Urme.

Unii spun că ‘ce nu te omoară, te face mai puternic’.
Poate. Amintirea momentului constituie întotdeauna un sprijin. Un precedent care îți aduce aminte de ceea ce ai fost în stare să faci. Peste ce ai fost capabil să treci…

Sprijinul devine mult mai puternic atunci când supraviețuitorul înțelege ceva din experiența trăită. Dacă nu atunci, măcar mai târziu…

Cert este că cele trăite lasă urme. Suficient de adânci încât să le pierdem din vedere.

Abia aseară, la treizeci de ani după, mi-am dat seama cât de nepotrivită este alăturarea dintre „rație” și „libertate”.
Mi-au trebuit 30 de ani, mai mult de jumătate din viață, să realizez cât de adânc îmi intrase în suflet conceptul de „limită”. Zahărul era cu porția, carnea era cu porția, uleiul era cu porția, pâinea era cu porția… așa că atunci când am rupt băierile, chiar și libertatea ne-am luat-o cu porția.

Doar cât am considerat noi. Că ne-ajunge.
O rație…

Se vede că cicatricile supraviețuirii sunt suficient de adânci încât să ne urmeze și dincolo.
Sunt curios dacă trec și peste generații.

Ce părere or avea copiii ‘lor’ despre toată chestia asta?
Cum o fi să te simți „destul de liber”?!?

Cu spatele la zid….