Archives for category: alegerile pe care le facem

De când îl mai ajut pe Bob la diverse chestii, au început să mă recunoască vecinii.

Mă întrebă de sănătate!
De sănătatea lui, bineînțeles.
Și se bucură auzind că e din ce în ce mai bine.

Acu’ vreo trei zile, înainte de excursia cu scaunul rulant, mă intersectez la intrare cu o doamnă. Blondă, undeva între 60 și 70 – la prima, și rapidă, vedere, destul de bine – dar nu țipător, îngrijită.

„Să-i spuneți domnului …. să facă o cerere pentru a fi trecut cu două persoane la întreținere. Văd că vă foiți cam mult pe aici!”

Am crezut că glumește așa că am început să râd.

„Să știți că eu vorbesc cât se poate de serios!”

După care s-a întors majestuos, întrând pe ușa pe care i-o ținusem în timpul dialogului….

Alaltăieri l-am scos pe Bob din casă.

Am cumpărat un fotoliu rulant, s-a urcat în el, am coborât cu liftul și….

Conform regulilor UE, la intrarea în scară a fost instalată o rampă. Din tablă striată…

Click pe poza de sus si veti vedea ca nu e singura construita sub acelasi unghi precum treptele de langa ea…

Până la încercarea de a-l scoate pe Bob la plimbarea, aveam ceva aprehensiuni cu privire la posibilitatea reală a cuiva de a folosi rampele astea. Dar, ne-fiind problema mea, am plecat de la premiza că or fi știut ceva cei care le-au făcut. Și cei care au dat banii pe ele…

La coborâre, ne-a ajutat un vecin.
La urcare a fost mai simplu. Lângă rampă este și o bară. Bob trăgea de bară, eu împingeam din spate… Nu ne-am rupt, nici unul, picioarele. A fost pe-aproape, data viitoare instalez un scripete….

Teoretic, rampele astea ar trebui să permită celor cu dizabilități să se miște singuri.

Adică membrii comunității fac un efort material pentru a adapta spațiul urban la nevoile celor cu dizabilități. În felul acesta, persoanele în cauză pot contribui mai mult la propria stare de bine. Sau chiar pot redeveni productive. Reducând în acest mod eforturile depuse de membrii valizi ai comunității.

Că doar n-o să-i lăsăm pe cei invalizi să putrezească în apartamente!
Îi cărăm noi în brațe pe scări sau coboară ei pe rampă, oamenii ăștia trebuie să poată ieși din casă, nu?!?

Teoria sună bine… în practică…

În practică, înțelegem cu adevărat problema abia după ce dăm cu capul de ea!

Indiferent de motivul pentru care ai făcut pactul cu diavolul, la un moment dat realitatea te va pune într-o situație fără ieșire.

Iar cel mai nasol este atunci când diavolul însuși este acela care se ‘răzgândește’. Și te lasă, efectiv, în curul gol.

Aseară, Senatul României a votat, aproape în unanimitate, legea care stabilește condițiile pentru carantină și izolare pe caz de pandemie. Lege tergiversată, din ‘varii’ motive, de o ‘anumită’ parte a spectrului politic. Tergiversare sprijinită, din punct de vedere mediatic, de o ‘anumită parte a presei.’

Nu m-am mai uitat de mult la Antena 3. Nici la Gâdea. L-am admirat pe vremea când era singurul care îi ținea piept lui Băsescu și m-a pierdut atunci când a început să ‘lingă’ unde-i spunea succesorul acestuia.

Aseară, după ce PSD a fost nevoit sa-și calce pe suflet și să voteze o lege extrem de necesară, Gâdea l-a avut ca invitat pe Arafat.
Același Arafat care nu s-a plecat, nici el, în fața lui Băsescu. Care și-a păstrat verticalitatea indiferent de cine a fost la putere. Care nu este infailibil – cine dintre noi ar putea avea această pretenție?!?, dar care greșește – atunci când o face, pe mâna lui…

Arafat n-a spus nimic nou… nici n-ar fi avut cum…
Dar ce față avea Gâdea!
Ce-o fi fost în sufletul lui…

Dar ce mă interesează pe mine de fața, sau de sufletul, lui?!?
Pe mine mă intersesează oile rătăcite de minciunile ‘gâzilor’ care răstălmăcesc realitatea în direct și la ore de maximă audiență!

Oi care aduc virusul până în intimitatea vieții mele!

Dâmbovița e tot mai aproape să devină o zonă roșie în România, după ce numărul de cazuri COVID din județ s-a dublat în ultimele două săptămâni și a ajuns la peste 1.000. Spitalul Județean din Târgoviște, unde sunt tratați pacienții COVID, e aproape plin. Din cauza exploziei de cazuri, autoritățile au transformat încă un spital din județ în unitate suport.
Cu toate acestea, pacienți care nu primesc verdictul „vindecat” profită de vidul legislativ și continuă să plece acasă din spitalele din județ, pe propria răspundere. Nu fără consecințe. Deja cel puțin 6 dintre ei și-au infectat rudele apropiate. 26 dintre cazurile nou apărute în ultimele zile în Dâmbovița sunt din noile focare de familie.

Trebuie să recunosc că-mi place să trag cu urechea.
La coadă, în stație…

Un tânăr, la vreo 20 de ani, cu tac-su. Care-i putea fi și bunic.

„Bă, când a început Covrigu’ ăsta, am zis că gata. Stăm acasă, respectăm regulile, salvăm planeta.
Da’ când îi vezi pe boșorogii aștia cum protestează în fața guvernului… Adică exact cei mai afectați de virus refuză cel mai abitir să poarte masca…. Mai lasă-i frate să moară… dacă-s proști… Adică eu nu mă duc la cârciumă în Centrul Vechi ca să nu contribui la răspândirea virusului…”

„Gândește-te la câtă manipulare li se toarnă-n cap! De către niște profesioniști…”

„Și? Cu ce schimbă chestia asta lucrurile? Ce, ‘manipulanții’ aia nu fac și ei Covid? Tot din prostie? Și dacă ești prost să pui botul la propagandă, nu tot prost se cheamă că ești?
Ce mă interesează pe mine motivul pentru care sunt în pericol? Prostie? Rea intenție? În situația asta sunt echivalente…
Iar cei mai tari sunt aia care se protejează la maxim dar au de gând să voteze cu manipulanții. Citesc ziarul abia a doua zi, ca să moară virusul, dar repetă la nesfârșit invectivele debitate de Antena 3 împotriva lui Mandolină…”

Bob este prietenul meu.

Are 75 de ani, foarte mulți prieteni și o situație materială decentă.
Pensie, apartament, suficiente lucruri…

Bob nu mai are pe nimeni. Și nimic.
Aceia dintre prieteni care mai sunt în viață au aceiași vârstă. Și sunt, mai mult sau mai puțin, în aceiași ‘stare tehnică’.
Pentru că nu se mai poate scula din pat, lucrurile pe care le-a adunat o viață-ntreagă – și despre care credea că-i vor îndulci bătrânețile, nu-i mai folosesc la nimic.

Bob este fratele meu.
Unul dintre mulții frați pe care nu i-a născut mama mea pentru mine. Dar care mi-au fost dăruiți de viață.

Voi continua să am grijă de el, pe cât voi putea, pentru că și eu sunt tot Bob.
Chiar dacă eu am soție, copil și câteva rude în viață.

Oameni fiind, suntem supuși greșelii. Cu voie sau fără voie, adoptăm și decizii ‘imperfecte’. După care suferim consecințele. Iar acela este momentul în care avem nevoie de ajutor.

De fapt, dacă ne gândim mai bine, noi toți suntem Bob.
Nici unul dintre noi nu poate supraviețui singur.
Nici măcar în condiții normale. Și cu atât mai puțin pe vremea Covidului…

Poate virusul ăsta o să ne învețe cât de frați suntem în realitate!

‘Spațiul public’ este în efervescență.

Unii ‘înjură’ CCR-ul pentru ca a lăsat guvernul fără unelte pentru stăvilirea pandemiei.

Alții ‘înjură’ PSD-ul pentru maniera ‘lentă’ în care ‘procesează’ noul proiect de lege în parlament.

În Obor, o mare parte dintre tarabagii stau fără mască. Sau cu ea pusă aiurea. Tot așa, foarte mulți dintre prăvăliașii independenți se prefac doar că respectă măsurile de precauție.

La 12 zile după publicarea în Buletinul Oficial a hotărârii CCR cu privire la carantină au început să se întoarcă în spitale o parte dintre bolnavii care se ceruseră acasă. Direct la terapie intensivă…

Iar efervescența este atât de mare încât nimeni nu este interesat, încă, de numărul în continuă creștere a celor ‘depistați pozitivi’.

Va începe să ne pese cu adevărat abia după ce vom fi atins ‘pragul critic’. Și nu am nici o idee care va fi acela.
Vom începe să purtăm măști abia după ce îi vom auzi pe prietenii noștri horcăind. Sau după ce vom conduce o rudă la groapă.

Abia atunci vom depune o moțiune de cenzură în loc să înjurăm guvernul la televizor.
Abia atunci ne vom apuca să scriem – și să votam în regim de urgență, niște legi bune în loc să chemăm primul ministru în parlament doar ca să-i spunem că nu ne place legea pe care ne-a trimis-o el.

Și, când totul se va fi terminat – că toate se termină la un moment dat, o să ne plângem în pumni.
‘Bă, da’ proști am fost. De ce n-am facut chestia asta de la început?
Înainte să fi murit toți oamenii aștia?’

Bine, nici ‘noi’ n-o să mai fim chiar atăt de mulți…

Sau poate că nu?
Mai există varianta ca unii dintre noi să se bată pe spate și să se felicite pentru victoria electorală…
Dar asta va însemna că nimeni nu va fi înțeles nimic.

Că toate chinurile vor fi fost în zadar…

Singurul subiect asupra căruia cad de acord toți comentatorii vieții publice romanești este ‘nevoia de comunicare’.

Cu toții deplâng – mai mult sau mai puțin nuanțat, modul în care guvernul ‘comunică cu țara’.
Cu toții ‘admiră’, mai mult sau mai puțin invidios, modul în care PSD-ul reușeste să transforme subiectele zilei, cu ajutorul unor unelte din sfera comunicării, în ‘pitchuri electorale’.

Trebuie să rescunosc că există și cățiva analiști care ne atrag atenția ca ‘țara arde și babele sunt la coafor’.

Ce nu spune nimeni este ca babele astea se duc cu atâta insistență la coafor pentru că asta li s-a spus în ultimii 30 de ani.

Toți politicienii români, din toate taberele, au făcut tot feluri de cursuri. De comunicare. Toți politicienii români au consilieri de comunicare. Unii chiar mai mulți.

Și ne mai mirăm?
Că fac doar ce au fost învățați să facă?
Că sunt preocupați mai mult de comunicare decât de fapte?

Păi dacă le-a mers?
Dacă i-am evaluat mai mult după modul în care au comunicat și mai puțin după ce au făcut?

‘Și ce vrei să spui cu asta? Că profesioniștii comunicării poartă principala vină pentru cele întâmplate?’

Nu. Fiecare dintre noi avem partea noastră de răspundere!
Politicienii pentru ce au făcut, noi pentru ce am votat iar comunicatorii pentru că au transformat libertatea de exprimare într-o armă politică.

Vreau să atrag însă atenția asupra unui fapt cât se poate de simplu.
Politicienii trăiesc în bula lor. Noi, votanții, trăim în bulele noastre.
Nici unii dintre noi nu știm, la prima mână, ce se întâmplă în celelalte bule.

Singurii care au contact cu întreaga societate sunt ‘comunicatorii’. Tot ei sunt cei care au capacitatea să împărtășească ceea ce știu.

Până nu e prea târziu…

‘Dacă ar fi să cereți un lucru, un singur lucru, de la guvernanți, care ar fi acela?’
‘Mai multe controale din partea autorităților. Ne-am relaxat prea devreme și se vede. Oamenii nu mai țin seama de măsurile de protecție.’
Andreea Moldovan, director medical la Spitalul de Boli Infecțioase Brașov, preluare dintr-o intervenție la RFI.

Sâmbătă am fost la cumpărături. O prostie, știu. Prea mare aglomerația!

La 9 eram pe aleea dintre cele două hale de la Obor. Destul de răcoare. Plin de oameni. Unii cu mască alții fără… Un bate-gard de la BGS, cu destul de mult entuziasm, și cu masca pusă doar pe gură, încerca să-i convingă pe cumpărători să nu stea ciopor în dreptul tarabelor.
Pe mijlocul drumului, cam la 15 metri una în spatele celeilalte, două patrule mixte. Una de la jandarmi, alta de la poliție.

‘Păi cum erau mixte dacă erau una de la jandarmi și cealaltă de la poliție?!?’
La jandarmi el era cu un cap mai înalt decât ea, în timp ce la poliție atât el cât și ea erau de aceeași înălțime. Amândouă – adică ‘ele’, nu ‘patrulele’, frumoase de întorcea lumea capetele. Amândouă conștiente de chestia asta.
Nici unul din cei patru nu avea mască. Unul dintre ei, polițistul, părea destul de îndrăgostit.

Am văzut două cozi. Mari!
Una la bere și cealaltă la cireșe.

‘Ce coadă la cireșe?!? În piață? Unde sunt cel puțin 20 de tarabe cu cireșe?’
Păi da. E un precupeț de fructe care n-are cea mai frumoasă marfă, n-are nici cele mai mici prețuri, dar la capitolul ‘raportul calitate-preț’ îi bate pe toți ceilalți la cur. Așa că la el e coadă aproape tot timpul.
Coadă din aia strânsă. Își respirau unul altuia în ceafă. Își gâfâiau unul altuia în ceafă, atât era de cald…. Degeaba încerca ‘entuziastul’ de la BGS să-i mai răsfire.
Vis-a-vis, era coada la bere. Distanțați regulamentar, baieții. Drojdieri, cei mai mulți dintre ei. Căutau să se dreagă… Dar aveau grijă să nu se înghesuie!

Terasa aia are și un difuzor. Din care un spicher ne explica hotărârea Curții Constituționale conform căreia legislația actuală cu privire la carantină are nu știu ce vicii de natură tehnică. Așa că nu poate fi aplicată. Adică nimeni, bolnav cu patalama sau suspect de COVID, nu mai poate fi obligat să stea izolat. Doar, cel mult, cercetat penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor infecțioase…

Apoi am ajuns la Kaufland. Singurul loc unde găsești fennel ca lumea…. poveste lungă. Aveam nevoie și de niște alcool. Pentru vișinată.
O sticlă de doi litri de V60 de la Prodvinalco avea prețul de 164 de lei. Adică vreo 130 lei litrul de alcool de 96%… Altă sticlă, de acvavit nemțesc, 38%, 750 ml, era oferită la 40 de lei… adică 140 lei litrul de alcool curat. Cu tot cu arome și cărată tocmai din Germania… Prodvinalco aduce de la Cluj…
Așa că m-am dus până la Auchan. Unde un litru de 96% e doar 65 de lei. Distilat la Urziceni și fără nici un pic de apă adăugată…

‘Și ce legătură are prețul alcoolului cu distanțarea socială pe care ar trebui s-o respectăm ca să scăpăm odată de COVID-ul ăsta?’
Păi nu țineți minte că ăia care stăteau la coadă la bere erau distanțați regulamentar în timp ce ăia de la cireșe se înghesuiau în disperare?
Asta în condițiile în care o bere e vreo 3 trei halba lei iar cireșele vreo 10 lei kilu… Da, numai că halba e pentru el… iar cireșele, și COVID-ul, sunt pentru copii…

Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”

Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.

La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost…
După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.

Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?

Și cu noi cum rămâne?

Rămâne cum am stabilit.
Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?

Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?

Când vom învăța să:

Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…?
Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?

Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’…
Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…

Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.

Ca specie.

Am descoperit respectul reciproc.
Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.

Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.

Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi.
De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.

Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.

Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință.
Că înșelătoria este doar o excepție.

Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.

Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm.
Am ajuns pe lună.
Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta.
Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.

Și?
Ce facem în condițiile astea?

Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive.
Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar.
Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.

O fi bine?
O mai ducem mult asa?