La prima vedere, spunerea asta aduce a pleonasm.
Curiozitatea este, în sine, o nevoie. Nevoia de informație. De cunoștințe. De a înțelege ce se întâmplă.
Și atunci?
Nevoia de nevoie?!?
Cine are nevoie de nevoi?
Și totuși…
Am putea vedea lumina dacă n-ar fi de fața și măcar un petec de întuneric?
Am duce paharul la gură dacă nu ne-ar fi sete?
De ce să mâncăm dacă nu ne e foame?
Cât de conștienți suntem înainte de a înțelege nevoia de celălalt? De cooperare? De dragoste?
Ce ne întreabă nenea doctorul?
‘Aveți poftă de mâncare?’
Viața însăși este, până la urmă – și nu glumesc aici, o nevoie continuă.
Abia după ce murim…
nicichiarasa 