Archives for posts with tag: intelectuali

Cineva m-a tras de mânecă.
Cică anul ăsta se fac 40 de ani de când am început cursurile Politehnicii.

Și mi-am adus aminte.

Când ne-am întors în băncile școlii – dupa ce satisfacusem (?!?) stagiul militar – am aflat că “în sfârșit, anul acesta numărul inginerilor l-a depășit pe cel al intelectualilor”.
Și cică nu era banc!

De vreo 30 de ani încoace, tragem cu toții – intelectuali, ingineri și ‘mireni’, consecințele acelei realizări ‘epocale’.

La mulți ani. Sănătoși.
Și la mai multă minte! Mai multă decât aveam pe vremea aia…

In 2014 electoratul roman s-a dus la vot insufletit, in mare masura, de nevoia de a scapa de coruptie. Si uite asa a fost ales Iohannis. Ca sa nu iasa Ponta – despre care se vehiculau tot felul de informatii, inclusiv cea despre teza sa de doctorat – si nu atat pentru ca lumea ar fi avut vreo parere extraordinar de buna despre Iohannis.

In 2015 o multime furioasa l-a alungat  din Palatul Victoriei pe acelasi Ponta – ramas prim ministru cu toate ca pierduse alegerile,  sub sloganul “Coruptia Ucide!”. Nemultumirea populara, care ajunsese la un nivel greu de gestionat, daduse in foc din cauza tragediei de la Colectiv. De fapt aceasta tragedie fusese un fel de pretext, daca ea nu ar fi avut loc nemultumirea generalizata si-ar fi gasit alt motiv pentru a rabufni.

In iunie 2016 alegerile locale consemneaza patru premiere pentru Romania:

O femeie este aleasa ca primar al capitalei.
PSD-ul castiga toate primariile din Bucuresti.
Interesul alegatorilor scade dramatic, mai ales in randul tinerilor si in special in capitala.
Mai multi candidati condamnati sau anchetati pentru coruptie sunt realesi in functii. Printre ei se numara Catalin Chereches, aflat in arest preventiv, care a fost votat de 70.28% dintre baimarenii care au iesit la urne.

Mircea Toplean concluzioneaza (avant la lettre), in Blogary.ro, ca Romania sufera de o prea mare toleranta la coruptie.
Cred ca familiarizarea cu practica indelungata a coruptiei ne-a facut pe noi romanii extrem de toleranti la ideea de coruptie. Suntem aproape incapabili sa ne indignam sincer in fata coruptilor (dosare penale ale politicienilor, doctorate plagiate ale unor oameni iubiti si votati de tot poporul etc.). Cand mergem la spital sau avem de-a face cu vreun hop administrativ, dam noi insine spaga.
Adrian Papahagi, si mai realist (?!?), ne spune verde-n-fata: “Prefer ca România să fie condusă de pişicheri corupţi. Vanghelie e de o mie de ori preferabil lui Mungiu: incultura lor esentiala este aceeasi, doar gradul de alfabetizare difera. Vanghelie macar e mai tolerant si mai simpatic.

Acuma, daca e s-o spunem pe-a dreapta, toate astea au fost prevestite de excelentul eseu “Istoria si Mitologia Exceptionalismului Coruptiei Romanesti”, prezentat de Adrian Severin la conferinta organizata de Fundatia Europeana Nicolae Titulescu pe 26 noiembrie 2011:

“Sancţionată atât de regula morală cât şi de drept, corupţia nu are o definiţie legală ci numai aplicaţii legale (mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu, înşelăciune etc.). Cum dreptul (în special cel penal) necesită precizie, lipsa unei definiţii legale a corupţiei ca atare, pune problema relaţiei între drept şi morală.”

Pai?

Intelectualii, in afara ca nu se inteleg cu privire la ‘relatia intre drept si morala’, se gratuleaza intre ei folosind termeni de tipul “monstru de aroganta, intoleranta si ideologie tampa“.
O parte dintre politicieni fura iar alta parte declara sus si tare ca ‘nu se mai poate cu coruptia asta’: ”Bucureştenii au vorbit şi au vorbit clar ! Noi, PNL, suntem de vină, nu alţii! Una am spus şi alta am făcut! Noi am iniţiat criteriile de integritate şi am sfârşit prin a defila cu persoane «penale», noi am susţinut cotele de gen şi am fost primii care am renunţat la ele, noi am stabilit reguli pentru desemnarea candidaţilor, dar am luat deciziile în funcţie de interesele şi sforile trase de unii şi de alţii. NOI nu am fost consecvenţi!
La randul ei, o mare parte din presa trateaza fenomenul in termeni de ‘coruptia lor’, ca si cum rolul ei ar fi mai degraba sa apere/promoveze interese de partid si nu sa informeze, cat se poate de onest, pe Maria Sa Cetateanul. Ba, mai mult, atunci cand este anchetat cineva din tabara ‘proprie’, de multe ori anchetatorii insisi ajung sa fie acuzati ca ar avea motivatii politice.

Nu ca nu ar fi si unii care or avea.

Dar asa cum in cazul acuzatilor functioneaza, sau mai bine spus ar trebui sa functioneze, prezumtia de nevinovatie, tot asa ar trebui sa functioneze si avertismentul “Fiat justitia, ruat caelum”.

In sensul sau mai larg.
‘Aveti grija sa se faca cu adevarat dreptate pentru ca altfel vi se va prabusi cerul in cap’.

Iar asta e valabil pentru noi toti. Cata vreme coruptia ‘noastra’ va fi socotita acceptabila/scuzabila si doar coruptia ‘lor’ va fi aratata vehement cu degetul nu vom reusi sa urnim carul din loc.

“… am fost uimiţi când am citit lista posibililor dumneavoastră colaboratori. Până acum nu aţi dat nici o dezminţire în privinţa lor.”

Deci o gasca de intelectuali ‘furiosi” se aduna si protesteaza, ‘proletar’ si vehement, pentru ca cineva nu dezminte, suficient de repede pentru gustul lor, o lista care nici macar nu a fost publicata de persoana in cauza.

Aha!

Sincer sa fiu n-am citit lista aia asa ca nu ma pot pronunta ‘pe fond’. Si totusi… Deplangem modul in care informatii cateodata extrem de personale sunt sifonate ‘pe surse’ din dosare aflate pe birourile procurorilor… stilul extrem de bulevardier folosit de un numar poate prea mare de jurnalisti… si dupa aceea ne apucam sa publicam scrisori deschise pentru ca cineva – OK, CINEVA – nu dezminte suficient de repede un zvon si pentru ca numele soptite pe la colturi nu sunt pe placul nostru?

N-ar fi fost cazul ca inainte de a publica scrisoarea sa i-o fi trimis, discret, persoanei in cauza, insotita de o lista cu candidati care mai de care mai potriviti pentru functia de consilier si care sa-si fi luat angajamentul ca vor ramane acolo cel putin 2 ani cu toate ca salariile sunt destul de mici? Si mai ales ca nu-si vor folosi eventualele pozitii pentru a … ? (Nu ma refer aici la primii 10, consilieri prezidentiali si de stat, ci la restul, la ‘furnicute’. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, nici consilierii prezidentiali nu sunt platiti chiar atat de extraordinar, 5400 de lei pe luna nu e o suma mare pentru cineva aflat intr-o asemenea pozitie)

Iar eventualele manifestari publice de indignare sa fi venit abia dupa aparitia unor informatii certe?

“Cum vei vedea iubirea celuilalt daca de atata lumina orbita vei fi
Cum vei gasi forta sa crezi intr-un maine nepatat daca in fiecare clipa tu nu
Tu n-ai sa ai pentru ce muri?”

 

Cineva a comentat, pe mail, cu privire la postarea despre Marx si Platon.
Cica: “Prea multa filozofie, si pe deasupra si complicata, in special privind ce este REAL si ce NU, sau cand devine Realul Real ???”

Evident ca am raspuns, bucuros, provocarii:

Dupa cum ne-au invatat filozofii materialisti, de la vechii greci pana la urmasii lui Marx, lucrurile exista independent de vointa noastra.
Au existat inainte ca noi sa ne nastem si unele dintre ele vor supravietui chiar si dupa ce noi nu vom mai fi pe aici sa vorbim despre ele.
La un moment dat au aparut niste alcatuiri care nu numai ca reactionau la ceea ce li se intampla ba chiar au inceput sa reflecteze (sa se gandeasca) la ce ar fi mai bine de facut intr-o anumita situatie. Cu alte cuvinte unele dintre fiinte au inceput sa fie constiente de constiinta lor.
Definitii:
Plantele si animalele sunt fiinte.
‘A fiinta’ inseamna a exista dupa niste legi proprii, pe care le cari dupa tine codificate in ADN, si care se suprapun peste legile generale ale fizicii si chimiei.
Pentru ca si cele mai primitive dintre fiinte controleaza ce intra in ele si ce iese din ele ba chiar unele dintre ele reactioneaza la ce se intampla in jurul lor – se misca pe sine, isi misca frunzele si/sau membrele, inghit, excreta, respira, etc, etc, – inseamna ca ele, toate, sunt ‘constiente’ (adica iau ‘decizii’, chiar si involuntar – in virtutea unor instructiuni inscrise in ADN-ul lor, in functie de anumiti parametrii ai unor variabile din jurul lor. Plantele, cele mai ‘tampite’ dintre fiinte, incep sa traga mai multa seva primavara si sa imboboceasca cand se lungeste ziua. Bacteriile stiu sa se transforme in spori atunci cand conditiile din jurul lor nu le mai sunt prielnice. Chiar si virusii, aia despre care multa lume nu crede ca sunt vii cu adevarat, sunt in stare ca o data intrati in celulele potrivite – oare de unde or sti care sunt alea? – se ‘desfac’ si apoi preiau controlul celulei respective si o obliga sa produca alti virusi.)
Fiintele suficient de evoluate au inceput sa gandeasca. Adica au devenit constiente de faptul ca sunt constiente si in loc sa reactioneze au inceput sa actioneze.
Orice alcatuire vie care are o cat de cata capacitate de a se misca se indeparteaza de sursa unui pericol, daca e in stare sa il perceapa. O planta isi strange frunzele daca o bate prea tare soarele, orice animal se indeparteaza de obiectele fierbinti atunci cand le este prea cald iar oamenii sunt instare sa tina in mana, o perioada destul de lunga de timp, o tigaie cu ulei incins daca sub tigaie se afla piciorul propriu sau vreun copil. Tot oamenii sunt in stare sa isi evalueze destul de bine sansele de a duce la bun sfarsit sarcini destul de complicate.
Pentru a face toate astea oamenii au nevoie sa ‘stie pe ce lume traiesc’. Pentru asta au inceput ‘sa se uite in jurul lor.’ Sa atribuie calitatea de ‘real’ unora dintre lucrurile pe care le intalnesc (de obicei pe cele pe care le inteleg sau pe cele a caror evidenta nu poate fi negata) si de ireal unora pe care le observa dar pe a caror existenta le vine greu sa o accepte).
Cateva exemple.
Antarctica exista si inainte de a fi descoperita dar a devenit cu adevarat ‘reala’ abia dupa ce povestirile despre ea au inceput sa fie crezute. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Africa. Chiar si pe hartile desenate de romani, cei care au cucerit o buna bucata din nordul ‘continentului negru’, portiunea de dincolo de provinciile lor era descrisa cu mentiunea ‘hic sunt leones’ – ‘aici se afla lei’.
Sotului naiv ii vine greu sa accepte ca nevasta-sa il inseala – cu toate ca prietenii il avertizeaza asupra acestui lucru – si va fi convins cu adevarat abia cand o prinde ‘in fapt’. Abia atunci inselatoria devine ‘reala’, pentru el.
In schimb pentru sotul gelos realitatea este cu totul si cu totul alta. El este convins ca sotia sa il inseala chiar inainte ca aceasteia sa ii treaca prin cap asa ceva. Si tocmai atitudinea lui o va convinge pe nevastă sa transforme in fapt o realitate care pana atunci fusese doar virtuala.
Simplu, nu?

Cand eram eu mic – istorie antica, nici comunismul nu cazuse inca – umbla un banc printre ‘intelectualii’ vremii:

Doi tipi se ciocnesc din neatentie pe trotuar. Inainte de a incepe sa se injure se uita fiecare la celalalt, sa-si dea seama fiecare cu cine are de-a face. Amandoi aratau destul de prosper, proaspat barbieriti dar fara taieturi – semn ca aveau acces la lame bune, mirosind a after-shave, imbracati in alain-deloin-e (haina lunga din blana intoarsa de oaie, la mare moda in anii 1980), pantofi de piele de la Clujana…
– Nelule, tu iesti?
– Bai Vasile, mai sa nu te recunosc!
– Pai de, se mai schimba omul… De cand nu ne-am mai vazut?
– De cinspe ani, de cand am terminat a 8-a.
– Da, ma, ce-a mai trecut timpul… Tu ce mai faci?
– Pai ce sa fac ma, ia, sunt macelar, lucrez in Hala la Obor, m-am insurat cu o vanzatoare la aprozar – iti dai seama ca n-avem nici o problema cu mancarea, ne-am luat casa, masina, avem doi copii la scoala…bine, nu pot sa ma plang. Da’ tu cum esti?
– Pai tot cam asa. Eu is frizer, nevasta la alimentara, in rest ca tine – casa, masina, doi copii…

– Ba, da de Mihai ce mai stii?
– Nu-i chiar asa bine, Stii ca el s-a dus mai departe la liceu…
– Da, si?
– Pai nu numai la liceu, dupa aia a intrat si la facultate!
– Pe bune ma?
– Da, da’ stai sa vezi ce a patit dupa aia… Stii ca in generala era el in limba dupa una Veronica, de era ta-su gestionar la o crisma?
– Da!
– Pai cand a vazut ta-su lu’ Veronica ca Mihai a intrat la facultate n-a mai facut gat ca e coate goale – stii ca Mihai era orfan si maica-sa era cam saracuta, si i-a lasat sa se casatoreasca.
– Si ce, asta e rau?
– Stai sa vezi. Veronica a terminat si ea liceul si a bagat-o ta-su dactilografa la directia comerciala. Cind Mihai a terminat facultatea – el intrase la istorie, stii ca aia ii placea lui, socru-su i-a spus: “Da-o dracu’ de facultate si vino la mine la carciuma. In doi ani te fac sef de sala si dupa aia ramai in locul meu ca eu in 5-6 ani ies la pensie!” Da’ Mihai nu. Luase repartitie dubla, invatase bine, si dupa doi ani la tara avea post la facultate, ca asistent. N-a vrut sa renunte. Asa ca a facut naveta. Veronica a ramas aici, el la cucuietii din deal…se vedeau sambata seara si duminica dimineata…Ea si-a gasit pe cineva si intr-o sambata seara cand Mihai a venit acasa – stateau amandoi la parintii ei – Veronica i-a spus ca i-a mutat lucrurile inapoi la ma-sa acasa… Asa ca Mihai s-a apucat de baut, aia la facultate nu l-au mai primit… sta cu ma-sa la treizeci de ani… face naveta la dracii chiori…
– De ma, asa-i trebuie…cine l-a pus sa-i placa cartea…

Fast forward catre zilele noastre.
Intre timp ne-am desteptat si ne-am luat viata in mainile proprii: nu mai asteptam slujbe de la stat ci ne mutam noi acolo unde ne e mai bine:

Un profesor de matematica, observand ca are probleme cu chiuveta din bucatarie, a fost nevoit sa cheme un instalator.
A doua zi, instalatorul a venit, a strans cateva suruburi, a infiletat cateva chestii, apoi totul a functionat ca inainte. Profesorul a fost multumit.  Totusi, cand instalatorul i-a dat nota de plata, profesorul a fost socat:
– Asta inseamna o treime din salariul meu lunar!!! A platit pana la urma iar instalatorul i-a zis:
– Va inteleg, sa stiti. De ce nu veniti la firma noastra, sa depuneti dosarul pentru o slujba de instalator? Veti castiga de trei ori mai mult decat o faceti acum. Dar nu uitati, cand depuneti dosarul, sa le spuneti ca ati terminat doar 7 clase. Nu le plac oamenii educati.
Prin urmare, profesorul nostru si-a luat o slujba de instalator, iar viata lui a devenit mai usoara din punct de vedere financiar. Tot ce trebuia sa faca era sa stranga un surub-doua.
Intr-o zi, seful companiei a hotarat ca trebuie ca fiecare angajat sa se duca la seral, pentru a-si termina si clasa a 8-a.
Profesorul nostru a trebuit sa mearga, evident. S-a intamplat ca primul curs sa fie de matematica.
Profesorul clasei, vrand sa vada nivelul de cunoastere al studentilor, i-a intrebat care e aria cercului si l-a scos la tabla chiar pe profesorul nostru. Ajungand la tabla acesta si-a dat seama ca a uitat formula asa ca a inceput sa o deduca. A umplut tablele cu integrale, diferentiale etc.
La sfarsit, rezultatul pe care-l avea era “minus pi r patrat”.
Neconvenindu-i acel minus, s-a apucat iarasi de calcule, de la inceput.
Nimic nu s-a schimbat, tot acelasi rezultat a obtinut. De fiecare data a obtinut aceeasi chestie.
S-a uitat putin spre clasa, speriat, moment in care a observat ca toti instalatorii ii sopteau:
“Schimba limitele de integrare! Schimba limitele de integrare !”

Broadly speaking all humans are intellectuals since all of them are conscious so, at least sometimes, they ponder upon things before deciding one way or another.

Nowadays, since we live in the era of the ‘peer reviews’, the concept is defined a lot stricter: one is an intellectual only if at least one ‘certified gatekeeper’ affixes him with an approval stamp…

OK, let me get serious.

Some people use their brains a lot more than others. Does this simple fact turn them into intellectuals?
Not so long ago, when books were not yet written directly on laptops, publishers used to hire people to do this job. Practically to copy a ‘manuscript’, usually typed (?!?), on a computer. Now, is that kind of a person an intellectual or not? After all he is working mostly with his brain, right? And in general people who work as clerks, or in a call center, are they intellectuals just because of their daytime jobs also?

No? Because their honest and respectable work, otherwise very useful, doesn’t result in anything new or original?
I concur.

So we might say that an intellectual is a person that uses his brain in such a manner that the end result of his activity is a new idea or concept, one that either fixes a problem that has become apparent, broadens the human knowledge or contributes to the artistic treasure of the mankind.
If we take this definition to be true then the limitation described when talking about peer reviewing looks rather stupid. Asking highly original people to evaluate the work of other highly original people would seem to be both a waste of their time and a subtle form of pressuring those whose work is being evaluated to conform to the established norms and customs of the ‘discipline’.
And this would be at loggerheads with the need for originality, wouldn’t it?
On the other hand in the modern days of very specialized science and technology it would be preposterous to accept every new ‘contribution’ as valid without previously checking it in some way or another…

And here we get to the really interesting part. The professionalism of the intellectuals.

What?!?

It’s simple actually. A professional is by definition a person who not only has the command of whatever skills he needs to perform his job but also such a high degree of self esteem that he always strives to do his best. In short a professional is a person who sees/describes himself as somebody who is able to perform a certain job above a certain level.

And exactly as we have doctors who save lives and quacks, writers and pen-pushers, cooks and people who waste good food, we also have people who love to think in searching for a solution or for the next new thing and people who think mainly about how to advance their ‘intellectual’ careers…

I’m not trying to convince any of you that bona-fide ‘intellectuals’ should volunteer their life and energy,  live on stale bread and dress miserably. I’m only suggesting that when a passionate one meets a ‘career’ man things will probably not work smoothly between them and if the career guy gets the upper hand it is the rest of us who are the real losers. The same thing happens if the society at large is not wise enough to make sure that the ‘professional’ ones have ‘enough to eat’ but this is a rather different problem.

Image

M-a intrebat cineva ce cred despre articolul asta:

“Nouă personalităţi răspund pe ce se întemeiază credinţa lor: De ce cred în Dumnezeu”

Dupa ce am citit (doar) “Omul fara rost” am raspuns repezit:

“Icoana de pe peretele clasei nu este un indemn catre narcomanie sau orice altceva (din ‘clasa’ celor evocate de Dan C. Mihailescu) ci este unul catre conformism.

Si exact asta este motivul pentru care am intrat, cu totii, in criza in care suntem de vreo 50-60 de ani: am ascultat prea tare de altii si am imprumutat prea disciplinati modelele care ne-au fost propuse.
E adevarat ca dezvoltarea la care a ajuns spatiul cultural din care facem parte (cel ‘vest european’) are foarte mult de a face cu faptul ca am fost crestini numai ca noi oamenii am dat nastere crestinismului nu invers.
Cu alte cuvinte noi am dezvoltat crestinismul, noi l-am creat pe Dumnezeu (tocmai pentru ca avem credinta – “Nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit!”) si nu invers.
Distanta care a aparut acum intre oameni si Dumnezeu nu se datoreaza faptului ca Dumnezeu ar fi facut ceva rau (nici nu poate, el este insasi ‘firea’ – tot ce exista – asa ca daca ar face ceva rau ar fi ca si cum si-ar trage un glont in picior.) Se datoreaza faptului ca unii smecheri incearca sa profite de credinta oamenilor. Prea mult preoti catolici isi bat joc de copii. Ortodocsii construiesc prea multe biserici monumentale si prea putine azile de batrani. Prea multi protestanti se straduie sa invete pe unii cum sa-i urasca pe altii (legile anti-homosexuali din Uganda se pare ca sunt opera unor evanghelisti americani) in loc sa-i indemne sa depaseasca diferentele dintre ei. Prea multe ulemale indeamna la varianta exterioara, violenta a jihadului.
In realitate oamenii nu se indeparteaza de Dumnezeu. Se indeparteaza de chipul pe care i l-au cioplit smecherii astia si ii cauta adevarata fata, cea care se arata fiecaruia dintre noi in particular si nu atunci cand batem matanii in fata bisericii ca Iliescu sau ca Bush dupa ce s-a ‘nascut a doua oara’. Sau ca sa ma intorc la Mihailescu oamenii merg “prin păduri, pe vârfuri de munte, prin livezi, podgorii, fâneţe, ori în largul mării” tocmai pentru ca acolo gasesc o fata a lui Dumnezeu mult mai sincera decat cele zugravite prin unele ‘altare’ sau zbierate prin difuzoare de unii predicatori!”
Abia dupa aceea am citit si restul articolului. Merita. Pe mine m-au interesat mai ales cele spuse de Radu Gologan. Pe urma am mai citit odata si predica parintelui Galeriu.

Ce a fost.
Ce ar fi putut sa fie.
Ce a iesit.
Ce va sa fie.

Voi incepe cu sfarsitul.

Vom repeta aceleasi greseli de cate ori va fi nevoie pana cand vom intelege ca greseala este inevitabila si ca daca tot am facut-o ar fi mai bine sa invatam ceva din ea.
 A te intoarce din drum pina inainte de greseala si a porni din nou cu gandul de a nu o (mai) repeta nu face decat sa te aduca, din nou si de cate ori este nevoie, in fata aceleiasi lectii: decat sa te ridici pentru a cadea din nou mai bine mergi in patru labe pana se termina gheata!

Ce ar fi putut sa fie? Greu de spus. Ar fi putut sa fie mai bine dar in acelasi timp ar fi putut sa fie mult mai rau. Sa ne bucuram ca a fost.

Ce a iesit? Din cate se pare nu ‘a iesit’ inca. Ne ‘pregatim’ cu naivitate sa urcam, precum Sisif, acelasi deal la capatul caruia in realitate se afla o raspantie numai ca pana acum noi am vazut doar varianta ‘din nou si de la capat’.

Ce a fost? Eu m-as intreba mai degraba ‘a cata oara a fost?’…

Nu, nu ma refer doar la caderea comunismului sau la criza financiara!
In realitate atunci nu a cazut comunismul ci doar prea putine dintre regimurile comuniste, am sa  dezvolt subiectul asta mai tarziu.
Ma refer la faptul ca nu am inteles nimic!
Pe ce ma bazez cand spun asta?
Simplu. Pe faptul ca peste nici 20 de ani ni s-a intamplat acelasi lucru si atunci iarasi am fost luati prin surprindere precum si pe faptul ca ne straduim de zor pentru a reface seturile de conditii care au condus la cele doua miscari tectonice.

Ca sa fie clar ce am in cap am sa o spun pe sleau: atat prabusirea regimurilor comuniste cat si criza economica din 2007-2008 au avut aceiasi cauza si din pacate lucrurile au reinceput sa curga in aceiasi directie: autoritarismul/centralismul politic revine in forta – chiar daca sub alte forme – iar modul de functionare al economiei mondiale revine incet la obiceiurile de dinainte de 2007.

Toate necazurile astea provin din faptul ca ne credem mai destepti decat suntem cu adevarat.
Asta duce pe de o parte la aroganta – unii dintre noi cred ca stiu ei mai bine ce este potrivit pentru toti ceilalti – iar pe de alta la ‘autocastrare’ – prea mare parte dintre acesti ‘ceilalti’ accepta cu resemnare concluzia ‘logica si rationala’ la care au ajuns: aceea ca ‘nu ma pot descurca de unul singur’, ‘El este acela’ asa ca se aseaza disciplinati si ascultatori in spatele ‘lui’, ii indeplinesc fara sa cracneasca ordinele si apoi isi justifica ‘rational’ faptele in fata propriei constiinte.
“In conditiile acelea nu se putea altfel!”
Daca am avea mai putina credinta oarba in rationalitatea noastra si mai multa modestie poate ca am fi in stare sa intelegem mai multe din ceea ce ni se intampla.

Aproape nimic din ceea ce veti citi in continuare nu este nou. Eu nu sunt un tip caruia sa ii vina ‘idei’! In schimb imi place foarte mult ca atunci cand ma intalnesc cu una sa o intorc pe toate fetele si sa incerc sa vad ce legaturi exista intre ea si celelalte idei cu care m-am intalnit pana atunci.

Ceea ce urmeaza poate fi asemuit cu un ‘carnet de bal’. Este ‘lista’ ideilor cu care m-am intalnit. Am schimbat pe ici pe colo ordinea, unele intalniri nu au fost chiar atat de intamplatoare ca altele dar nimic nu a fost atat de premeditat precum este faptul ca am inceput, in sfarsit, aceasta impartasanie.

De unde provine anticapitalismul intelectualilor?

http://www.revista22.ro/un-caz-o-tema-o-carte-mentalitatea-anticapitalista-13697.html

Pentru cei ce incearca sa inteleaga ce se intimpla in jurul lor aceasta este o intrebare a carui raspuns are o importanta deosebita si tocmai acest lucru face ca intrebarea sa fie foarte tentata.

Pentru ca orice tentativa de raspuns trebuie sa inceapa de undeva voi incepe cu o marturisire: inca nu am citit cartea lui Mises si ma simt ca un copil care il asteapta pe Mos Craciun: librarul din colt mi-a promis ca mi-o va aduce miine. Voi incerca totusi sa purced fara sa tin cont de acest handicap.

Asta nu inseamna ca voi refuza portiunea de drum deja destelenita si voi alege a doua varianta propusa de Nozick, cea care face apel la starea comuna de fapt in care se afla intelectualii unui ‘loc’ si care se obiectiveaza comportamental in functie de particularitatile fiecaruia dintre ei.

Ca sa mergem mai departe mi se pare esential sa fac o clarificare: ce inseamna pentru mine un intelectual. Am ramas cu aceasta nevoie de pe vremea cind am dat examen la Politehnica si am fost intrebat de un coleg de liceu care ‘dadea’ la Universitate daca stiu ca “in sfarsit numarul inginerilor l-a depasit pe cel al intelectualilor”.

O definitie foarte inclusiva ar fi ca un intelectual isi justifica, siesi, existenta prin aceea ca isi foloseste cu preponderenta, constient si pe cit de bine poate, facultatile cognitive si doar accesoriu pe cele fizice. Ca sa fiu mai explicit am sa va povestesc o intimplare. Prima mea slujba dupa terminarea facultatii a fost la o fabrica de utilaj minier. Tot felul de fierotenii mari care erau prelucrate, montate, incercate, demontate la loc, transprtate pina la gura minei, carate prin strafundurile pamintului in circa oamenilor si montate la loc acolo, pe intuneric, pentru ca altfel n-ar fi incaput prin galeriile si saritorile care alcatuiesc acel univers mirific unde cirtitele umane contribuie decisiv la civilizatia noastra tehnologica. In conditiile astea destul de dure a aparut zicala: “Daca nu merge nu forta, ia un ciocan mai mare”. Dupa ce au trecut primii trei ani de munca, stagiatura, m-am mutat de acolo si am inceput sa lucrez, in ‘meserie’, la un stand de proba pentru motoare. Cu totul si cu totul alta chestie. Halate albe, curatenie, scule de ultima generatie, ingineri si muncitori in proportie aproape egala, mai toti de aceeasi virsta: mincam impreuna in pauza, mergeam impreuna la bere in delegatii…Exact asa cum ar trebui sa fie. Dupa vreo trei luni aveam de montat o piesa mai mare si destul de grea. In timp ce ne straduiam cu totii sa o punem pe pozitie n-am eu ce face si arunc asa, din ‘off’: “Daca nu merge nu forta, ia un ciocan mai mare!” In timp ce toti ceilalti se tineau de burta din cauza risului Stelica, un muncitor foarte tinar, la 28 de ani, pentru categoria pe care o avea, a cincea, se intoarce spre mine, rizind si el: “Cu capu’ dom’ inginer, cu capu’, nu cu forta”.

In practica se pare ca aceast barem este considerat a fi prea ingaduitor si se foloseste mai degraba unul care permite accesul in aceasta tagma doar acelora care indeplinesc simultan doua criterii: sunt recunoscuti ca atare de suficient de multi dintre cei care se bucura deja de acest statut si sunt destul de convingatori in eforturile lor de a parea dezinteresati de ‘partea materiala a problemei’.

Prima definitie e atit de larga incit ii face pe puristi sa strimbe din nas iar a doua, la extrema opusa, e atit de restrictiva incit lasa pe dinafara categorii vaste: pe mine, ca resprezentant al ‘intelectualitatii tehnice’ (?!?), pe membrii profesiunilor liberale, pe functionari dar mai ales pe antreprenori adica exact pe cei care tin in functiune, prin forta gindurilor lor, economia.

Cu alte cuvinte e cam greu sa ne lamurim pe calea definitiilor.

Sa incercam altceva.

“Intelectualii sunt principalii agenţi prin care ideile intră în lume”. Aha! „Bune sau proaste, ideile dau direcţia şi ritmul istoriei”. Adica ideile sunt cele care schimba, treptat sau dintr-o data, lumea in care traim iar intelectualii sunt cei care pastoresc ideile.

Proverbiala Luminita a inceput sa pilpie la capatul tunelului.

Dar ca sa intelegem cu adevarat semnificatia din spatele umbrelor lasate (si) de aceasta luminita, precum si ca un inceput de raspuns la intrebarea complementara De ce in „Estul postcomunist, …, intelectualii – mai ales cei publici şi de calibru – sunt cu precădere procapitalişti?” sa facem observatia prealabila ca transformarile sociale declarat revolutionare din `89 au fost primele revolutii din istorie care au avut ca motor forte ‘banuite’ a fi de dreapta si ca frina tocmai segmentul de extrema stinga al societatii. Chiar si Hitler, daca il putem numi pe acesta revolutionar, a confiscat puterea pornind de pe o platforma politica declarata a fi de stinga – national socialismul de trista amintire.

Deci intelectualii sunt ‚pastori ai ideilor’ iar ideile sunt cele care aduc schimbarea. Pe cale de consecinta logica (precum luminita feroviara care se apropie de noi pe sine iar noi nu ne putem feri de ea pentru ca suntem in tunel) intelectualii, ca niste pastori profesionisti ce sunt, au menirea de a incerca sa mentina societatea permeabila la schimbare, adica sa o pastreze receptiva la idei, la nou.

Un scurt apel la istorie. Doctrinele politice au fost despartite la inceput, si au ramas inca asa in SUA, intre conservatoare si liberale. Iar cei ce se declarau a fi intelectuali au fost intotdeauna de partea liberalismului, indiferent daca acesta a fost de stinga – pina nu demult – sau de dreapta – acum de curind, de cind cei ce vor sa pastreze cu cerbicie status-quo-ul, si cu alte cuvinte sunt conservatori, se clameaza din toata puterile a fi de stinga.

Bine, bine, liberali. Dar de ce anticapitalisti?

Eh, n-am apucat eu sa citesc cartea lui Mises dar am citit despre el. „Mises extended Austrian marginal utility theory to money, which, noted Mises, is demanded for its usefulness in purchasing other goods rather than for its own sake”

http://www.econlib.org/library/Enc/bios/Mises.html. Cu alte cuvinte Mises e de parere ca oamenii acumuleaza bani doar pentru ca acestia le ofera posibilitatea de a cumpara diverse lucruri si nu pentru bucuria de a-i poseda. Parerea lui. Daca e sa il credem pe Max Weber (Etica Protestanta si Spiritul Capitalismului) situatia e chiar pe dos. Capitalismul ar fi luat cu adevarat avint abia cind oamenii ar fi incetat a mai arunca banii pe prostii – in sensul lui Veblen – si ar fi inceput sa ii stringa tocmai pentru ca numarul banilor agonisiti ar fi masurat ‚trecerea’ de care de care se bucura posesorul averii respective in fata lui Dumnezeu.

Ca de obicei nimic nou sub Soare. Ideea aceasta a fost, de fapt, ideea centrala a puritanismului englez si nu se deosebeste principial de credinta vechilor greci ca norocul la zaruri este dovada faptului ca norocosul se bucura de ocrotirea zeilor…

Deci facem degeaba apel la citate. Unul trage hais, altul cea…Dar mai exista o metoda. In loc sa stabilim daca ploua sau nu urmarind cit mai multe buletine meteorologice la TV si sa facem, eventual, media n-ar fi mai bine sa dam perdeaua la o parte si sa observam ce se petrece la noi in curte?

Pai ce sa se petreaca? O criza economica si sociala care se datoreaza incremenirii in proiect: in Occident goana dupa profit (vazut ca scop in sine si nu cu ca urmare fireasca a indeplinirii cu succes a unei nevoi sociale) a depasit orice inchipuire iar Estul Postcomunist nu poate depasi starea de spirit pacatoasa care imparte populatiile in doua – unii care s-au invatat sa asculte ce li se spune si altii care au convingerea ca le stiu ei pe toate si ca au dreptul de a le impune celorlalti convingerile lor.

Si uite asa intelegem ca ‚stingismul’ intelectualilor din Occident si ‘procapitalismul’ celor din Estul postcomunist sunt doar forme de manifestare a liberalismului inerent oricarui intelectual care se respecta si ca acest liberalism este mai mult decit explicabil si anume este firesc.

PS. Am scris asta cu mai mult de un an in urma. Intre timp am inteles ca adevaratii intelectuali de stanga din Occident nu sunt anticapitalisti ci sunt impotriva autoritarismului economic.
‘Capitalism’ a capatat foarte multe sensuri si este o diferenta enorma intre capitalismul de piata cu adevarat libera – cel care ofera posibilitati de dezvoltare pe termen lung – si corporatismul care poate bloca totul din cauza incercarii celor de sus de a-si conserva privilegiile dincolo de firesc.
S-a scris atita pe tema asta, de la ‘Selectia negativa’ a lui Eminescu pana la ‘Teoria clasei de lux‘ a Veblen si trecand prin mult mai recentele consideratii ale Laurei Tyson incat o data si o data tot ne va veni mintea la cap…

%d bloggers like this: