Archives for category: In limba Romana

Copilul luat ieri cu salvarea de la botez s-a stins astăzi de dimineață.

Biserica spune că îi este greu să înțeleagă ”de ce Dumnezeu a îngăduit această încercare grea”.

O parte dintre internauți este de părere că „ne merităm soarta ca nație

Tradiția spune că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”.
În traducere liberă – și având în vedere că sfinții au început prin a fi oameni, ‘ne-o facem cu mâna noastră‘.
Soarta. La ea mă refer!

Pe de altă parte, e adevărat că ne croim soarta în condițiile ‘pe care ni le-a dat Dumnezeu’… Adică pe care le-am moștenit de la predecesorii noștri. Care condiții sunt, și au fost din-totdeauna, influențate de o serie de factori obiectivi. În primul rând de natură geografică…

Aud pe foarte multă lume dorindu-și ‘o țară ca afară’.
Înțeleg ce vor să spună și sunt de acord că avem foarte multe de învățat de la cei care au ajuns, ‘afară’, la niște rezultate deosebite.

Să fii primul are multe avantaje. Printre altele, avantajul de a fi primul care greșește.
Și să vii din urmă are niște avantaje. Cu condiția să ții ochii deschiși…

Suntem în situația actuală pentru că atât am putut face, ca neam, în condițiile date.
Carpații, frații noștrii, ne-au adăpostit cât au putut. Dar ne-au și despărțit unii de alții.
Câmpiile mănoase ne-au dat de mâncare. Dar au și facilitat accesul tuturor celor celor care au avut chef să treacă pe-aici. Că bogății de luat cu japca s-au tot găsit…

Așa că noi am rămas puțin în urmă.
Unii dintre vecinii noștri, aflați mai la adăpostul istoriei, au avut timp să-și cristalizeze cultura. Să-și rafineze valorile… Într-un cuvânt, să-și croiască soarta.
Noi… când ne-am dezmeticit, am început să copiem. Din stânga, din dreapta… Mai de voie, mai de nevoie…
La început mai timid, mai p-ormă am mai sărit și calul…

Acum ar fi momentul să clarific puțin lucrurile. Nu caut scuze și nu dau vina pe nimeni!
Ideea e că trecutul a fost. Nu mai poate fi schimbat.
Dar poate fi studiat!
Dacă tot am trecut prin el, măcar să învățăm ceva!
Dacă tot am rămas în urma unora dintre vecinii noștri, măcar să nu refacem, și noi, greșelile comise, deja, de ei.

Dacă tot am văzut că alții au putut, hai să ne croim, și noi, soarta noastră.
Pentru că acum a început să se poată și în partea asta de lume!
Și pentru că oportunitățile nefolosite au obiceiul să se răzbune…

Iar celor care spun că ‘suntem prea mici’ le sugerez să-și aducă aminte de câte ori n-au putut să doarmă din cauza câte unui țânțar!

O mare parte dintre creștini, inclusiv cei ortodocși, sunt convinși că botezul este primul pas către viața veșnică. Că fără a trece prin această ‘taină’, sufletul se va pierde după ce trupul va fi trecut ‘în ne-ființă’.
Acesta fiind motivul pentru care ceremonia este înfăptuită cât mai aproape posibil de momentul nașterii.
Tocmai pentru ca sufletul să nu se piardă. Dacă ‘Doamne ferește, se-ntâmplă ceva!’…

De foarte multe ori botezul a fost săvârșit chiar în pripă. Atunci când proapătul născut dădea semne de boală, preotul era chemat de urgență și bebelușul botezat cât se putea de repede.

Tocmai am aflat despre un copil de 6 săptămâni ce a fost luat cu salvarea de la biserică. Și dus la spital, unde s-a stins după câteva ore.

Nu vreau să discut aici fundamentele credinței creștine. Nici măcar obiceiul încă răspândit printre ortodocși de a scufunda pruncul în cristelniță. De trei ori!
Pentru un liber-cugetător, am asistat la destul de multe botezuri și trebuie să mărturisesc că am fost impresionat. Cel mai puternic atunci când am participat la o slujbă de botez săvârșită de părintele Galeriu. Care avea, atunci, ceva mai mult de 80 de ani.

Și care a fost expresia cât de poate de clară – pentru cei care voiau să vadă, bineînțeles, a diferenței dintre ‘chemat de vocație’ și ‘dat la meserie’.

Sunt câteva ‘ocupații’ care necesită mai mult decât o anumită ‘îndemânare’. Mai mult decât stăpânirea unei tehnologii specifice.
Fără respectiva tehnologie nu se poate, bineînțeles. Doar că, în cazul acestor ocupații, simpla ‘îndemânare’ nu este niciodată suficientă. Toți meseriașii obțin rezultate mai bune atunci când au și chemare pentru respectiva meserie. Doar că cele mai multe meserii pot fi îndeplinite, cu onestitate, și în lipsa unui talent deosebit.
Ocupațiile despre care vorbesc acum, fac parte dintr-o categorie aparte.

Preoții, medicii, profesorii, juriștii și ziariștii sunt meseriași care au nevoie să fi fost ‘chemați’!
Sau, și mai bine spus, noi – comunitatea care ne bazăm pe ‘serviciile’ ‘furnizate’ de acești meseriași, avem nevoie ca ei să fi fost conduși de o chemare internă și nu mânați către acea ocupație de considerente ‘exterioare’.

Am folosit în mod cât se poate de intenționat locuțiunea ‘servicii furnizate de meseriași’. În afară de chemare, acești oameni au nevoie și de meserie. Trebuie să știe cu adevărat ce fac acolo. Și tocmai aici este foarte importantă chemarea. Dacă ești ‘chemat’, te vei strădui cu adevărat. Să înveți tot ce se poate învăța. Să exersezi înainte de a ‘încerca’. Nu vei ‘încerca’ înainte de a ‘simți că poți’. Iar dacă chemarea ta e adevărată, ‘simțirea’ va apărea doar atunci când va fi fost cazul.

Articolul despre copilul luat cu ambulanța de la biserică este ilustrat cu o fotografie. Preluată de pe marturieathonita.ro. Cel mai probabil, fotografia nu are nici o legătură cu tragedia relatată.
Tocmai de aceea, tragedia de acum este doar un pretext pentru mine. Nu discut aici ce s-a întâmplat acolo. Nu am fost de față iar în articol nu sunt suficiente informații pentru o opinie.
Fotografia, în schimb…

Au trecut vreo 20 de ani de când am luat parte la un botez săvârșit de Parintele Galeriu. Eram în față și am văzut foarte bine ce a făcut. Țin minte ca astăzi precizia grațioasă cu care se mișca. Cum și-a suflecat mânecile, cum a luat pruncul în brațe, cu câtă delicatețe i-a prins nasul cu degetele și cum i-a acoperit gura cu palma în așa fel încât copilul să nu poată înghiți apa, cu câtă siguranță i-a susținut corpul cu cealaltă mână… Și viteza cu care l-a scufundat de trei ori în cristelniță! Copilul n-a apucat să se sperie iar nașei nu-i venea să creadă când s-a trezit cu el înapoi în brațe!
Repet, Parintele Galeriu avea cel puțin 80 de ani în momentul acela. În restul timpului se mișca cu oarecare greutate. Dar când a fost nevoie, parcă prinsese aripi!

Vedeți așa ceva în fotografia de mai sus?
Înțelegeți ce vreau să spun?

Cu 40 de ani în urmă, mnualul de utilizare al unui automobil ne învăța cum să reglăm tacheții.
Acum… ne spune cum să utilizăm dintele albastru pentru a conecta telefonul mobil la instalația audio!

Tot atunci, cei mai mulți dintre noi – indiferent de țara în care trăiam, aveam cel mult o mașină de spălat rufe. Și un televizor care prindea maxim 12 programe. Dar aveam timp pentru prieteni!
Astăzi avem casa plină de mașinării care ‘ne fac viața mai ușoară’. Așa că ne spetim muncind să plătim ratele pentru toate chestiile astea. Atât de tare încât atunci când ajungem, în sfârșit, acasă nu mai suntem în stare de altceva decât să ne uităm la unul dintre cele 200 de programe pe care le prinde abonamentul la cablu…

Adică la buletinul de știri care ne tâmpește de cap!
Atât de tare încât aproape nici un șofer nu mai știe ce e aia un ‘tachet’…

Sau…

Suntem generația ‘fiică’ a celor care au ‘produs’ Romania comunistă. Cu bunele și cu relele ei. Care n-au prea avut de ales. Care au avut libertatea limitată dur de condițiile geo-istorice.
Suntem generația care a produs Romania post-comunistă. Cu bunele și cu relele ei. Care am avut libertatea limitată doar de fricile și de neputințele noastre.
Suntem generația mamă a celor care au venit deja după noi. Care au, deja, sufletele înhamate în jugurile cu care i-am împovărat noi!

Amândouă variantele sunt la fel de valabile?
Și-atunci? Cum am ajuns dintr-o parte într-alta?

Românii, precum mai toate celelalte popoare, se cred excepționali.
Până nu demult, eu credeam că suntem – toți, oameni. Unii mai pricepuți la unele, alții la altele, unii mai civilizați, alții cu o cultură mai veche… adică diferiți. Doar diferiți!
Și nici unii dintre noi excepționali.

De când cu pandemia asta a lu’ pește prăjit, am rămas cu un deficit de mers pe jos. Singurul sport pe care îl practic… De ceva vreme încoace, de când mi-am dat seama, încerc să remediez situația.

Așa se face că acu’ vreo oră eram la o trecere de pietoni. Așteptam. Lângă mine apare o … cetățeancă. Masca sub nas, privire ageră… Se uită-n stânga și-n drepta… apoi țuști pe carosabil. Cel care venea din stânga… ce să mai facă… frânează… ridică din umeri la mine și pleacă mai departe.

Conduc de vreo 30 de ani. Mă apropii de prima jumătate de milion de kilometri. Nu-i foarte mult… dar nici puțin… Mai interesant este faptul că am condus pe 4 continente. Dincolo de Istanbul, în insulele Canare – dar asta poate că nu se pune, e aproape ca-n Europa, în America… ‘Acasă’, adică ‘pe continentul nostru’, am ajuns până la Hamburg și până în Creta.

‘OK, și ce legătură e între ‘cetățeanca’ de pe trecerea de pietoni și accesul tău de lăudăroșenie?!?’

V-am spus că era și un semafor pe acolo? Cât se poate de roșu?
Roșu pentru pietoni…

Peste tot e plin de nebuni. Inclusiv de oameni care se năpustesc printre mașini…
Și totuși! În nici unul dintre multele locuri pe unde am condus n-am văzut atâția bătrâni traversând strada ca și cum ar fi fost ‘blindați’. Ca și cum ar fi datoria șoferilor să aibă grijă de ei… Nu se uită – sau chiar dacă se uită, nu le pasă… nu țin cont de culoarea semaforului…

După ce a trecut nenea care nici măcar n-a claxonat-o pe babă, am trecut și eu. Tot pe roșu… dar măcar n-a trebuit nimeni să frâneze pentru mine….

‘Băăă! Te caută moarte-acasă și tu umbli de nebun pe străzi!’

Vedeți cât de exccepționali sunt Românii?

Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.

Piața, nu viața! Nu încă „viața”!
Dar măcar suntem pe drumul cel bun…

Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!

‘Ai înnebunit și tu?
Ți-a luat Covidu’ mințile?’

Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.

Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron.
De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!

Asta la nivelul superficial de analiză.
Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…

O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’.
‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi.
‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.

Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.

Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…

Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.

‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’

Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate.
Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…

Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță!
De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…

Să vedem… după cum spuse orbul.
Poate că ne vine mintea la cap.

Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!

Ca să nu termin brusc!
Documentându-mă pentru postarea asta, am găsit un articol despre Sorin Lavric. Viitor senator de Neamț.
Descris ca fiind ‘scriitor și filozof’. Și ‘doctor’! Doctorat obținut sub atenta îndrumare a lui Gabriel Liiceanu

Dacă nici acum nu înțelegem că ne-o facem cu mâna noastră…

Vreți acum să mint și să închin elogii ipocrite femeii? Nu pot să spun că femeia excelează prin gândire logică, mai ales prin aptitudini filosofice. Îmi pare rău!

Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?

Pentru mai multe informații cu privire la profilul alegatorilor ‘activi’ în 2020:
https://www.dw.com/ro/care-e-profilul-votan%C8%9Bilor-partidelor-c%C3%A2%C8%99tig%C4%83toare-%C8%99i-cum-a-reu%C8%99it-aur-marea-surpriz%C4%83-electoral%C4%83-interviu-spotmediaro/a-55878683

Tocmai ce m-am împiedicat de chestia asta.
Așa ca mi-am adus de proverb…

Ce contează cum se scrie?!?
Întrebarea e „ce facem de-acum încolo”, nu ‘cum consemnăm prostia pe care tocmai am comis-o’…

Cum să stai acasă?!?
Cum să lași pe alții să-ți determine viitorul?

31, nu știu cât %?!?

Și după aia vă mirați că nu le pasă de voi?

Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție.
Prima oară.

După care am votat de trei ori împotriva lui!
De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.

Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.

De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?

M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!

L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive.
Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase.
Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.

Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’.
Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.

Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit.
Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.

Și atunci?
Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?

Să ne întoarcem la problema maidanezilor.
Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!

Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală…
Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă.
Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.

Și ce mi-a venit tocmai acum?

Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat.
Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.

De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…

Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz.
Căcat de câine… mai găsești!

Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’.
Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.

Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă!
N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.

Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?

Și totuși..
Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său?
In cabina de vot e mai simplu.
Ești singur.
Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână.
În cabina de vot ești Dumnezeu!

Ai toată răspunderea.
Și nici o scuză!

Ai grijă. E soarta ta în joc.

Valeriu Nicolae, candidat independent la Camera Deputatilor.

Apetitul nostru pentru a vota țăcăniți pare inepuizabil așa că poate să fie mai rău până cănd o să fie mai bine vorba regelui.

Citatul de mai sus provine dintr-un articol apărut in Ianuarie 2019.
Habar n-am dacă nu cumva își propusese deja să candideze în 2020.
Știu însă că un număr semnificativ de mare dintre corespondenții mei de pe FB se gândesc serios să-l voteze.

Mi se pare un personaj interesant.
Și totuși.
Nu e o idee rea să votezi un independent. Atunci când trăiești într-o democrație așezată!
La noi… nu prea e cazul.

Noi încă suferim de complexul ‘tătuca’. Sperăm încă într-un ‘Țepeș Doamne‘ care odată instalat pe tron (votat pe tron, mai nou) să ne rezolve toate problemele.
Fără ca noi sa mai facem ceva…
Noi, Romania, încă avem nevoie de instituții puternice. Pe care să le construim cu mâna noastră! Votând partide! Implicându-ne în viața publică organizată.
Pe toată lărgimea spectrului politic!

Abia după aceea vom fi devenit suficient de maturi pentru a ne permite luxul de vota independenți!

Soția mea a avut Covid. Covid 19!

Un coleg a avut ceva simptome. Nu foarte clare. Soția mea a început să mă ocolească prin casă.
Colegul a primit rezultatul. Era pozitiv.
Cu toate ca nu erau îndeplinite toate condițiile pentru ‘contact direct’, soția mea a făcut un test. PCR. Care a ieșit pozitiv.

A avut și ceva simptome. Nu grave, doar multe. Un pic de răgușeală, niște durere de cap, multă oboseală, amorțeli – astea încă nu i-au trecut de tot, la o lună de când a ieșit din carantină. Discomfort gastric…

Primul drum pe care l-am făcut atunci când am putut ieși din casă a fost la analize. De anticorpi, de data asta. Ea are, eu nu. N-am avut simptome, n-am dormit în același pat din momentul în care ea a bănuit ceva, ne-am păzit cât am putut.

Am povestit toate astea ca un argument pentru cât de ‘inconsecventă’ este infecția asta. O iei de la un coleg cu care nu lucrezi în același birou – 5 la număr, toți ‘pozitivi’ și toți cu simptome, și n-o dai soțului. La unii se manifestă ca o răceală, alții stau cinci zile pe oxigen…

Și ca un preambul la ceea ce urmează:

După ce ne-am întors de la analize, eu m-am dus la cumpărături. În Hala Obor.
Era exact în prima zi în care fuseseră închise piețele agro-alimentare care nu erau ‘în spațiu liber’. Hala Obor rămăsese deschise pentru că are pereți laterali ‘ghilotină’. Administratorii au ridicat pereții, vânzătorii au dârdâit dar piața a rămas deschisă.
La etaj e un fel de mall. Standuri închiriate de diverse firme care vând mâncare. Și ‘conexe’. Cafea, condimente, vinuri…
Cu cei de la condimente sunt ‘prieten.’ Cumpăr de la ei de atât de multă vreme încât relația, și ‘discuția’, e mai complexă decât cea dintre un client obișnuit și un comerciant. Subiectul zilei, firește, era ‘închiderea piețelor’.

„Fu@-$i gura mă-sii nenorocitului ăsta de Iohannis!!! Cine ești tu să-nchizi piețele, mă!?!”

Noul venit, care tocmai se băgase în discuție, vocifera de la mai puțin de jumătate de metru de mine. Masca pusă sub nas iar el intrase în magazin cu toate că pe ușă scria clar ‘doar unul câte unul’ Mă retrag, cât de mult îmi permite spațiul, și întreb:

„Știți că guvernul a închis piețele, nu președintele?”

„Să-l f#% în gură și pe Orban!”

„Nu cumva avem și noi o responsabilitate în toată chestia asta? Poate că dacă respectam cu mai multă grijă măsurile de prevenție nu se îmbolnăvea atâta lume. Și nu mai era nevoie să fie închise piețele…”

„Ia mai lasă-mă dom-le cu covidu’! Doar bolnavii mor din chestia asta!”

„Nu vă supărați, dumneavoastră câți ani aveți?”

„75! Și, după cum vezi, sunt sănătos tun!”

Avea doar vreo 20 de kile-n plus… Și eu care abia ieșisem din carantină…

N-am relatat întâmplarea până acum pentru că încă se încrețește pielea pe mine!
Să-ți vezi soția făcându-și bagajul pentru spital – ‘să fie acolo dacă o fi nevoie’…
Să auzi o persoană de 75 de ani afirmând ritos „doar bolnavii mor” atunci când jumătate din paturile de la ATI sunt ocupate de o boală înfecțioasă despre care nu auzisem acum un an și pentru care încă nu există tratament/vaccin…