Nu prea i-a ieșit pasiența Preafericitului…
A construit, cu ajutorul lui Mamon, un templu mai înalt decât Coșmelia Poporului.
Și, cu toate astea, din locul pe unde se plimbă poporul muncitor, țîșnitoarea lui Firea pare mai cu moț decât ctitoriile predecesorilor săi…
Atâta vreme cât democrația funcționeză cu adevărat, afirmația de mai sus rămâne valabilă.
Numai că există și situația în care unii dintre presari se lasă ademeniți. Și devin „fiara de atac din lesa politicianului”. Moment din care democrația începe să aibe probleme.
Moment în care începem să ne întrebăm cine a fost primul. Oul sau găina?
Pentru un tratament corect, e nevoie să identifici cauza.
Cine e de vină?
Cititorii sau presarii?
Votanții sau aleșii neamului?
Toți trei în aceiași măsură?
Hai s-o luăm altfel.
Democrația este un mecanism de decizie. Modul activ prin care populația – devenită națiune, își hotărăște singură destinul. Alternativa – predominant pasivă, fiind reprezentată de autoritarism. Situție în care dictatorul face ce vrea, până când populației îi ajunge cuțitul la os.
Pentru ca decidenții să poată lua decizii cât de cât corecte, aceștia au nevoie de informații.
Politicienii trebuie să știe atât ce se întâmplă cât și starea de spirit a populației.
Fiecare dintre cetățeni trebuie să știe ce se întâmplă și ce gândesc ceilalți membrii ai comunității.
Cine sunt singurii care pot face, în mod transparent, toate aceste lucruri?
Cine sunt cei care pot ‘afla lucruri’? Bine, cu condiția să fie pasionați de meserie…
O să-mi spuneți că politicienii au mai multă putere. Și că cetățenii – tocmai pentru că sunt primii care trag ponoasele, ar trebui să fie mult mai responsabili decât sunt….
Păi da, numai că toate cele trei categoriile sunt, de fapt, una singură. Atât politicienii cât și cei din presă sunt, în același timp, și cetățeni. Adică vor suferi, și ei, consecințele degradării democrației din jurul lor.
Hai să renunțăm la ‘cine a fost primul’.
Să trecem la ‘cine se trezește primul’!
Să ne punem, fiecare dintre noi, câte un pic de cenușă-n cap.
Pentru că altfel nu ne mai crede nimeni.
Și să renunțăm la lese!
Doar câinii cu adevărat liberi pot păzi în mod eficient.
Restul… sunt buni doar pentru luptă. Între ei sau asmuțiți împotriva unor victime nevinovate.
De când îl mai ajut pe Bob la diverse chestii, au început să mă recunoască vecinii.
Mă întrebă de sănătate!
De sănătatea lui, bineînțeles.
Și se bucură auzind că e din ce în ce mai bine.
Acu’ vreo trei zile, înainte de excursia cu scaunul rulant, mă intersectez la intrare cu o doamnă. Blondă, undeva între 60 și 70 – la prima, și rapidă, vedere, destul de bine – dar nu țipător, îngrijită.
„Să-i spuneți domnului …. să facă o cerere pentru a fi trecut cu două persoane la întreținere. Văd că vă foiți cam mult pe aici!”
Am crezut că glumește așa că am început să râd.
„Să știți că eu vorbesc cât se poate de serios!”
După care s-a întors majestuos, întrând pe ușa pe care i-o ținusem în timpul dialogului….
Alaltăieri l-am scos pe Bob din casă.
Am cumpărat un fotoliu rulant, s-a urcat în el, am coborât cu liftul și….
Conform regulilor UE, la intrarea în scară a fost instalată o rampă. Din tablă striată…
Click pe poza de sus si veti vedea ca nu e singura construita sub acelasi unghi precum treptele de langa ea…
Până la încercarea de a-l scoate pe Bob la plimbarea, aveam ceva aprehensiuni cu privire la posibilitatea reală a cuiva de a folosi rampele astea. Dar, ne-fiind problema mea, am plecat de la premiza că or fi știut ceva cei care le-au făcut. Și cei care au dat banii pe ele…
La coborâre, ne-a ajutat un vecin.
La urcare a fost mai simplu. Lângă rampă este și o bară. Bob trăgea de bară, eu împingeam din spate… Nu ne-am rupt, nici unul, picioarele. A fost pe-aproape, data viitoare instalez un scripete….
Teoretic, rampele astea ar trebui să permită celor cu dizabilități să se miște singuri.
Adică membrii comunității fac un efort material pentru a adapta spațiul urban la nevoile celor cu dizabilități. În felul acesta, persoanele în cauză pot contribui mai mult la propria stare de bine. Sau chiar pot redeveni productive. Reducând în acest mod eforturile depuse de membrii valizi ai comunității.
Că doar n-o să-i lăsăm pe cei invalizi să putrezească în apartamente!
Îi cărăm noi în brațe pe scări sau coboară ei pe rampă, oamenii ăștia trebuie să poată ieși din casă, nu?!?
Teoria sună bine… în practică…
În practică, înțelegem cu adevărat problema abia după ce dăm cu capul de ea!
Indiferent de motivul pentru care ai făcut pactul cu diavolul, la un moment dat realitatea te va pune într-o situație fără ieșire.
Iar cel mai nasol este atunci când diavolul însuși este acela care se ‘răzgândește’. Și te lasă, efectiv, în curul gol.
Aseară, Senatul României a votat, aproape în unanimitate, legea care stabilește condițiile pentru carantină și izolare pe caz de pandemie. Lege tergiversată, din ‘varii’ motive, de o ‘anumită’ parte a spectrului politic. Tergiversare sprijinită, din punct de vedere mediatic, de o ‘anumită parte a presei.’
Nu m-am mai uitat de mult la Antena 3. Nici la Gâdea. L-am admirat pe vremea când era singurul care îi ținea piept lui Băsescu și m-a pierdut atunci când a început să ‘lingă’ unde-i spunea succesorul acestuia.
Aseară, după ce PSD a fost nevoit sa-și calce pe suflet și să voteze o lege extrem de necesară, Gâdea l-a avut ca invitat pe Arafat.
Același Arafat care nu s-a plecat, nici el, în fața lui Băsescu. Care și-a păstrat verticalitatea indiferent de cine a fost la putere. Care nu este infailibil – cine dintre noi ar putea avea această pretenție?!?, dar care greșește – atunci când o face, pe mâna lui…
Arafat n-a spus nimic nou… nici n-ar fi avut cum…
Dar ce față avea Gâdea!
Ce-o fi fost în sufletul lui…
Dar ce mă interesează pe mine de fața, sau de sufletul, lui?!?
Pe mine mă intersesează oile rătăcite de minciunile ‘gâzilor’ care răstălmăcesc realitatea în direct și la ore de maximă audiență!
Oi care aduc virusul până în intimitatea vieții mele!
Trebuie să recunosc că-mi place să trag cu urechea.
La coadă, în stație…
Un tânăr, la vreo 20 de ani, cu tac-su. Care-i putea fi și bunic.
„Bă, când a început Covrigu’ ăsta, am zis că gata. Stăm acasă, respectăm regulile, salvăm planeta.
Da’ când îi vezi pe boșorogii aștia cum protestează în fața guvernului… Adică exact cei mai afectați de virus refuză cel mai abitir să poarte masca…. Mai lasă-i frate să moară… dacă-s proști… Adică eu nu mă duc la cârciumă în Centrul Vechi ca să nu contribui la răspândirea virusului…”
„Gândește-te la câtă manipulare li se toarnă-n cap! De către niște profesioniști…”
„Și? Cu ce schimbă chestia asta lucrurile? Ce, ‘manipulanții’ aia nu fac și ei Covid? Tot din prostie? Și dacă ești prost să pui botul la propagandă, nu tot prost se cheamă că ești?
Ce mă interesează pe mine motivul pentru care sunt în pericol? Prostie? Rea intenție? În situația asta sunt echivalente…
Iar cei mai tari sunt aia care se protejează la maxim dar au de gând să voteze cu manipulanții. Citesc ziarul abia a doua zi, ca să moară virusul, dar repetă la nesfârșit invectivele debitate de Antena 3 împotriva lui Mandolină…”
Singurul subiect asupra căruia cad de acord toți comentatorii vieții publice romanești este ‘nevoia de comunicare’.
Cu toții deplâng – mai mult sau mai puțin nuanțat, modul în care guvernul ‘comunică cu țara’.
Cu toții ‘admiră’, mai mult sau mai puțin invidios, modul în care PSD-ul reușeste să transforme subiectele zilei, cu ajutorul unor unelte din sfera comunicării, în ‘pitchuri electorale’.
Trebuie să rescunosc că există și cățiva analiști care ne atrag atenția ca ‘țara arde și babele sunt la coafor’.
Ce nu spune nimeni este ca babele astea se duc cu atâta insistență la coafor pentru că asta li s-a spus în ultimii 30 de ani.
Toți politicienii români, din toate taberele, au făcut tot feluri de cursuri. De comunicare. Toți politicienii români au consilieri de comunicare. Unii chiar mai mulți.
Și ne mai mirăm?
Că fac doar ce au fost învățați să facă?
Că sunt preocupați mai mult de comunicare decât de fapte?
Păi dacă le-a mers?
Dacă i-am evaluat mai mult după modul în care au comunicat și mai puțin după ce au făcut?
‘Și ce vrei să spui cu asta? Că profesioniștii comunicării poartă principala vină pentru cele întâmplate?’
Nu. Fiecare dintre noi avem partea noastră de răspundere!
Politicienii pentru ce au făcut, noi pentru ce am votat iar comunicatorii pentru că au transformat libertatea de exprimare într-o armă politică.
Vreau să atrag însă atenția asupra unui fapt cât se poate de simplu.
Politicienii trăiesc în bula lor. Noi, votanții, trăim în bulele noastre.
Nici unii dintre noi nu știm, la prima mână, ce se întâmplă în celelalte bule.
Singurii care au contact cu întreaga societate sunt ‘comunicatorii’. Tot ei sunt cei care au capacitatea să împărtășească ceea ce știu.
Până nu e prea târziu…
Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”
Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.
La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost…
După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.
Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?
Și cu noi cum rămâne?
Rămâne cum am stabilit.
Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?
Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?
Când vom învăța să:
Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…?
Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?
Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’…
Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…
Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.
nicichiarasa 