Unii ‘înjură’ CCR-ul pentru ca a lăsat guvernul fără unelte pentru stăvilirea pandemiei.
Alții ‘înjură’ PSD-ul pentru maniera ‘lentă’ în care ‘procesează’ noul proiect de lege în parlament.
În Obor, o mare parte dintre tarabagii stau fără mască. Sau cu ea pusă aiurea. Tot așa, foarte mulți dintre prăvăliașii independenți se prefac doar că respectă măsurile de precauție.
La 12 zile după publicarea în Buletinul Oficial a hotărârii CCR cu privire la carantină au început să se întoarcă în spitale o parte dintre bolnavii care se ceruseră acasă. Direct la terapie intensivă…
Iar efervescența este atât de mare încât nimeni nu este interesat, încă, de numărul în continuă creștere a celor ‘depistați pozitivi’.
Va începe să ne pese cu adevărat abia după ce vom fi atins ‘pragul critic’. Și nu am nici o idee care va fi acela. Vom începe să purtăm măști abia după ce îi vom auzi pe prietenii noștri horcăind. Sau după ce vom conduce o rudă la groapă.
Abia atunci vom depune o moțiune de cenzură în loc să înjurăm guvernul la televizor. Abia atunci ne vom apuca să scriem – și să votam în regim de urgență, niște legi bune în loc să chemăm primul ministru în parlament doar ca să-i spunem că nu ne place legea pe care ne-a trimis-o el.
Și, când totul se va fi terminat – că toate se termină la un moment dat, o să ne plângem în pumni. ‘Bă, da’ proști am fost. De ce n-am facut chestia asta de la început? Înainte să fi murit toți oamenii aștia?’
Bine, nici ‘noi’ n-o să mai fim chiar atăt de mulți…
Sau poate că nu? Mai există varianta ca unii dintre noi să se bată pe spate și să se felicite pentru victoria electorală… Dar asta va însemna că nimeni nu va fi înțeles nimic.
Singurul subiect asupra căruia cad de acord toți comentatorii vieții publice romanești este ‘nevoia de comunicare’.
Cu toții deplâng – mai mult sau mai puțin nuanțat, modul în care guvernul ‘comunică cu țara’. Cu toții ‘admiră’, mai mult sau mai puțin invidios, modul în care PSD-ul reușeste să transforme subiectele zilei, cu ajutorul unor unelte din sfera comunicării, în ‘pitchuri electorale’.
Trebuie să rescunosc că există și cățiva analiști care ne atrag atenția ca ‘țara arde și babele sunt la coafor’.
Ce nu spune nimeni este ca babele astea se duc cu atâta insistență la coafor pentru că asta li s-a spus în ultimii 30 de ani.
Toți politicienii români, din toate taberele, au făcut tot feluri de cursuri. De comunicare. Toți politicienii români au consilieri de comunicare. Unii chiar mai mulți.
Și ne mai mirăm? Că fac doar ce au fost învățați să facă? Că sunt preocupați mai mult de comunicare decât de fapte?
Păi dacă le-a mers? Dacă i-am evaluat mai mult după modul în care au comunicat și mai puțin după ce au făcut?
‘Și ce vrei să spui cu asta? Că profesioniștii comunicării poartă principala vină pentru cele întâmplate?’
Nu. Fiecare dintre noi avem partea noastră de răspundere! Politicienii pentru ce au făcut, noi pentru ce am votat iar comunicatorii pentru că au transformat libertatea de exprimare într-o armă politică.
Vreau să atrag însă atenția asupra unui fapt cât se poate de simplu. Politicienii trăiesc în bula lor. Noi, votanții, trăim în bulele noastre. Nici unii dintre noi nu știm, la prima mână, ce se întâmplă în celelalte bule.
Singurii care au contact cu întreaga societate sunt ‘comunicatorii’. Tot ei sunt cei care au capacitatea să împărtășească ceea ce știu.
Câtă dreptate poate avea omul ăsta… Alegerile alea au fost cu adevarat libere! ‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’… Foarte corect! Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….
Pentru ‘recenți’, ăsta a fost ordinul dat de Lenin după ce boșevicii pe care îi comanda au preluat controlul asupra Sankt Petersburgului.
‘Revoluția’ avea nevoie să controleze teritoriul. Iar punctele obligatorii de trecere, pe vremea aia, erau … gările.
Treaba nu mai e chiar atât de simplă. Lumea de astăzi e mult mai complexă. Și mult mai greu de controlat.
Și totuși. Încă mai există anumite puncte obligatorii de trecere.
Suntem, fiecare dintre noi și toți laolaltă, consecința deciziilor noastre. Și a circumstanțelor în care au fost luate aceste decizii, bineînțeles. Doar că respectivele circumstanțe erau fixe. Adică în exteriorul dispozitivului decizional. În afara controlului decidenților. În afara capacității noastre de a schimba ceva. Singurul lucru pe care îl puteam determina noi, în momentul fiecăreia dintre deciziile noastre, era decizia însăși.
‘Și ce e aia o decizie, până la urmă?’
Un răspuns. Răspunsul pe care îl dăm atunci când realitatea ne întreabă de sănătate. Dar pentru ca răspunsul nostru să fie cu adevărat o decizie, acesta trebuie să îndeplinească niște caracteristici. Să fie conștient, asumat și bazat pe informații.
Pentru ca răspunsul nostru să fie o decizie, trebuie ca noi să fim acolo atunci când îl formulăm, să ne asumăm răspunderea pentru el și să-l adoptăm pe baza unor informații.
‘M-ai băgat în ceață…’
Să fim acolo. Adică să ne fie mintea la ce facem în momentul ăla. Să ne gândim la lucrul pe care îl avem de făcut atunci. Nu la altceva.
Să ne asumăm răspunderea. Adică să ne dăm seama că oalele se vor sparge, mai devreme sau mai târziu, în capetele noastre proprii. Că nu ține cu ‘așa mi-a spus șeful.’ Și nici cu ‘așa mi-a venit.’
Pe bază de informații. ‘De ce așa și nu altfel?’ ‘Pentru că…’ ‘Înainte de a decide să… am verificat în… și rezulta că…’
Nici o decizie nu a fost vreodată perfectă. Din nici un punct de vedere. După cum vedem cu ochiul liber, lumea în care trăim nu este, nici pe departe, perfectă. Nici măcar noi, fiecare dintre noi, nu suntem perfecți. Asta e mai greu de acceptat dar, la nivel teoretic… cei mai mulți dintre noi se vor declara a fi de acord… Și cu toate imperfecțiunile noastre, am supraviețuit până acum. Pentru că nu am făcut, încă, nici o greșeală capitală…
‘Bine, bine, dar ce legătură au gările cu toată chestia asta?!?’
Ei bine, gările actuale sunt locurile de unde ne luăm informația.
Informație care e foarte asemănătoare aerului pe care îl respirăm. Intră în noi fără mare efort – dacă situația e, măcar aparent, normală. Iar efectul pe care îl are asupra noastră devine evident abia prea tarziu. Abia atunci când facem emfizem pulmonar datorită porcăriilor pe care alții le-au aruncat în atmosferă. Abia atunci când radiografia ne arată cancerul pulmonar pe care ni l-am dăruit singuri după zeci de ani de fumat.
Cam așa e și cu informația asta. Dacă înghițim pe nemestecate toate prostiile… ne ducem de cap. Nu mai suntem cu adevărat acolo atunci când luăm decizii. Nu ne mai asumăm răspunderea. Nu mai căutăm informația cu adevărat relevantă.
Nu mă credeți?
Haideți să vă spun povestea pistoalelor mitralieră de la Țăndărei.
În primăvara lui 2010, pe baza unor informații venite din Anglia, o ‘echipă mixtă’ de la Ministerul de Interne a luat la puricat o parte a comunității rome din Țăndărei. Pentru obiectul acestei postări, nu are nici o importanță ce informații fuseseră furnizate de către poliția engleză. Și nici cum s-a terminat ancheta/procesul. Tot ce mă interesează pe mine este că în timpul perchezițiilor au fost ridicate niște arme.
O parte dintre aceste arme au fost returnate. În 2019. De către instanță. Pentru că cei la domiciliile cărora fuseseră găsite aveau suficiente documente care să justifice prezența respectivelor arme. Să mai notăm că sentința finală – care a constatat prescrierea faptelor, a făcut mare vâlvă. În societate și în presă
Fast forward către zilele noastre. O parte a comunității rome din Țăndărei, proaspăt întoarsă din diverse locuri aparținând de vestul bogat al Europei, a socializat atât de intens încât a atras atenția autorităților publice însărcinate cu convingerea populației să respecte măsurile de distanțare socială. Măsuri cât se poate de pertinente pe caz de pandemie COVID-19. Drept pentru care o altă echipă mixtă a luat din nou la puricat aceiași comunitate romă din Țăndărei…
Ce se înțelege de aici? Că cel care semnează articolul este convins de veridicitatea informațiilor pe care le ofera publicului său. Cititorilor săi. Celor pe care îi informează cu privire la ce se întâmplă în societatea din care fac, cu toții, parte. Ziarist și cititori laolaltă.
Care societate, democratică fiind, depinde în mod definitoriu de deciziile – inclusiv de natură politică, luate de fiecare dintre noi. Cititori și ziariști laolaltă. Decizii pe care le luăm în funcție și, poate chiar mai important, în atmosfera creată de informațiile pe care le avem la dispoziție. Inchidem paranteza.
11 „Puști de asalt?!? Sau 11 „arme de foc”?!? E totuși o mare diferență… Fotografia ne îndeamnă să credem că ar fi vorba despre pistoale mitralieră… Iar prudența ne îndeamnă să verificăm sursele. Adică să mergem pe urmele autorului…
Articolul din Deutche Welle, extrem de interesant, vorbeste doar despre un „răsunător și rușinos eșec al justiției din România”. Discutabilă formulare … să trecem. În orice caz, în articol nu este menționată nici o armă. De foc, letală, de asalt… de loc! Mergem mai departe. În corpul articolului din Deutche Welle găsim un link. Acolo unde este vorba despre rușinosul eșec al justiției din Romania. Click … și ajungem la un alt text extrem de interesant. Unde se face, în sfarșit, vorbire despre niște „arme ascunse sub podea”. Nu știm ce fel de arme. Aflăm doar că aceste arme ar fi fost, într-un final, restituite posesorilor.
Adică primim o confirmare, incompletă, a aserțiunii că cele „11 arme de asalt” ar fi putut fi cele restituite în urma „răsunătorului eșec”.
Și găsim sentința… pentru conformitate, am găsit un pdf despre care cineva, ecler.org, pretinde ca ar conține varianta anonimizată a sentinței. Eu unul, mă voi mulțumi cu ce am găsit până acum. Voi explica mai târziu de ce. Aflăm de acolo că patru inculpați au fost „trimişi în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de „nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor” Și mai aflăm că a fost dispusă confiscarea specială a 3 (trei) încărcătoare de pistol mitralieră și a unui număr de cartușe.
Adică nici 2, nici 4 ci 3. În nici un caz 11. Încărcătoare, nu arme de asalt.
Toată ancheta asta pe net mi-a luat cam o oră. Cel mai mult a durat citirea sentinței. Scrisul a fost altă poveste, dar nu despre asta e vorba aici.
Ați obosit?
Și eu.
Dar încă nu am înțeles ceva. Vorbeam la un moment dat de responsabilitate. Și de nevoia ca cel care își asumă acea responsabilitate – adică semnează articolul, să fie satisfăcut de autenticitatea eforturilor proprii.
Nimeni dintre noi nu poate pretinde ca deține adevărul absolut. Cu privire la nimic. Dar cât de ușor e să afli ….că ceea ce crezi tu că știi e fals. Incomplet. Vag.
Te faci de râs. Nu te mai crede nimeni.
Practic, lași gara pe mana oricui.
Și unde ajungem?
Cum vom mai decide data viitoare?
Cum ne vom mai constui într-o comunitate capabilă să-și decidă singură soarta?
Din când în când, realitatea de zi cu zi are prostul obicei să ne dea cu firma-n cap.
Atunci chiar și cei mai individualiști dintre noi realizează că nici măcar ‘jmecherii’ nu se pot apăra singuri în toate situațiile.
În momentele astea în ne aducem aminte, ‘jmecheri’ și oameni de rând, de ‘protecția statului’.
Astea sunt momentele in care începem să reproșăm.
Polițistului de la 112 că nu a fost profesionist. Și nici măcar empatic.
Celor de la putere faptul că un astfel de incapabil a fost angajat pe un post de o asemenea importanță.
Și tuturor celorlalți ‘intermediari’ că nu și-au făcut ‘datoria’.
Tot astea sunt și momentele în care realizăm că, totuși, în administrația de stat sigur mai sunt măcar câțiva care știu ce fac. Pentru că altfel ar fi chiar și mai rău!
Perfect de acord.
Numai că, înainte de a ne apuca de treabă, avem nevoie să înțelegem cum am ajuns aici.
Ca nu cumva să ne întoarcem înapoi…
Nu e vorba doar de vinovății individuale. Și nici măcar de grup.
Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… partide… toți aștia sunt, într-adevăr, parte din problemă. Fiecare dintre ei au făcut câte ceva… mai bine, mai rău… Fiecare dintre ei au fost, la rândul lor, factori de decizie. Au avut ocazia să facă. Să-și pună pecetea pe mersul lucrurilor. Să ‘facă diferența’
Acum am ajuns la concluzia că nici unul dintre ei nu a făcut destul.
Situația actuală sugerează, cu putere, același lucru.
Dar noi, aștialalți, ce-am făcut?
Când aud că ‘statul nu-și face datoria’ mi se aprind beculețele de alarmă.
Și încep să urlu… în sinea mea!
Da’ cine populează statul ăsta?!?
Niște omuleți verzi, veniți de pe Marte?
Când te duci la primărie, mai ales într-o localitate mai mică, nu constați, cu ‘stupoare’, că-l cunoști pe cel de la ‘ghișeu’? Că d-aia ți-e ușor să-i dai ‘atenția’….?
Știm, cu toții, care sunt mecanismele prin care ‘slugile numite politic’ ajung să ocupe prea multe dintre pozițiile de la stat.
Avem, cu toții, rude și prieteni printre profesioniștii care rezistă încă în structurile de stat. Care ne tot povestesc ce se întâmplă pe-acolo.
Și cu toate că știm atâtea, dormim în cizme.
Până când nepoatele noastre sunt omorâte.
Abia atunci întelegem, încă odată, că suntem la voia întâmplării.
O furtună din senin. I se pune vre-unui nebun pata noi. Vine molima. Sau războiul.
Ce bine-ar fi dacă statul ar funcționa cum trebuie… Dacă toate cunoștințele – și poate chiar rudele, noastre ar face ce trebuie și atunci când sunt angajate la stat. Așa cum ne place să credem că facem noi, aștia din ‘privat’.
Dacă n-am fi dormit… dacă n-am fi lăsat pe toți neisprăviții aștia să ni se urce-n cârcă… dacă am fi ascultat poveștile profesioniștilor…
OK, cu Năstase ne-am lămurit. Jucător genial, spirit liber…
Ajuns la o anumită vârstă și având prea mult timp la dispoziție intră în niște combinații cel puțin dubioase.
Cu cei care încearcă să se folosească de notorietatea lui Nasty, iarăși ne-am lămurit. Sau ar fi trebuit să ne fi lămurit, dacă am fi fost cât de cât atenți în ultimii 30 de ani…
Gestul care declanșat toată această furtună … ar putea fi considerat o ‘lovitură genială de imagine’!
Un candidat, cunoscut din ‘civilie’ pentru ‘loviturile’ sale neașteptate, și având o oarecare priză la publicul larg, este ‘surprins’ aruncând cu cafea pe afișul electoral al unuia dintre contracandidații săi. Detestat de o largă majoritate, dar care mai are un grup de sustinatori fideli, și despre care ‘umblă vorba’ că ar ști cum se mânuiește paharul… Nimic neobișnuit pentru o campanie electorală ‘modernă’. În care ‘publicitarii’ au capul de afiș iar ‘ideologii’ se întreabă dacă vor mai fi vreodată băgați în seamă…
Cine ar fi cazul să intervină?
Și să-i arate ‘cetățeanului turmentat’, pe limba lui, care sunt alternativele?
Care cetățean, odată trezit, ar urma să ne călăuzească, cu votul său, spre ‘luminița de la capătul tunelului’?
Intelectualii de vază ai momentului?
Gânditorii respectați ai neamului?
Cine ar fi cazul să-i invite pe aceștia înapoi în arena publică?
‘Marile’ grupuri de presă?
Tin inca minte discursul cu care Basescu incerca sa ne convinga, prin ’98, ca nu aveam nevoie de autostrazi. Si asta pentru ca, atunci, l-am crezut! Eram atat de pornit impotriva celor care il urmau pe Iliescu incat eram dispus sa cred pe oricine care li se opunea cu un cat de cat succes… Atat de pornit incat n-am inteles, atunci, cat de mica era diferenta dintre Basescu, Iliescu, Nastase…
Pana la urma, singurul lucru care conteaza este respectul pe care il avem fata de cei din jurul nostru. In ce masura ii consideram oameni asemenea noua. Indiferent de ocupatie, culoarea pielii, limba vorbita…
Uite de-asta am fost nevoit aseara sa trec cu masina prin vad. Iarasi! Era “standstill” intre Sebes si Alba Iulia asa ca Waze mi-a spus sa o iau la dreapta. Apoi la stanga si… pentru ca Waze-ul meu e setat sa ma duca pe orice fel de drum, am ajuns sa traversez un rau. Pe un pod improvizat din tuburi de beton.
De fapt, era un drum tehnologic. Aferent santierului viitoarei autostrazi dintre Sebes si Turda. “Viitoarei”…
Degeaba dam vina pentru necazurile de ‘acum’ pe ‘actuala’ guvernare. Indiferent care o fi aceea. Nimic nu se va schimba cu adevarat pana cand nu ne va veni NOUA mintea la cap.
Noi suntem cei care trebuie sa invatam. Noi suntem cei care trebuie sa nu ne mai lasam invrajbiti. Noi suntem cei care trebuie sa ne asumam greselile. Si prostiile pe care le-am facut. Noi, cu mainile si cu capetele noastre!
Doar asa vom putea merge mai departe. Altfel, orice ‘miscare’ pe care o vom face va fi ‘la remorca’ cuiva. Indiferent cui, in indiferent ce directie.
Pentru a ne putea hotari singuri destinul, pentru a ne putea deplasa, firesc – ‘inainte’, trebuie sa re-invatam ce inseamna cooperarea. Adica sa tragem cu totii la aceiasi caruta.
Altfel… vom da iarasi cu oistea-n gard. Si iarasi…
Ce m-a apucat?!? Ca doar n-o fi prima oara cand m-a scos Waze din tot felul de ‘incalceli’ din astea…. Ei bine, imediat dupa ce-am tras pe dreapta sa fac pozele alea, a oprit si o Dacie Dokker. Din care a coborat un OM. “Veniti dupa noi. Sunteti pe drumul cel bun. Mai avem un pic si iesim in DeNeu” “Multumesc foarte mult. Nu m-am speriat, doar m-am oprit sa fac niste fotografii!” “A, OK… V-am vazut cu numar de Bucuresti. Doar localnicii stiu scurtatura asta si am crezut ca aveati ceva ‘indoieli'”. “Va multumesc inca odata. Nu sunt foarte multi care sa faca asemenea gesturi.”
Adica se poate. Putem sa ne ajutam intre noi. Nu ne costa nimic. Iar impreuna putem muta muntii!
Unul dintre motivele pentru care l-am împușcat pe Ceaușescu a fost ‘distrugerea satului românesc și a tradițiilor sale’. Foarte mulți dintre copiii țaranilor care au refuzat atunci să-și părăsească rosturile s-au risipit acum în cele 4 zări ale pămîntului…. Și nu neapărat din cauza ‘mizeriei’. Cei de-aici aveau antenă de satelit!
Se pare că treaba e mai groasă decât părea la prima vedere.
Cică toți oamenii se pricep la fotbal și la politică.
Aiurea. Eu n-am habar despre fotbal iar foarte multă lume se pricepe mult mai mult la fotbal decât la politică.
A auzit cineva expresia ‘Eșecul Meciului’?
Hopa, se pare că ‘grosimea situației’ are accente grotești.
Avem de a face și cu probleme de logică a limbajului, dincolo de neînțelegerea a ceea ce este un referendum…
Referendumul, și meciul de fotbal, sunt lucruri.
OK, lucruri imaginate de om. Care țin mai degrabă de o realitate virtuală decât de una ‘fizică’. Și cu toate astea sunt cât se poate de reale. Au consecințe.
Eșecul, pe de altă parte, ține de un cu totul alt gen de realitate. De realitatea umană. Tot virtuală, și ea, numai că eșecul este subiectiv în timp ce referendumul, și meciul, sunt obiective.
Referendumul, odată organizat, iese de sub influența voinței și simțirii individuale și intră în cea a voinței și simțirii colective. Devine obiectiv.
Eșecul, în schimb, este, prin natura lui, ceva ‘partizan’. Ține de individual, de partinic.
Lucrurile nu pot avea eșecuri.
Pot fi eșecuri, într-adevăr, dar doar din perspectivă individuală. Partinică.
Un lucru există – virtual sau fizic. Atât.
Poate fi doar privit/comentat ca fiind un succes – de cei cărora le convine situația, sau ca un eșec.
Iar modul în care este privit/discutat spune foarte multe despre privitori/vorbitori.
Și despre ce au înțeles din ce au văzut.
– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.
– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?
– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!
nicichiarasa 