”Scopul pentru care cineva înființează o firmă este să facă profit.
Cu cât este mai mare profitul cu atât e mai bine pentru firmă,
și implicit pentru proprietarii firmei.
Scopul statului este să ia cât poate de mult de pe urma funcționării unei firme.
Cu cât poate lua mai mult cu atât e mai bine pentru stat”
Noi, oamenii, avem ceva în plus față de celelalte animale. Capacitatea de a acționa ca un agent liber. De a lua hotărâri, de preferință în cunoștință de cauză. În mod conștient.
Capacitate codificată în legislația românească sub numele de „capacitate de exercițiu”.
O parte dintre societățile/culturile umane au devenit, în timp, democratice. Evoluția – adică fenomenul acela care impiedică supraviețuirea organismelor, biologice sau sociale, care nu fac fața ‘provocărilor’ la care sunt supuse – a făcut ca anumite societăți/state/culturi să inventeze – în mai multe rânduri și locuri – ceea ce noi numim, astăzi, democrație. Un spațiu de libertate în care fiecare face ‘ce vrea’ – atâta vreme cât nu răstoarnă barca – și în care hotărârile care influențează soarta comunității sunt luate abia după consultarea onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor.
Spațiul ăsta ‘de libertate’ presupune și libertatea cuvântului. Toată lumea poate spune tot ce are pe suflet.
Treaba asta e esențială pentru procesul de „consultare onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor”. Ce fel de consultare onestă a aia în timpul căreia cei consultați nu pot spune ce au pe suflet? Tot ce au pe suflet… Chestie care trebuie să fie liberă tot timpul, nu doar pe durata campaniei electorale!
Dacă tot putem spune tot ce ne trece prin cap – e o oarecare diferentă între ce avem în suflet și ce ne trece prin cap, numai că diferența asta poate fi făcută doar de fiecare dintre noi – atunci hai să ‘comunicăm’. Să împărtășim lumii toate gândurile noastre!
Să lăsăm lumea să discearnă! Să facă diferența între ….
Suficientă ‘pregătire de artilerie’!
Noi toți, fiecare în calitatea sa de agent liber, suntem supuși unor mai multe influențe.
Care acționează pe mai multe paliere și care sunt luate în calcul, atunci când decidem/spunem câte ceva, mai mult sau mai puțin conștient.
E foarte greu de discutat filozofie atunci când ți-e foame. Sau în prezența unui foarte atractiv, și evident disponibil, potențial partener sexual….
Ultimele două influențe care continuă să ne structureze procesul de decizie după ce toate celelalte au încetat să-și mai facă simțită prezența sunt cultura și ideologia.
Si nu, nu sunt deloc chiar același lucru.
Da, ideologia face parte din cultură – în sensul că amândouă au fost făcute de oameni și au fost transmise din om în om.
Numai că ansamblul cultural în care am evoluat este o devenire ‘naturală’ – fără scop în sine și rezultatul cooperării unul mare număr oameni care au făcut parte dintr-un imens șir de generații.
În timp ce fiecare dintre ideologiile care s-au perindat pe aici au fost opera unor inițiatori și suporteri care aveau câte o agendă. Câte ceva de demonstrat și/sau obținut.
Ute-așa am ajuns ca în însuși spațiul de libertate care presupune exprimarea fără opreliști, care inveterează decizia individuală cât se poate de aproape de dorințele și considerațiile fiecăruia dintre noi și care impune consultarea populară înaintea adoptarii oricărei decizii colective există oameni care ‘știu ei mai bine’!
Care știu ei, fără să întrebe pe nimeni, de ce sunt înființate firmele. Toate firmele!
Ce trebuie să facă statul și ce este mai bine pentru el…
Și, mai ales, că statul este – în mod absolut dar, în același timp, într-un fel extren de nebulos – diferit de restul societății!
Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă.
Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă.
Citatul descrie cât se poate de exact starea de fapt din momentul actual. Moment în care chiar noi, cei care trăim acum, suntem liberi să ne exprimăm părerile și să ne votăm viitorul.
Doar că citatul a fost redactat sub o puternică influență ideologică.
Sub o triplă influență ideologică.
De convingerea raționalistă că fiecare ‘trestie gânditoare’ poate cunoaște adevărul absolut – dacă se străduie suficient de mult și doar dacă rămâne fidel metodei raționale de căutare a adevărului.
De convingerea neo-liberală că statul este dușmanul împilator al tuturor celorlalți.
Și de concluzia lui Milton Friedman ca ‘profit uber alles’.
N-am să mă apuc acum să mă/vă întreb dacă e bine sau nu.
Vă întreb doar dacă vi se pare că lucrurile funcționează? Dacă vi se pare că mergem în direcția bună?
Eu aș reformula puțin.
Scopul pentru care cineva înființează o firmă este cunoscut doar de cel care înființează firma respectivă.
Tot așa, tot doar cel care înființează firma știe cât profit își dorește să facă. Ce profit i se pare lui rezonabil să aibe.
În ceea ce privește statele, sunt două tipuri de politicieni.
Unii care – forțați de împrejurări/condiționați de educația primită – înțeleg că impozitele colectate – multe, puține, nu contează, trebuie cheltuite în așa fel încât întreaga societate – populația organizată sub forma unui stat, să devină din ce în ce mai funcțională. Si alții care mai cred că odată ajunși la butoane îșii pot permite să sifoneze în interes propriu o din ce în ce mai mare proporție din bugetul colectat de stat.
Fiecare dintre aceste doua tipuri de politicieni – care sunt, de fapt, niște oameni ‘din popor’-ul care locuiește într-un anumit stat – învârt câte un cerc.
Primul, cel în care impozitele sunt cheltuite în mod judicios, este un cerc virtuos. La fiecare învârtitura lucrurile merg din ce în ce mai bine. Oamenii din societate percep impozitele ca pe un cost pe care îl plătesc pentru a trăi așa cum li se pare normal să trăiască. Părere pe care o vocalizează în mod constant. Mai apăsat în timpul campaniilor electorale. Și părere pe care o ‘formalizează’ cu ajutorul buletinului de vot.
Al doilea cerc, cel prin circumferința căruia din ce în ce mai mulți bani o iau ‘pe alături’, este unul vicios.
S-ar putea ca lucrurile să meargă bine pentru o oarecare perioadă. Mai ales atunci când există un mare decalaj între țara respectivă și cele din jurul/apropierea ei. Respectiva țară este, pur și simplu, aspirată în trena celorlalte. Așa cum s-a întâmplat cu Grecia până nu demult.
Doar că ‘mersul la aspirație’, după cum știu toți bicicliștii care s-au ținut suficient de mult timp bprea aproape de autobuze, implică anumite riscuri. Mai devreme sau mai târziu, autobuzul se oprește brusc iar biclistul se alege cu nasul spart. Și, pentru că și-a cheltuit toți banii pe concedii – chiar dacă nu erau ai lui, acum n-are cu ce să-și repare biclicleta.
Credit… ioc!
Cine-i așa prost să dea bani cuiva care își asumă genul asta de riscuri?
Care nu se gândește la ‘și eu ce mă fac mâine? Dacă mă prind aștia?’
nicichiarasa 