„Pleacă, copile chiar dacă mă doare!
Aici nu sunt speranțe de a trai normalitatea promisă!
Nu-ți irosi viața, sperantele, energia pentru cauze pierdute!
In fond, cea mai ușoară cale de a-ți trăi viața este să-ți urmezi visul!”

Încă o confirmare a tezei care ne învață că realitatea este un construct social.
Care ne spune că ne-o facem cu mâna noastră!

Întâi am pierdut vremea. Ca nație. Vreo douăj-de ani.

După care, în loc să ne apucăm de recuperat timpul pierdut, am început să ne sfătuim copiii să plece. De tot!

Una e să-i impingem de la spate să se ducă afară să învețe. Și să se întoarcă. Iar noi, între timp, să facem oarece ordine pe aici, prin bătătura. Astfel încât, odată întorși, să ne putem apuca cu toții de treabă.
Aici, unde sunt atâtea de făcut. Unde totul este la început. Unde jocurile nu sunt, încă, atât de făcute ca afară.

Și cu totul altceva este să-i învățăm, de mici, cu gândul că ‘aici nu mai e nimic de făcut’. Să-i împingem, efectiv, afară. Să-i obișnuim cu gândul plecării. Pe și pe noi, laolaltă.
Adică să ne demobilizăm singuri. Să ne aruncăm, de bună voie, în brațele celor care ‘ne vor proști’.

Scriind chestia asta mi-am adus aminte de cuci.


Adică de păsările alea care își depun ouăle în cuiburile altor păsări. Din care ouă ies niște pui suficient de zdraveni încât să arunce din cuib odraslele perechii gazdă.
Noi facem invers. Ne alungăm singuri puii.
Făcând loc, în felul ăsta, copiilor ‘lor’…. care nu sunt atăt de ‘zdraveni’ ca ai noștri! Că altfel s-ar duce ei să învețe ‘afară’….

Advertisement