Bariera de tăcere

Ana nu mai are mere.
De fapt, Ana nu mai are nimic. Zilele ei s-au terminat.

Noi, cei care mai avem de trăit, aici, putem înțelege ceva din ce s-a întâmplat.
Sau nu…

Ca să înțelegem ceva, orice, avem nevoie de informații.
Despre cum a fost posibil ca un om să fie omorât de câini într-un spațiu public dintr-o zonă urbană.

Informația este distribuită. La oameni. Fiecare dintre noi știe câte ceva despre unele lucruri.
Dacă punem laolaltă aceaste frânturi de informație, vom avea o imagine mai completă.

Circulă, în spațiul public, tot felul de amănunte de la fața locului.
Despre cum se ascund câinii prin curțile oamenilor.
Despre cât de neputincioși sunt cei de la ecarisaj. Cum nu pot ei să intre în curțile oamenilor după câinii care s-au refugiat acolo.
Despre cum se ceartă între ei ‘factorii de decizie’ în loc să ‘rezolve problema’.

Și mai circulă tot felul de ‘aprecieri’.
De la ‘și-a căutat-o cu mâna ei’ până la ‘statul trebuie să intervină în forță dacă oamenii nu înțeleg cu frumosul’.

Eu mă simt ‘la mijloc’.
Iubesc câinii. Dar, în același timp, înțeleg necesitatea ca cei fără stăpân să fie, după o perioadă, eutanasiați. Care câini fără stăpân trebuie, înainte de orice, să fie strînși în adăposturi. Strânși în adăposturi, nu castrați și aruncați înapoi în stradă!
Înțeleg nevoia politicienilor de a ieși în față. De a folosi orice prilej pentru a-și face reclamă. De a folosi orice prilej pentru a arăta ce ar fi trebuit făcut altfel. De către ceilalți, bineînțeles… Dar nu pot înțelege ‘bătăile de pe pod’! Ne-am pornit împreună să ajungem undeva? Atunci tragem cu toții la căruță. Mai ales când dăm de greu! Și noi ce facem? Când ajungem pe pod începem să ne batem? Poate doar, doar, hop cu căruța-n prăpastie… În speranța că ‘noi’ vom fi în stare să ne agățăm de margine și că doar ‘ceilalți’ vor cădea până la fund…
Sunt atât de la mijloc încât sunt singur. Am stat foarte aproape de Lacul Morii și știu cum gândesc unii dintre oamenii de acolo. Nu foarte departe de cum gândim cu toții, de fapt. Și nu sunt de acord cu acest mod de gândire! Noi versus restul lumii. ‘Ce știu aștia? Să vină să trăiască aici înainte de a vorbi! Înainte de a ne spune nouă ce trebuie să facem!’

“Că zona are mari probleme se vede cu ochiul liber. Chiar în timp ce forţele de ordine desfăşurau cercetarea la faţa locului, câini maidanezi treceau prin apropiere. Mai mulţi angajaţi ai ASPA au fost chemaţi să-i vâneze.
Oamenii care locuiesc în zona susţin că au făcut nenumărate sesizări.
Tragedia de acum ridică mari semne de întrebare legate de felul în care autorităţile îşi fac datoria. Câmpul de lângă Lacul Morii, unde a murit ANA, se întinde pe 60 de hectare pe care primăria Chiajna şi Primăria Capitalei se ceartă în instanţă, Dar pe care niciuna dintre instituţii nu îl curăţă.
Nu departe de zona unde femeia a fost ucisă de câini există această imensă grămadă de gunoaie unde animalele vin să caute de mâncare. E lesne de înţeles de ce câinii maidanezi vin în zonă. Acolo la câteva sute de metri sunt criminaliştii.
După câteva ore reprezentanţii ASPA au reuşit să captureze un câine care avea blană murdară de sânge. Nu se ştie însă dacă era al victimei sau dacă provenea de la stârv de măgar din care câinii din zona se hrăneau de zile bune.
Medicii legişti vor da, în zilele următoare, şi răspunsul clar privind cauza decesului. Nu se ştie însă cine va răspunde pentru moartea Anei.“

Hai să o luăm invers.
Avem un mal de lac la marginea Bucureștiului. Unde sunt grămezi de gunoi și cel puțin un “stârv de măgar”. Într-o latură a terenului de 60 hectare aflat în dispută sunt case de oameni. Unii mai bogați, alții mai săraci… Unii au după ce bea apă, alții nici măcar apă curentă… Și atunci? De unde porți la curțile alea în care se adăpostesc câinii fugăriți de echipele de la ASPA?!?

Vrem să scăpăm de câinii vagabonzi? Vrem să putem fugi liniștiți pe lângă Lacul Morii?
Vrem să trecem podul către viitor?

Atunci trebuie să terminăm cu trasul spuzei pe turta proprie!
Trebuie să facem curat în bătătură, să stabilim care câmp ține de care primărie… și să vezi cum or să apară și locurile de muncă pentru oamenii ăia care acum nu au apă curentă și poartă la gard.
Abia după ce le vom oferi aceste condiții minime – apă, canalizare, drumuri, școli, transport în comun ca să poată ajunge la muncă, vom putea să le pretindem oamenilor – acelora dintre ei care n-o fac încă, să-și țină câinii în curte. După ce-i vor fi castrat, bineînțeles!

Am să închei cu o nedumerire.
Când o să ne dăm seama cât de crudă e pâinea pe care o mâncăm?
Atunci când tot tragi spuza de pe o turtă pe alta, nu iese nici una bună…

Asta e bariera de tăcere pe care trebuie să o depășim odată.
Să recunoaștem, măcar în sinea noastră, că ‘nu e bine’.
Să ne spunem, noi nouă, că ‘împăratul este gol’!

Că și ‘noi’ greșim, nu doar ‘ceilalți’.