Bănuiesc că cei care au ridicat statuia, au avut motivele lor.
N-am prea înțeles care. Degeaba am citit vreo câteva articole pe net, nu prea rezultă mare lucru.
Dar nu despre asta e vorba.
Trec destul de des prin piața ‘cu același nume’. Și de fiecare dată mă întreb ‘ce caută silenul la picioarele lui Lahovari?!? OK, gagica aia care îi ridică osanale… are o logică. Dar bărbosu’ ăla dezbrăcat care ridică mirat privirea la ea? L-au pus la mișto?’
Românul vrea „SĂ MOARĂ ȘI CAPRA VECINULUI”
Studiu sociologic GfK
De când cu pandemia asta de Covid, există două teorii care încearcă să explice reticența împotriva vaccinurilor. Și, în special, împotriva celui anti-covid.
Lipsa de încredere în autorități – civile, științifice, etc., și lipsa de educație a populației. A populațiilor, de fapt…
Bineînțeles că aceste două teorii pot fi ‘împletite’. Lipsa de educație – adică neînțelegerea conceptului de vaccin, va exacerba neîncrederea într-o autoritate publică care bălmăjește situația. Aceiași lipsă de educație la nivelul celor aflați într-o poziție de autoritate publică îi va face pe aceștia să bălmăjească situația. Lipsa de încredere a autorităților publice locale în șefii lor – autoritățile publice centrale, va… Lipsa de considerație a autorităților centrale față de autoritățile publice locale – și fată de cetățeanul de rând, va…
Avem de a face cu o intersecție de cercuri vicioase. Intersecție care produce vârtejul în care suntem!
Ei bine, eu cred că totul ni se trage de la capră! De la relația pe care o avem, fiecare dintre noi, cu ‘capra vecinului’!
Da, ‘educația’ are de a face cu tot fenomenul ăsta. Tot așa și cu ‘nivelul de încredere’. Numai că aceste două ‘variabile’ sunt doar elemente de ghidaj. Ele ‘decât’ influențează fenomenul.
‘Motorul’ ‘vârtejului’ în care abia ne mai tragem suflarea este ‘invidia’!
Invidia profundă!
Invidia aia care provine din neputință. Din sentimentul acela paralizant că oricât te-ai chinui, tot n-ai să ieși vreodată la liman!
Invidia aia care se ostoiește abia după ce moare și capra vecinului.
Invidia aia care poate fi înțeleasă, de vecin, abia după ce și acesta va fi rămas fără capră…
Invidia aia care poate fi depășită, de amândoi, doar împreună!
Prin educație, dacă se poate.
Sau după ce dau, amândoi, cu capul de prag. Pragul de sus, de jos…
Și înțeleg, amândoi, că indiferent de curtea în care moare capra, întreg satul va avea de suferit.
Mirosul de hoit nu ține cont de garduri!
„Conform aceluiași studiu GfK, românii din segmentul 18-29 de ani acordă importanţă banilor și poziţiei sociale, sunt descurcăreţi, dar în sensul negativ, care denotă superficialitate. De asemenea, aproapele ajunge să ne intereseze atunci când este mai bun pentru că acest lucru ne frustrează.
Nepotismul, pilele și relaţiile sunt caracteristice românilor astăzi, ajungând în unele situaţii să conteze mai mult decât studiile. Respondenţii din segmentul 30-49 de ani îi văd pe români ca ţinând la tradiţie și familiști. Ei îi consideră solidari, dar în bula lor, deschiși și responsabili.(?!?, mirarea îmi aparține)”
Nota Bene. Studiul despre care este vorba a fost făcut în 2018. Înainte de toată ‘chestia asta’.
„Şcolile din toată ţara afişează pe site-urile proprii ce rată de vaccinare au în rândul personalului. Unde sunt cei mai mulţi profesori imunizaţi.” Articol publicat de Adevărul.
„Sindicatele din Educaţie sunt revoltate de criteriul vaccinării pentru prezenţa fizică la clase: Afişarea ratei de vaccinare e abuzivă! Şcolile vor deveni focare de infecție.” Articol publicat de Spotmedia.
Situația vaccinarii personalului didactic, pe fiecare școală și localitate, la 19/11/2021, cf. Ministerului Învățământului. De remarcat, cel puțin în câteva localități rurale din Vaslui, faptul că toate școlile care raportează la nivelul câte unei comune au aceiași rată de vaccinare. Chiar daca sunt în sate diferite. Școli gimnaziale, primare, grădinițe…
Avem de a face cu două probleme.
Un președinte de academie – din păcate cea din Romania, care se face de râs. Pe sine și pe cei care l-au pus acolo.
Niște funcționari care dovedesc, pentru a nu știu câta oară, ce ajungi să faci atunci când ești conectat doar parțial la realitate. Când ‘te uiți la lume’ prin niște ochelari ‘colorați de ideologie’…
În ce fel s-a făcut de râs președintele academiei Române… a explicat Magda Gradinaru în articol.
Cu tot rangul celui care s-a făcut de pomină – chiar dacă hohotele vor veni mai târziu, din partea colegilor săi istorici – mie mi se pare că cea de a doua problemă este mult mai importantă. Și mai periculoasă….
Aurel Pop n-a făcut altceva decât ceea ce a fost învățat să facă. A urmat cursurile unei facultăți de istorie pe vremea comunismului și a pus în practică cele învățate acolo. Cum să ‘convingă’ ‘publicul țintă’ că ‘situația’ este chiar așa, și doar așa, cum consideră cineva – sau chiar el însuși, că este!
Până la urmă, președintele academiei Române se comportă ca un simplu oportunist. Se folosește de orice îi vine la îndemână pentru a ‘avansa’ catre ținta propusă.
Ce au facut inițiatorii acelei ‘propuneri de ghid pentru comunicări interne’ este mult mai grav!
Iar faptul ca i-au oferit lui Aurel Pop prilejul de a scrie ceea ce a scris este doar bomboana de pe colivă!
‘Coliva’ în sine fiind ‘amănuntul’ că inițiatorii ‘propunerii de ghid de comunicare internă’ gândesc într-un mod similar cu cel folosit de fostul absolvent al unei facultați de istorie îmbibată de ideologie comunistă. Îmbibată de o ideologie cât se poate de totalitară…
Ioan Aurel Pop știe ce spune.
Avem de a face cu situația în care ‘hoțul strigă hoțul’. Doi ‘experți’ se recunosc între ei la o ‘lucrare’ și dau vina unul pe celălalt… Sau două săbii care nu încap într-o aceiași teacă!
Să fiu bine înțeles! Nu știu cât de neomarxiști – sau de ‘totalitari’, sunt respectivii funcționari. Tot ce știu este ce au făcut ei înșiși. Cu mâna lor. Au alcătuit un ghid despre cum ar trebui să vorbească între ei niște alți oameni. Niște alți oameni despre care se presupune că știu să gândească cu capetele lor!
Până la urmă, este vorba despre oamenii care asigură funcționarea Uniunii Europene…
Și atunci? Care mai este deosebirea dintre textul publicat de Ioan Aurel Pop și propunerea de ‘ghid de comunicare internă’?
Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog.
Într-o postare scurtă…
Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.
De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.
În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc.
Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo.
Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….
Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența.
Între timp, m-am mutat din Giulești.
N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.
Așa că a rămas pe Duminică…
Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.
Am luat-o la picior.
Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă.
Am ajuns pe la 3. După amiază.
La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.
Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta.
Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.
Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva.
Să mai stăm o oră…?
Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm.
A apărut o doamnă. De pe stradă.
-Să duc buchetul în biserică?
– Putem intra?!?
– Bineînțeles!
A deschis, firesc, poarta. Și a intrat!
Am urmat-o.
Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete.
Înăutru mai erau două persoane.
Încă două au mai intrat între timp.
Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.
Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică?
Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?
Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….
https://www.ilcaragiale.eu/opere/nuvele_si_povestiri/o_faclie_de_paste.html
Nu stiu la voi dar la mine a avut efect aproape instantaneu.
Eram programat la 8.
Am ajuns la 7:50. Mai erau vreo 3 oameni. Pe trotuar… În fața unui spital de urgență… În dreptul intrării pe care scrie UPU… intrare închisă și păzită de un portar!
În întreb. Pe portar:
– Care-i treaba cu vaccinarea?
– Aveți programare?
– Da.
– La 8 începe. Vă chem eu.
Bag și eu măinile în buzunare și aștept.
Mai apare un tip.
– Cine e ultima persoană?
Repet, pentru cine nu a reținut, cu tot cu el eram vreo 5.
Mai apar încă doi.
Portarul ne deschide ușa și ne spune unde să mergem. Adică exact la ușa care era sub „Unitate de Primiri Urgențe”
Intrăm. Și aflăm că „abia la 8 începe”. Ieșim. ‘La aer’.
Între timp, câte unul, câte doi, trecuserăm de 10 persoane. Dintre care două stăteau cu masca sub nas iar o a treia fuma o țigară. Unul dintre ‘veterani’ – cu masca sub nas, le indică noilor veniți ‘ordinea de bătaie’. Abia ce termină, apare o tânără care ne cere voie să ‘intre în față’, împreună cu soțul, pentru că n-au avut cu cine să lase copilul – sugar, așa că l-au luat cu ei. Toată lumea acceptă.
Apare un nene care ne împarte niște formulare.
Începe cu cei de lângă ușă. Când să treacă la cei mai depărtați, o parte dintre cei aflați la capătul cozii – între timp ne strânsesem vreo 15, trec pe lângă cei care așteptau și se înghesuie în jurul celui cu formularele. Bineînțeles, apar și proteste…
Iese o asistentă. Care ne roagă să … mai ales în ziua de Florii…
După ce s-au apucat de treabă, cei de la spital s-au dovedit a fi bine organizați.
Totul mergea uns, coada a dispărut în doi timpi și trei mișcări.
Doi dintre beneficiari au ridicat problema ștampilei…
– Adeverința asta (de vaccinare) n-are și ea o ștampilă? Poate să o falsifice oricine… Dacă ies din țară, o ia cineva în seamă?
Li se explică că degeaba o falsifici, e trecută într-un registru ‘online’ care este verificat de fiecare dată când cineva face uz de respectiva adeverință.
Am început prin a menționa că la mine a avut efect aproape instantaneu.
Cum stăteam eu acolo să treacă sfertul ăla de oră, au început să-mi treacă tot felul de întrebări. Prin cap, bineînțeles.
Programul celor care se ocupă de vaccinare începe la 8.
Înainte de prima injecție, personalul trebuie sa facă câteva pregătiri. N-are rost să intru în amănunte.
Și atunci? De ce primii vaccinabili sunt chemați tot la 8? Dacă vaccinarea efectivă nu are cum să înceapă înainte de 8 și-un-sfert?
De ce continuăm să ne comportăm ca pe vremea lui Ceașcă? Să ne ‘băgăm în față’?
De ce suntem în continuare fascinați de ștampilă? În epoca cloud-ului?
După aspect, cel puțin una dintre persoanele interesate de problemă ar fi trebuit să-și dea seama, citind adeverința, despre care-i treaba în propoziție…
E clar. Dacă după prima injecție am fost în stare să-mi pun atâtea întrebări, cred că după rapel…
Ăsta să fie efectul chipului?!?
O mare parte dintre creștini, inclusiv cei ortodocși, sunt convinși că botezul este primul pas către viața veșnică. Că fără a trece prin această ‘taină’, sufletul se va pierde după ce trupul va fi trecut ‘în ne-ființă’.
Acesta fiind motivul pentru care ceremonia este înfăptuită cât mai aproape posibil de momentul nașterii.
Tocmai pentru ca sufletul să nu se piardă. Dacă ‘Doamne ferește, se-ntâmplă ceva!’…
De foarte multe ori botezul a fost săvârșit chiar în pripă. Atunci când proapătul născut dădea semne de boală, preotul era chemat de urgență și bebelușul botezat cât se putea de repede.
Tocmai am aflat despre un copil de 6 săptămâni ce a fost luat cu salvarea de la biserică. Și dus la spital, unde s-a stins după câteva ore.
Nu vreau să discut aici fundamentele credinței creștine. Nici măcar obiceiul încă răspândit printre ortodocși de a scufunda pruncul în cristelniță. De trei ori!
Pentru un liber-cugetător, am asistat la destul de multe botezuri și trebuie să mărturisesc că am fost impresionat. Cel mai puternic atunci când am participat la o slujbă de botez săvârșită de părintele Galeriu. Care avea, atunci, ceva mai mult de 80 de ani.
Și care a fost expresia cât de poate de clară – pentru cei care voiau să vadă, bineînțeles, a diferenței dintre ‘chemat de vocație’ și ‘dat la meserie’.
Sunt câteva ‘ocupații’ care necesită mai mult decât o anumită ‘îndemânare’. Mai mult decât stăpânirea unei tehnologii specifice.
Fără respectiva tehnologie nu se poate, bineînțeles. Doar că, în cazul acestor ocupații, simpla ‘îndemânare’ nu este niciodată suficientă. Toți meseriașii obțin rezultate mai bune atunci când au și chemare pentru respectiva meserie. Doar că cele mai multe meserii pot fi îndeplinite, cu onestitate, și în lipsa unui talent deosebit.
Ocupațiile despre care vorbesc acum, fac parte dintr-o categorie aparte.
Preoții, medicii, profesorii, juriștii și ziariștii sunt meseriași care au nevoie să fi fost ‘chemați’!
Sau, și mai bine spus, noi – comunitatea care ne bazăm pe ‘serviciile’ ‘furnizate’ de acești meseriași, avem nevoie ca ei să fi fost conduși de o chemare internă și nu mânați către acea ocupație de considerente ‘exterioare’.
Am folosit în mod cât se poate de intenționat locuțiunea ‘servicii furnizate de meseriași’. În afară de chemare, acești oameni au nevoie și de meserie. Trebuie să știe cu adevărat ce fac acolo. Și tocmai aici este foarte importantă chemarea. Dacă ești ‘chemat’, te vei strădui cu adevărat. Să înveți tot ce se poate învăța. Să exersezi înainte de a ‘încerca’. Nu vei ‘încerca’ înainte de a ‘simți că poți’. Iar dacă chemarea ta e adevărată, ‘simțirea’ va apărea doar atunci când va fi fost cazul.
Articolul despre copilul luat cu ambulanța de la biserică este ilustrat cu o fotografie. Preluată de pe marturieathonita.ro. Cel mai probabil, fotografia nu are nici o legătură cu tragedia relatată.
Tocmai de aceea, tragedia de acum este doar un pretext pentru mine. Nu discut aici ce s-a întâmplat acolo. Nu am fost de față iar în articol nu sunt suficiente informații pentru o opinie.
Fotografia, în schimb…
Au trecut vreo 20 de ani de când am luat parte la un botez săvârșit de Parintele Galeriu. Eram în față și am văzut foarte bine ce a făcut. Țin minte ca astăzi precizia grațioasă cu care se mișca. Cum și-a suflecat mânecile, cum a luat pruncul în brațe, cu câtă delicatețe i-a prins nasul cu degetele și cum i-a acoperit gura cu palma în așa fel încât copilul să nu poată înghiți apa, cu câtă siguranță i-a susținut corpul cu cealaltă mână… Și viteza cu care l-a scufundat de trei ori în cristelniță! Copilul n-a apucat să se sperie iar nașei nu-i venea să creadă când s-a trezit cu el înapoi în brațe!
Repet, Parintele Galeriu avea cel puțin 80 de ani în momentul acela. În restul timpului se mișca cu oarecare greutate. Dar când a fost nevoie, parcă prinsese aripi!
Vedeți așa ceva în fotografia de mai sus?
Înțelegeți ce vreau să spun?
‘For things to work as intended, there must be a rule’.
Errr…
‘For things to work, there must be at least some consistency involved’.
This is a far better starting point!
An example would be fine?
Then imagine an Earth where the gravitational field was haphazard. In space and time. Where two lumps of dirt, a k a mountains, sometimes pulled at each other while some other times pushed. With no rules involved whatsoever.
Or where sometimes wood needed oxygen to burn while some other times – or in some other places, the presence of nitrogen was enough for wood to burst into flames.
Need some more? Then how about a place where dogs breed with cows. And also with butterflies. Only not always. And not in a constant manner.
Have you stopped laughing?
Well, this was how our ancestors imagined the Earth.
Sometimes after a mutation had provided them with the most powerful brain ever, our forefathers had learned to speak. To ‘trade’ information. Soon after they has started to develop something Humberto Maturana called ‘the ability of an observer to observe themselves while making observations’. ‘Self awareness’ for short. Or ‘conscience’ in everyday parlance.
Imagine a self-aware observer watching the sun go down. A rather smart one. One with a vivid enough imagination to ask ‘what if the sun will not come up tomorrow morning’…
Stonehenge has suddenly acquired a new meaning, right?
That was why God had so much traction. Simply because it gave sense to everything. It lend meaning to everything under the sun. And beyond!
In time, under God’s protection, we invented science. And, slowly but surely, we’ve started apportioning meaning ourselves.
Meaning we’ve started to take for granted.
Meaning which no longer depended on any third party!
Only we’ve gradually forgotten what science is really about.
Why we had developed it in the first place.
We had forgotten that science is wrong by definition.
That, by following this path, we’ll be forever able to find new meaning but that we’ll never be able to find ‘the’ meaning.
And now, that we’ve ‘killed’ God – as no longer necessary, we rely solely on the meaning we’ve already affixed to the things we already know.
To the things we consider to know… conveniently forgetting what science taught us….
Faced with unforeseen crises – unforeseen, not unforeseeable, we are left powerless.
Having taken so much for granted – our knowledge about the world and our ability to overcome everything the nature throws at us, above all, we find ourselves bereaved of our erstwhile powers.
Are we going to rediscover intellectual humility? And the ability to take advice? From the most unlikely teacher?
Or else?
Singurul subiect asupra căruia cad de acord toți comentatorii vieții publice romanești este ‘nevoia de comunicare’.
Cu toții deplâng – mai mult sau mai puțin nuanțat, modul în care guvernul ‘comunică cu țara’.
Cu toții ‘admiră’, mai mult sau mai puțin invidios, modul în care PSD-ul reușeste să transforme subiectele zilei, cu ajutorul unor unelte din sfera comunicării, în ‘pitchuri electorale’.
Trebuie să rescunosc că există și cățiva analiști care ne atrag atenția ca ‘țara arde și babele sunt la coafor’.
Ce nu spune nimeni este ca babele astea se duc cu atâta insistență la coafor pentru că asta li s-a spus în ultimii 30 de ani.
Toți politicienii români, din toate taberele, au făcut tot feluri de cursuri. De comunicare. Toți politicienii români au consilieri de comunicare. Unii chiar mai mulți.
Și ne mai mirăm?
Că fac doar ce au fost învățați să facă?
Că sunt preocupați mai mult de comunicare decât de fapte?
Păi dacă le-a mers?
Dacă i-am evaluat mai mult după modul în care au comunicat și mai puțin după ce au făcut?
‘Și ce vrei să spui cu asta? Că profesioniștii comunicării poartă principala vină pentru cele întâmplate?’
Nu. Fiecare dintre noi avem partea noastră de răspundere!
Politicienii pentru ce au făcut, noi pentru ce am votat iar comunicatorii pentru că au transformat libertatea de exprimare într-o armă politică.
Vreau să atrag însă atenția asupra unui fapt cât se poate de simplu.
Politicienii trăiesc în bula lor. Noi, votanții, trăim în bulele noastre.
Nici unii dintre noi nu știm, la prima mână, ce se întâmplă în celelalte bule.
Singurii care au contact cu întreaga societate sunt ‘comunicatorii’. Tot ei sunt cei care au capacitatea să împărtășească ceea ce știu.
Până nu e prea târziu…
Cică atunci când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile.
‘OK, ne-a trimis COVID-ul pe cap, acuma crezi că vrea să ne ia și mințile? De unde-ai mai scos-o și p-asta?’
Secțiunea românească a Facebook-lui e plină de indignare păgână.
Unii sunt supărați că ‘de ce au unii mai multe drepturi decât mine’ iar alții că ‘de ce sunt folosiți jandarmii/polițiștii pentru a duce lumină celor care își doresc acest lucru’.
Am citat mai sus pozitia oficială a ministerului de interne. De unde rezultă foarte clar că nimeni nu are nici un drept în plus. Indiferent de credința pe care declară că o are.
Între timp, onor ministerul a încheiat un acord cu BOR-ul.
Care acord conferă, într-adevăr, oarecari drepturi suplimentare celor care se declară a fi credincioși. Aceștia au posibilitatea ca, vineri și sâmbătă între orele 7 și 17, să se așeze la coadă, „în toate parohiile din Patriarhia Română, în locuri special amenajate, în afara lăcașurilor de cult, de către personalul angajat al bisericii și de către personalul voluntar, evident, cu respectarea măsurilor de protecție, masă sanitară, distanță socială, distanța fiind marcată în fața locului special amenajat, exact ca la magazinele alimentare”, pentru a primi „paștile”.
Reacțile au fost diverse. De la îndemnul prezidențial ‘renunțați la acest așa-zis acord’ până la „Sunteți niște cretini! Ne ucideți!”
O analiză mult mai rafinată ne este propusă de Mircea Marian într-o postare pe Facebook.
„decizia (BOR) de a primi exceptare de la regulile de izolare va genera – dar cred că a generat deja – doar furie. Asocierea guvernului PNL cu banda pesedistă din fruntea BOR nu le va aduce nici un vot, va ajuta doar PSD. Cum e posibil ca poliția să escorteze preotii ca să ducă lumină? E ridicol, e absurd, e grotesc.”
Acuma… Ce face BOR-ul… e treaba lor. Prea multe prostii – după părerea mea.
Ce face guvernul… e treaba noastră. Ne vom spune parerea la urne.
Cum reacționam noi, de fiecare dată când cineva – BOR-ul și/sau guvernul, în cazul ăsta, face câte ceva, e tot treaba noastră! Iar furia este cea mai nepotrivita reacție. Întotdeauna.
Scopul nostru, al tuturor, este să scăpăm cu bine din situația în care ne aflăm.
Scopul celor mai îndârjiți dintre credincioși este puțin mai nuanțat… De credința lor, de modul în care înțeleg ei lumea…
În situația dată, cred ca e mult mai bine ca ‘paștile’ să fie distribuite în timpul zilei iar ‘lumina’ să ajungă în mod organizat la cei care o așteaptă cu nerabdare decât să asistăm la tot felul de îmbrânceli între poliție și îndârjiți în noaptea de Paște.
Și încă ceva.
Noi, ăștialalți, le cerem ‘lor’ ca în numele rațiunii să se comporte în mod irațional. Noi argumentând științific iar ‘ei’ fiind cât se poate de logici.
Noi le cerem să stea acasă. Pentru că așa e prudent. Dar nu le garantăm nimic.
Ei, în schimb, știu că mersul la biserică face bine. Mai ales la viața de apoi.
De fapt, noi le cerem ca în numele a ceva care oricum este temporar să-și pună în pericol singurul lucru care îi animă. Speranța în ceva veșnic.
Poate că ar trebui să tratăm situația cu mai multă delicatețe. Când e vorba despre speranțe poate că e mai bine să oferi alternative în loc să interzici. Indiferent ce credem noi, atunci când ceilalți ajung să creadă că nu mai au nimic de pierdut…
Cică își duce unu’ calul la oborul de vite.
Destul de repede, potențialii clienți se prind că amărâtul – calul, nu vânzătorul, era orb, surd și nici nu prea mai mai avea dinți în gură.
‘De ce l-ai mai adus în târg? Cine crezi că-l mai cumpără?’
‘Păi nu vreau să-l vând. Doar să-mi bat joc de el!’
nicichiarasa 