Unii spun că ‘ce nu te omoară, te face mai puternic’. Poate. Amintirea momentului constituie întotdeauna un sprijin. Un precedent care îți aduce aminte de ceea ce ai fost în stare să faci. Peste ce ai fost capabil să treci…
Sprijinul devine mult mai puternic atunci când supraviețuitorul înțelege ceva din experiența trăită. Dacă nu atunci, măcar mai târziu…
Cert este că cele trăite lasă urme. Suficient de adânci încât să le pierdem din vedere.
Abia aseară, la treizeci de ani după, mi-am dat seama cât de nepotrivită este alăturarea dintre „rație” și „libertate”. Mi-au trebuit 30 de ani, mai mult de jumătate din viață, să realizez cât de adânc îmi intrase în suflet conceptul de „limită”. Zahărul era cu porția, carnea era cu porția, uleiul era cu porția, pâinea era cu porția… așa că atunci când am rupt băierile, chiar și libertatea ne-am luat-o cu porția.
Doar cât am considerat noi. Că ne-ajunge. O rație…
Destul de liberi?!?
Se vede că cicatricile supraviețuirii sunt suficient de adânci încât să ne urmeze și dincolo. Sunt curios dacă trec și peste generații.
Ce părere or avea copiii ‘lor’ despre toată chestia asta? Cum o fi să te simți „destul de liber”?!?
Cică ‘ridendo castigat mores’… Poate… În orice caz, examinarea bancurilor care circulă într-un anumit spațiu cultural ne oferă o foarte exactă masură a preocupărilor celor care viețuiesc pe acel tăram. Mioritic, în acest caz…
Bucureștiul dârdâie. Bine, doar o parte din el. Adică cei care n-au avut bani/nevoie să-și pună centrală până acum. Nu foarte tare, pentru că afară încă nu a venit iarna. Încă… Bucureștiul se sufocă. Pentru că transportul în comun nu funcționează suficient de bine încât să fie atrăgător pentru suficient de mulți dintre cei care au de mers de colo-colo. Iar aceștia sunt foarte mulți și pentru că școlile/grădinițele/creșele bune sunt puține. Adică la distanță mare față de cei care au nevoie de ele.
Iar beneficiarii acestor minunate condiții de trai se chinuie să-și învețe pisicile să latre….
La prima vedere, spunerea asta aduce a pleonasm. Curiozitatea este, în sine, o nevoie. Nevoia de informație. De cunoștințe. De a înțelege ce se întâmplă.
Și atunci? Nevoia de nevoie?!? Cine are nevoie de nevoi?
Și totuși… Am putea vedea lumina dacă n-ar fi de fața și măcar un petec de întuneric? Am duce paharul la gură dacă nu ne-ar fi sete? De ce să mâncăm dacă nu ne e foame? Cât de conștienți suntem înainte de a înțelege nevoia de celălalt? De cooperare? De dragoste?
Ce ne întreabă nenea doctorul? ‘Aveți poftă de mâncare?’ Viața însăși este, până la urmă – și nu glumesc aici, o nevoie continuă. Abia după ce murim…
Îl scoli de la 7. Poate, dacă are noroc, de la 7 jumate. Îl îmbraci și-l bagi în mașină. Adormit și nemâncat, o să-i dea ăia ceva acolo. Ajungi, odată cu traficul, și începi să cauți loc de parcare. De multe ori blochezi un garaj. Și te înjură câte cineva care întârzie el din cauza ta. – Dă-l în mă-sa, uite ce căsoi are. În mijlocul Bucureștiului. Când o să am banii lui, am să-mi fac o casă în mijlocul câmpului, să nu mai miros eșapamentul altora. O să ridici din umeri dacă te întreabă cineva cum o să meargă la școală copilul pe care îl duci la creșă. Acum ești prea ocupat să ajungi repede la servici. Iar o să te fută șeful la cap cu chestia aia care trebuia făcută ieri. Ca toate celelalte…
Pleci, în sfârșit. Bine că trebuie să-l iei pe ăla micu’, că altfel te mai ținea nebunul cine știe căt. Chiar dacă ai stat deja o oră peste program și iar o să fii ultimul părinte. Bine că măcar o să-l îmbrace educatoarea … Nu de alta, dar vrea și ea să plece odată acasă. La copiii ei… Nici tu nu știi cum ai ajuns. Nebunia de pe stradă crește de la o zi la alta. Descoperi că nu ești ultimul. Atât de ne-ultimul încât și la ora asta singurul loc de parcare e tot în fața garajului celui cu care te-ai certat azi dimineață. – Dă-l în mă-sa, doar n-o veni chiar acum! Fugi înăutru și descoperi că trebuie să-l și îmbraci. Mai sunt cinci copii și educatoarea stă cu ei la povești. Nu poate să-i îmbrace pe toți odată și, oricum, ar muri de cald. Îl bagi cumva în haine, îi dai banana care trebuie să-i țină de foame până când ajungeți acasă, îl iei de mână și… Bine măcar că n-a venit ‘căpcăunul’ acasă. Mai stai un minut să termine prâslea banana. Arunci coaja pe jos – de unde coș de gunoi pe străzile astea mici și doar n-o să murdărești mașina firmei. Pleci în sfărșit spre casă. Unde-o să ajungi peste vre-o oră…
Poate că ai folosi și tu transportul în comun, ca cei care n-au mașină… dar cea mai apropiată stație e la aproape un sfert de oră…. și asta doar dacă-l iei pe ăla mic în brațe… iar drumul e plin de gropi și bălți… afară e întuneric… și dimineața și seara… bine că măcar au strâns căinii vagabonzi…
Uite, Ceaușescu a făcut creșele astea când i-a adus pe muncitori de la țară! Îl duceai frumos luni de dimineață… și-l luai tocmai sâmbăta! Nu te interesa că era departe de stație. Aștia de ce nu mai fac altele? Poate mai mici și mai dese, să nu mai pierzi atâta vreme pe drum… Că tot spun ei că-i interesează îmbătrânirea populației și lipsa forței de muncă!
Dar tu, tu ce faci? Ce faci ca să ieși din ‘cercul ăsta strâmt’? Și nu singur… că ieși degeaba, dacă toți prietenii tăi rămân acolo!
Constat o tristețe funciară pe plaiurile mioritice încă înainte ca ultimul buletin de vot să fi penetrat urna. Inclusiv la mulți dintre cei care anticipează cu bucurie trecerea ‘în rezervă’ a Vioricăi Dăncilă dar care au destule de scos pe nas celui așteptat să se întoarcă la Cotroceni.
Și bine fac.
Cineva spunea că momentul 2019 seamănă foarte bine cu alegerile prezidențiale din 2000. Atunci când mulți am votat Iliescu ca să nu cumva Vadim.
Da, numai ca 2000 a fost urmarea firească a lui 1996. Atunci când am votat Constantinescu ca să scăpăm de Iliescu. Nu prea știam noi bine ce înseamnă capitalismul – și cum să ne pregătim pentru el, dar vroiam neapărat să scăpăm de Iliescu. Și de comunism. Atunci am crezut că treaba noastra se terminase. L-am ales președinte, de-atunci încolo era misiunea lui Constantinescu. El să schimbe Romania. De unul singur. Noi ne-am văzut de afacerile noastre. Ne-am trezit, în 2000, că Milică făcuse multe. Dar nu tot ce ne dorisem noi de la el. Și, mai ales, am descoperit ‘neisprăvirea’ celor pe cei pe care îi lăsasem – complet nesupravegheați, să gestioneze treburile publice. Privatizări la fel de aiurea, restructurări amatoristice, mai mult s-au certat între ei în loc să pregătească țara pentru ce urma să vină… Cel mai grav a fost că au convins electoratul că ‘dreapta’ habar n-avea să guverneze. Că PSD-ul, sau cum s-o fi numit pe vremea aia, era singurul partid cu adevarat organizat.
Așa că în 2000 l-am luat din nou în brațe pe Iliescu. Ne-am întors speranța către ‘salvatorul nației’.
În loc să înțelegem că adevărata salvare vine din interior. Noi suntem cei care trebuie sa ne schimbăm primii. Abia apoi putem pretinde politicienilor să ne urmeze. Abia după ce vom înceta să-i privim ca pe niște dumnezei – sau ceaușesti mai mici, le vom putea cere socoteală pentru greșelile făcute. Și-i vom putea opri înainte ca greșelile lor să ne ducă, pe toți, în ‘ispită’.
Acesta este motivul pentru care sunt bucuros de nemulțumirea care domnește acum. Inclusiv cu privire la candidatul Iohannis.
Toată chestia este să nu uităm să mergem la vot. Degeaba suntem nemulțumiți dacă nu ne exprimăm opiniile. De unde să știe ce vrem de la ei dacă tăcem ca pietrele?
De unde să știe PSD-ul că a greșit dacă nu-l votăm pe Iohannis? De unde să știe Iohannis că îi vom cere socoteală pentru greșelile pe care le va face dacă nu ieșim la vot?
Cum de-a ajuns cineva ca Dăncilă să ocupe scaunul pe care a stat, cu nu foarte mult timp în urmă, Adrian Năstase?
Dintr-una-n alta. Adică dintr-o alegere-n alta. Ca urmare a unei succesiuni de decizii. Unele obligatorii iar altele cât se poate de libere. Dar încă neasumate de cei care le-au făcut.
În decembrie 1989, a explodat mămăliga. Oamenii au ieșit pe stradă, pentru că, efectiv, nu mai puteau sta acasă. Puterea politică a fost preluată de Frontul Salvării Naționale, o organizație para-statală. Pentru că cineva trebuia să țină locul statului comunist ce tocmai fusese dizolvat.
În 6 Februarie 1990, „FSN s-a transformat într-un partid politic, pentru a putea candida la viitoarele alegeri.” În realitate, posibilitatea de a candida a fost doar un pretext. Au transformat structura para-statală într-un partid pentru că așa au vrut ei. Dacă ar fi vrut doar să candideze la alegeri, ar fi înregistrat, ca toți ceilalți, un partid politic. Să nu uităm că între 6 Februarie și 20 Mai statul FSN a organizat alegerile în care candida partidul FSN.
Alegerile organizate de statul FSN au fost câștigate de partidul FSN. 66.31% la Cameră, 76,47% la Senat și 85,07% la Președenție. Alegerile au fost cât se poate de libere – adică voturile au fost numărate corect, iar oamenii au votat așa cu justificarea că ‘Ei au făcut Revoluția. Doar n-o ia puterea veneticii aștia care „n-au mâncat salam cu soia” !!!’ Sigur se va găsi cineva să-mi spună cineva că același lucru se întâmplă și acum. Partidul aflat la putere este cel care organizează alegerile…
O parte dintre bucureșteni au ales să-și manifeste nemulțumirea față de toate aceste în mijlocul Pieței Universității. Puterea proapăt investită a ales să mulțumească, în mod oficial, minerilor veniți ‘spontan’ să curețe piața de ‘drogați’.
În 1996, la urne, majoritatea a ales să încerce și altceva. Altceva decât ceea ce experimentaseră între 1990 și momentul respectiv. După care, crezându-se cu sacii-n căruțe, cei mai mulți dintre cei ‘cu spirit liber’ și-au văzut de treabă. Adică de interesul propriu. Lăsând ‘piața liberă’ să acționeze. Așteptându-se ca ea, piața singură, să ‘facă ordine’. Adică să facă ceea ce ar fi trebuit să facem noi. Ordine în ogradă. Să transforme o populație debusolată – după 50 de ani de comunism, precedat de 10 ani de dictatura regală/corporatism antonescian, într-o națiune liberă și complet funcțională. Fiecare dintre ‘orientați’ și-a văzut de treaba lui, lăsându-i pe ceilalți ‘să piară pe limba lor’ – dacă tot nu erau în stare de altceva.
În mod firesc, cei lăsați de izbeliște s-au raliat celui care promitea mai mult. Și uite-așa Iliescu i-a luat fața lui Vadim Tudor în 2000…
Al doilea (treilea, patrulea….) mandat Ion Ilescu. Ce poate fi mai definitoriu pentru acea perioadă decât doctoratul făcut cadou de către „Profesorul” Adrian Năstase protejatului său, „Micul Titulescu”?
După care a urmat cea mai uluitoare succesiune de trei decizii colective din istoria noastră recentă. Băsescu își dăduse, treptat, arama pe față. Cu toate astea, a fost confirmat în funcție de trei ori. 2007, 2010 și 2012.
Rezultatul? În iarna lui 2012, PDL – jumătatea rebelă a fostului FSN, a pierdut alegerile în fața unei coaliții formate din jumătatea Iliesceană a FSN-ului și Partidul Național Liberal. Ce mai contează că această alianță s-a prăbușit foarte repede…
2015 părea să fi marcat un nou punct de inflexiune. Tragedia de la Colectiv a provocat exprimarea nemulțumirii care mustea pe tot locul. Drept pentru care au ieșit în stradă suficient de mulți oameni încât să determine demisia guvernului Ponta. Iar România a asistat la repetarea momentului 1996. Crezând că au scăpat de ceea ce va fi cunoscut ulterior sub numele de ‘Ciuma Roșie’, wokii s-au întors la treburile lor. Lăsându-l pe Cioloș să se descurce de unul singur.
Să mai mirăm de rezultele din 2016? De succesiunea de prim miniștri propulsați de PSD pe prima scenă? Grindeanu, Tudose, Dăncilă? Nu atât de persoanele în sine cât de modul de funcționare a partidului? Cât și de (lipsa) de reacție eficientă a organismului social?
‘Ce reacție visezi, mă? Ești copil? Când tot ce-și dorește ‘alternativa’ este să ‘dea drumul hățurilor’? Să ‘elibereze’ ‘capitalismul sălbatic’?’
Ce-or fi înțelegând adepții neo-liberalismului din toată chestia asta… rămâne de văzut. Cum își propun ei să susțină ‘sectorul privat’ în condițiile în care nu-i interesează calificarea muncitorilor și nici starea lor de sănătate….? Cum o funcționa piața – chiar eliberată de actualele disfuncționalitați, atâta vreme cât majoritatea ‘consumatorilor’ rămân săraci, analfabeți și bolnavi…?
Să revenim la ‘incest’. Practicat pe scară largă în Egiptul Antic și în Persia. Precum și, într-o formă mai atenuată, de către cea mai influentă familie din Europa Medievală. Cu ce rezultate? Dinastiile Egiptului Antic s-au succedat relativ repede – mai ales ca statele din jur n-au reprezentat, până târziu, vre-un pericol real. Și nu cred ca este nevoie să vă aduc aminte despre consecințele dinastice și sociale ale aberațiilor genetice produse de cosangvinizarea conducătorilor imperiali din Spania Habsburgică și din Rusia Țaristă!
Dar ce legătură este între incest/cosangvinizare și transformarea PSD-ului din formațiune para-statală în partid politic?!?
Păi care este esența incestului? Săvârșirea deliberată a unui act contra naturii. Act prin intermediul căruia membrii unui grup încearcă să pastreze pentru ei constrolul asupra unor privilegii, nu? Justificarea fiind ‘noi suntem deasupra naturii/firescului’. Și ‘mai dă-i dracului pe restu’! Iar cel mai trist este ca nu văd nici o diferență de substanță între atitudinea asta și crezul neo-liberal. Ceea ce explică și incapacitatea funciara a celor care se revendică de la fiecare dintre aceste doua curente de a se respecta cu adevărat între ei. Și mai ales de a colabora. În interesul lor reciproc. Cele două grupuri se comportă ca două săbii care se bat între ele pentru a intra în posesia tecii!
Iar cel mai greu de înțeles este apatia cu care tratăm noi, restul, situația. Când ne vom da odată seama că taberele astea două se bat pe căciula noastră? Și că noi stăm cu capul gol, în ger și soare? Când o să le arătăm odată clar, cu subiect și predicat, că noi suntem gâsca cu ouă de aur? Și că au doar de pierdut dacă ne fură din tain?
Generația care este acum la putere a făcut foarte multe. Unele bune, altele mai puțin bune. Cert este că, odată cu înaintarea în vârstă, fiecare generație devine din ce în ce mai puțin aptă de adaptare la schimbările de mediu. Nu doar la încăzirea globală. La toate schimbările, nu doar la cele de natură ecologică.
Apariția ‘Lime’urilor a generat o reacție de respingere. În special din partea generației mature, dar nu numai. Tot așa, foarte mulți șoferi protestează și împotriva bicicliștilor.
Am să fac o pauză și voi vorbi despre inconștienta unora dintre cei care se deplasează pe două roți. Cu sau fără motor – electric sau ‘afumătoare’. Inconștiența, de orice fel și la oricine, este inacceptabilă. Nu atât pentru consecințele avute asupra inconștienților înșiși ci asupra celor din jurul lor.
În situația actuală – un oraș aglomerat și plin de fum, mi se pare nepotrivită reacția celor conduc mașini de câte zece metri pătrați – și produc zeci de tone de negru de fum, la prezența în trafic a celor care ocupa mai puțin de doi metri pătrați și emit, cel mult, abur. Cu condiția ca și aceștia să respecte regulile de circulație, bineînțeles!
Cu atât mai puțin rezonabilă apare, în condițiile astea, apatia electorală a celor care preferă Lime. A generației care preferă Lime…
De ce să-i lași ‘în pace’?!? OK, e greu de intrat în politică la o vârstă fragedă. Mai ales dacă nu ești copilul cuiva… Dar să stai, pasiv, acasă… În loc sa-ți spui, apăsat, punctul de vedere…
Hopa! Voi menționa doar en-passant (am folosit intenționat acest franțuzism sorosist – Bruxelist) inconsistența logicii folosite. Barna este simultan fascist și comunist – ambele curente într-adevăr ‘globaliste’, iar Soros este descris ca aliat al Washingtonului…
Și totuși! Site-ul care adăpostește postarea din care am citat poate fi accesat la adresa „gandeste.org”. Limbajul folosit de autor este cât se poate de ‘vehement’:
Să presupunem că suntem niște inocenți căzuți cu hârzobul din cer. Că habar n-avem de cele petrecute pe meleagurile mioritice în ultimele 3 decenii.
Cum traducem dihotomia dintre violența limbajului și scopul declarat al demersului? Cum putem accepta faptul că cel care ne îndeamnă să refuzăm totalitarismul jonglează cu trucuri propagandistice moștenite de la cei pe care îi reneagă?
Cheia cu care vom ieși din încurcătură a fost ascunsă sub ochii noștri. Intenționat, oare?
Păi care e rolul oricărei operațiuni de propagandă? Indiferent de semnul ei… propagandă, contrapropagandă… Nu cumva acela de a semăna presupuneri în mintea celor care ‘știu’ câte ceva? Exact în ‘prelungirea’ lucrurilor presupus a fi știute?
Și care e singura șansă a ‘țintelor’? Cele convinse că e absolut imposibil să le știi pe toate, evident?
Păi cea mai simplă metodă este să cauți contradicțiile din interiorul spunerilor. Cum ar fi ceea dintre stilul folosit și mesajul ce se dorește a fi transmis.
Un al doilea nivel al analizei se poate baza pe respectul manifestat față de ‘țintă’. ‘Trebuie să folosim acest tip de limbaj pentru că ăsta e singurul pe care sunt în stare să-l priceapă. Vezi care sunt emisiunile de televiziune cu cea mai mare audiență!’
Pâna la urmă, ne-am cam făcut-o cu mâna noastră… Noi i-am lăsat să ne aducă în halul ăsta! Nu-și dau seama de nivelul de exasperare la care am ajuns? Asta e, într-adevăr, vina lor… Dar noi, cei care până acum am asistat pasivi, n-ar fi cazul să devenim mai elocvenți? Și să refuzăm, cât se poate de clar, pe cei care ne iau de proști?
Voi încheia cu două citate din înțelepciunea populară.
„Nu e prost cel care cere. Doar cel care dă.”
„Fă ce spune popa, nu ce face popa.”
Gândește.org.
PS. Demagogia este tot o formă de corupție. A discursului public.
1916, 7 noiembrie. Mihai Șora vedea, pentru prima dată, lumina zilei. 2019, 6 octombrie. Astăzi, la aproape 103 ani de la fericitul eveniment, aude înjurături.
Ei da, numai că… Noi ne pregătim și de schimbat guvernul! Iar unii dintre noi au nevoie, ca de aer, de ‘rating’.
Așa că pune-te, frate române, pe comentat.
Am să fac o pauză și, pentru cei care nu știu despre ce e vorba, voi puncta câteva repere din biografia lui Șora. – 1938. Primește o bursă de la Institul Francez din Bucuresti și pleacă în Franța, la doctorat. – În timpul războiului, intră în Rezistența Franceză și aderă la partidul comunist francez. – 1948. Se intoarce în Romania in. Și rămâne aici. De voie, de nevoie… în funcție de sursa de informație găsită de pe net. – 1948 – 1989. Îndeplinește diverse funcții. La ministerul de externe condus de Ana Pauker, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, la Editura Enciclopedică. – 1990. Este numit ministru al învățământului în primul guvern Roman. Își dă demisia după mineriada din 13-15 Iunie. – 1990 – 2019 Contribuie la fondarea Grupului pentru Dialog Social și ia poziții tranșante pentru promovarea democrației.
Dan Andronic descrie foarte pertinent perioada 1948-1989 din viața lui Mihai Șora:
Și-atunci? De ce i se scoate pe nas ‘trecutul comunist’ de câte ori îndrăznește să deschidă gura? Lui Rațiu i s-a reproșat că ‘n-a mâncat salam cu soia’. Șora e cam pe aceiași parte a baricadei cu Rațiu. El a mâncat salam cu soia. Și tot nu e bine…
Pentru cei care nu sunt foarte la curent – scuze pentru exprimarea bolovănoasă, face parte din culoarea locală, „Starea libertății” e un fel de vlog transmis la o televiziune. Nu mai știu care și, sincer să fiu, nici nu mă interesează. ‘Apăsați’ linkul de mai sus și ‘delectați-vă’. Dragoș Pătraru predă o adevărată lecție. Despre cum poți da, ‘imparțial’ – vorba lui Caragiale, în toți și din toate direcțiile. Și despre cum, de dragul ratingului, te poți transforma în ‘persoană ușoară’. Adică în curvă media. Spunând, cât se poate de convingător – urmăriți frazarea și gestica, nimic. Absolut nimic. Adică ceva ce poate fi interpretat de fiecare așa cum vrea. De fiecare dintre cei care are răbdare să se uite la așa ceva…
Subiectul putea fi tratat în fel și chip. ‘Tragedia intelectualului prins între război și dictatura comunistă.’ ‘Iată de ce a supraviețuit comunismul atât de mult. Au fost prea puțini intelectualii care au avut curaj să i se opună cu adevărat.’ Și câte și mai câte…
Dar nu. Noi – Pătraru nu e singur iar cei ca el au suficient de multă audiență încât să-i dea înainte, preferăm să transformăm totul în derizoriu. În miștocăreală de prost gust.
Până la urmă, care e deosebirea dintre Șora și Iliescu? Amândoi cu școală. Chiar dacă făcută în locuri diferite… Nici unul nu a dus-o foarte rău în comunism. Chiar dacă unul mult mai bine decât celălalt… Amândoi au ocupat funcții înalte după revoluție. Chiar daca unul nu s-a lasat dus în ispită iar celalalt nu s-a lasat dus de-acolo…
Iliescu a fost consecvent iar Șora a cotit-o la un moment dat? Putem să spunem și așa…
Șora a învățat din greșeli? Și a avut curajul să-și afirme public noua credință?
Fiecare înțelege ce poate. Și ce vrea, bineînțeles.
nicichiarasa 