. Știm care au fost consecințele.
„Tot ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.”
Nu-i o metodă mult mai bună decât să-i „faci să…”?
‘O s-ajungem ca Episcopul Bienvenu… o să facem numai fapte bune așteptând ca toți ticăloșii să urmeze exemplul lui Jean Valjean… Câți din ăștia ai întânit la viața ta?’
În primul rând, Episcopul Bienvenu e un personaj fictiv. Chiar dacă Victor Hugo a plecat de la un personaj istoric… În al doilea rând, nu cumva lumea ar deveni mult mai bună dacă toți cei care s-ar întâlni cu un Jean Valjean ar fi suficient de înțelepți încât să se comporte precum Bienvenu?
‘Tot nu-nțeleg mare lucru. Și dacă cel cu care am de-a face nu e Jean Valjean? Sau dacă eu nu sunt în stare să-l recunosc ca atare? În las să mă jefuiască doar pentru că așa mi-ar place mie să se întâmple dacă aș fi în locul lui?’
Cred că ți-ai răspuns singur la întrebare. Nici unui hoț nu i-ar place să fie jefuit. De ce ți-ar place ție?
În schimb, tuturor ne place să fim tratați cu respect. Și-atunci? De ce sunt atât de mulți cei care consideră că știu ei mai bine cum ar trebui să se comporte ceilalți? Cum ar trebui, ceilalți, să-și ducă viețile? Care se consideră a fi deasupra tuturor… Îl mai ții minte pe doctorul care ți-a spus că trebuie să te lași de fumat? Și care avea un pachet de Kent în buzunarul halatului? Pe ziaristul care scrie articole despre corupti și care ia bani ca să nu le publice? Pe politicianul care…
Pe alegătorul care se lasă păcălit? Știind foarte bine că promisiunile sunt deșarte? Doar pentru că-i place ce aude?
Am renunțat la credință, atâta câtă aveam, cu vreo cincizeci de ani în urmă.
Învățasem deja să citesc. Îmi plăcea foarte mult Știință și Tehnică. De unde tocmai aflasem despre microbi. Și a venit vacanța de primăvară… de Paște, cum am spune noi acum.
La noi acasă nu venea preotul. Din motive care nu țin de subiectul de astăzi. Cert este că auzisem de Dumnezeu, acceptasem cumva ideea, dar nu fusesem dus la biserică. Nu prea știam ce se întâmplă acolo. Și nici nu mai fusesem față-n față cu vre-un preot. În vacanța aia, am fost în vizită la nașa mea – fusesem botezat, totuși. La Focșani. Și a venit preotul. Cu dascăl cu tot. Cum se întâmplă de Paște și de Crăciun.
OK. Au cântat ei ceva acolo, nașa și bunica au ascultat, și-au făcut de câteva ori cruce… eu stăteam ca la teatru. Nu chiar cu gura căscată… dar aproape. La final, preotul ne-a întins crucea. S-o sărutăm.
Moment în care mi-am adus aminte de microbi. De ăia din Știință și Tehnică. Drept pentru care am refuzat să mă conformez. Și nici măcar n-am fost suficient de abil să mă prefac. Pur și simplu am refuzat.
Explicând de ce.
Confuzie maximă! Nu mai țin minte exact cum s-au derulat evenimentele, cert este ca dascălul m-a fugărit, nu prea convins, prin cameră. Nu m-a prins.
Așa că mi s-a tăiat. Din partea familiei apropiate… nici ei nu se duceau la biserică.
Vreo zece ani mai tărziu, cine mergea, în gașcă, la slujba de Paște? De înviere, mă rog. Și nu, nu mă răzgândisem. Era, pur și simplu, o formă de solidaritate. Eram solidar cu ceilalți. Din frondă, nu din credință. Știam că nu era voie așa că mă duceam acolo doar de-al dracului. Foarte mulți dintre colegii și prietenii mei făceau același lucru. Din același motiv.
Între timp, după vreo douăzeci de ani de inginerie mecanică, m-am întors la școală. Sociologie, de data asta. Unde am învățat cum e cu religia. Cum sentimentul religios îl face pe credincios să se simtă ca aparținând bisericii. Ca făcând parte din Ecclesia. Ca unul dintre cei chemați. Ca nefiind lăsat de izbeliște.
Iar acum, la 50 de ani distanță, tot de Paște, sunt absolut uluit.
Suntem în plină criză. Într-o situație din care nu putem ieși singuri. Și nici în gașcă. Pe cartiere. Pe partide. Sau, eu știu, mituind pe cineva… Suntem la câteva zile de Paște. În perioada în care, de obicei, ne salutam cu mai multă căldură vecinii. Indiferent de credință. În perioada în care ne pregăteam de sărbătoare. Indiferent de ce sărbătoream fiecare dintre noi.
Și ce facem?
Ne certăm între noi ca chiorii!
Stăm la coadă ca să avem ‘masa bogată’ dar suntem îngrijorați de moarte că o să se umple țara de Covid în noaptea de Paște… Politicienii, cei de la care așteptăm lumină, se folosesc de prilej pentru a se mai înghionti un pic. ‘Influencerii’, cei care încearcă să lumineze Internetul, își bagă și ei coada.
Învățăm și noi ceva din toată chestia asta? Că e mult mai ușor împreună decât împotriva tuturor? Că nu poți să convingi pe cineva dacă faci mișto de el? Că dacă nu poți să-l convingi că dreptatea este, întreagă, de partea ta, lasă-i și lui o portiță? Lasă-l și pe el să respire un pic… Altfel cine știe ce ce-i mai trece prin cap?
Dacă mă prindea dascălul ăla? Dacă-și punea mintea cu mine?
nicichiarasa 