Archives for posts with tag: aroganta

Aceasta era concluzia la care ajunsese multimea adunata aseara in fata Palatului Victoria.

coruptia ucide

Cum am ajuns aici?

Tragedia din “Colectiv” a fost doar unul dintre simptoamele care ne-au tot tras de maneca. Unul suficient de dureros incat sa ne pese.
Cauzele sunt insa mult mai adanci. Ingropate in ceea ce se numeste constiinta colectiva.

Clipul asta a fost incarcat acum doua zile pe Youtube.
Fusese vizionat, la ora la care mi l-a aratat cineva, de 200 000 de oameni. Adica de vreo 10 ori mai multi decat cei care au manifestat aseara in Bucuresti.

Pentru cei care nu au rabdare sa il asculte dar vor sa inteleaga ce mi-a venit voi cita versurile:

“M-am apucat de rele de cand eram mic
Asta a fost solutia sa ma ridic
Viata m-a facut sa nu fiu deloc cuminte
Am facut infractiuni si-am mers inainte

Eu nu dau inapoi Nu cad pe locul doi
Pentru ca seful meu
E numai Dumnezeu
Am facut multe rele
Si-aveam pedepse grele
Dar El nu m-a lasat
Si tot m-a ajutat

Ce aveti dusmanilor ce aveti toti cu mine
Aveti invidie ca imi merge bine
Eu nu v-am facut rau nu v-am deranjat
Am ajuns mare fiindca viata mi-am riscat

Eu nu dau inapoi Nu cad pe locul doi
Pentru ca seful meu
E numai Dumnezeu
Am facut multe rele
Si-aveam pedepse grele
Dar El nu m-a lasat
Si tot m-a ajutat

Doamne ce lume rea n-am putut sa vad
Nu vrea sa ma lase in pace deloc
Se tine scai de mine si mi-ar lua viata
Are invidie pe afacerea mea

Eu nu dau inapoi Nu cad pe locul doi
Pentru ca seful meu
E numai Dumnezeu
Am facut multe rele
Si-aveam pedepse grele
Dar El nu m-a lasat
Si tot m-a ajutat.”

Cu alte cuvinte ‘fac ce vreau, indiferent de ce consecinte au infractiunile savarsite de mine asupra voastra, fraierii din jurul meu’, si asta pentru ca ‘sunt convins ca Dumnezeu tine cu mine’.
Tinand cont de faptul ca Dani Mocanu se bucura de un imens succes de public rezulta ca un numar destul de mare dintre concetatenii nostri sunt de acord cu viziunea lui asupra vietii.
Oare cate tragedii trebuie sa ni se mai intample ca sa ne dam seama ca ne dam singuri foc la valiza?
Si ca, de fapt, cu cat ne credem mai smecheri cu atat mai tare ne lasam fraieriti de cei care sunt mai priceputi in ale inselatoriei decat noi.
Solutia?
Extrem de simpla. Cand iti dai seama ca jocul este masluit singura metoda de a evita sa fii pacalit in continuare este sa iesi cu totul de acolo.
Cam asa e si cu coruptia asta. Pana la urma efectele ei distrug orice urma de incredere intre membrii unei societati. Consecintele fiind exact cele pe care le vedem in jurul nostru.Si ce poate fi mai groaznic decat sa iti arda copilul de viu intr-un club pe care l-ai renovat/controlat chiar tu?
Nu s-a intamplat inca?
Chiar vrem sa asteptam si chestia asta?
Nu e suficient ca din cauza prostiilor intamplate in ultimii 25 de ani copiii nostri nu mai au acces la un invatamant de calitate iar multi dintre medicii de care vom avea atata nevoie chiar noi, atunci cand ne vor ajunge batranetele, au plecat deja sa-i ingrijeasca pe batranii altora?
PS. Daca faceti click pe fotografia de la inceputul postarii puteti vedea mai multe imagini din seara zilei de 3 Noiembrie.

„Să faci haz de necaz” a fost din-totdeauna metoda preferată a românilor de a trece peste hopurile vieții.

Reapariția bancurilor politice are o dublă semnificație.
Pe de o parte faptul că oamenii au probleme – dar asta nu este nici o noutate – precum și „amanuntul” că s-au cam prins cine sunt măcar o parte dintre vinovați.

Bancul ăsta, pe care abia ce l-am găsit in mail, spune multe în acest sens:

Inceputul anului scolar, intr-un liceu din America, diriginta le prezinta clasei un nou coleg: Sakiro Suzuki din Japonia.
Incepe ora:
– Sa vedem, cine stie cel mai mult despre istoria Americii. Cine a
zis: ‘Libertate sau moarte!’?
Tacere de mormant in clasa, numai Suzuki ridica mana:
– Patrick Henry 1775 Philadelphia.
– Bravo Suzuki, si cine a zis: ‘Tara este poporul, de aceea poporul nu poate sa moara.”?
Suzuki:
– Abraham Lincoln 1863 Washington.
Diriginta se uita peste clasa si zice:
– Mi-e rusine pentru voi, Suzuki vine din Japonia si stie mai multe despre America decat voi!
Din spate se aude o voce:
– Pupa-ma-n cur Japp imputit!
– Cine a zis? intreaba diriginta.
Suzuki se ridica si zice:
– Generalul McArthur 1942 la Guadalcanal, si Lee Iacocca 1982 la sedinta actionarilor Chrysler.
In clasa iarasi liniste, numai din spate se aude iara:
– Imi vine sa vomit!
Diriginta striga:
– Cine a fost nemernicul?
Suzuki:
– George Bush senior catre Tanaka ministru japonez, in timpul unei mese de serviciu, Tokio 1991.
Un elev se ridica si zice:
– Suge-mi-o!
Diriginta crizata:
– De ajuns!
Cine a fost impertinentul?
Suzuki:
– Bill Clinton catre Monica Lewinsky, 1997 Washington, Casa Alba, Biroul Oval.
Inca un elev se ridica si zice:
– Suzuki asta e un rahat mare!

Suzuki:
– Valentino Rossi 2002 Brazilia Superbike GP.
In clasa e un haos total, diriginta lesina, se deschide usa si intra directorul:
– O adunatura de idioti mai mari ca voi n-am vazut in viata mea!
Suzuki:
– Traian Basescu catre Gheorghe Ialomiteanu, ministru de finante, la o noua sedinta de rectificare a bugetului si de creare a noi impozite, Bucuresti ianuarie 2011

Democratia n-a prea avut mari sanse sa prinda radacini pe plaiul mioritic.

Inteleg prin ‘democratie’ obisnuinta unei comunitati de a discuta problemele inainte ca o hotarare sa fie luata si pusa in practica. Acest lucru presupune existenta unui grad suficient de mare de respect reciproc intre membrii acelei comunitati incat discutiile sa fie efective, adica informatiile puse la dispozitia comunitatii de catre membrii sai sa fie ascultate cu atentie si luate in seama.

Ar fi fost destul de greu ca acest lucru sa se fi intamplat, avand in vedere pozitia noastra geo-strategica. Exteriorul arcului carpatic a fost un fel de turnanta pe unde au trecut toate popoarele migratoare care au venit dinspre Marea Campie Rusa catre Tarigrad iar mai apoi Gurile Dunarii au constituit obiectul unei aprige dispute intre Rusia si Imperiul Otoman, disputa arbitrata de toate puterile europene din timpul acela.

Aceasta fluiditate aproape continua a constituit un mediu propice pentru dezvoltarea unui lung sir de personalitati accentuate. Unele cu efect benefic asupra dezvoltarii comunitatii traitoare pe aceste meleaguri, altele mai putin. Cert este ca toate aceste personalitati accentuate au indus in populatia de rand o anumita mentalitate ‘dualista’.
‘Zi ca ei si fa ca tine’, ‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ si ‘Legea este o bariera pe sub care trec cainii, peste care sar caii si in fata careia se opresc boii’ descriu perfect aceasta mentalitate. O supusenie de fatada, menita sa asigure supravietuirea in fata toanelor stapanilor cuplata cu o ingeniozitate deosebita in a se strecura pe langa regulile impuse de tiranul momentului.

In acelasi timp faptul ca spatiul ‘carpato-danubiano-pontic’ a fost aproape tot timpul sub influenta straina a creat obiceiul supusilor ca in fata oprimarii mai degraba sa se planga stapanilor externi decat sa se revolte impotriva ‘satrapilor’ locali. In acelasi timp dependenta de aceiasi stapani externi a creat in randul celor aflati temporar la putere obisnuinta de a se comporta dupa principiul ‘musca si fugi’, cel atat de bine exemplificat de ‘domnii’ fanarioti, care incercau sa adune cat mai multi bani in cat mai putin timp – tocmai pentru ca nu stiau cat timp vor fi ingaduiti la domnie.

Cu alte cuvinte atat populatia cat si clasa conducatoare au in spate o lunga traditie de neincredere reciproca.
In situatia asta respectul reciproc care ar trebui sa existe intre ele ramane sa fie edificat de acum incolo.
Numai ca fara respect este foarte greu de vorbit despre responsabilitate.
Sau despre justitie ca mecanism eficient de pastrare a stabilitatii sociale.

Acum 25 de ani, intr-un moment de exasperare, l-am alungat pe Ceausescu.
Numai ca lucrurile au revenit foarte repede ‘la normal’.

Iliescu si-a permis sa cheme minerii. Nici pana acum nu si-a cerut macar scuze pentru asta.
Basescu sustine senin ca „Legalitatea nu poate fi pusă la îndoială, dar moral se poate discuta” dupa ce i-a facut campanie electorala Elenei Udrea si ca ‘nu e nimic ilegal în această situaţie, poate doar imoral’ dupa ce si-a dat singur casa din Mihaileanu.

In conditiile astea ne mai miram ce se se intampla zilele astea, cand ambele tabere striga cat pot de tare: ‘prindeti hotul’?

Oare cand ne vom aduce aminte, si noi, si ei, de adevarul din spatele cuvintelor lui Eminescu? Cateodata exaltate intr-adevar, dar care inveleau un mare adevar esential?

Si anume acela ca daca ‘patura superpusa’ nu-si face datoria, comunitatea, in intregul ei, are de suferit!

Sa nu ne lasam orbiti de antisemitismul lui Eminescu si sa trecem cu vederea restul ideilor sale. Nimeni nu este perfect si faptul ca unele dintre spusele cuiva sunt gresite nu goleste de continut toate cuvintele rostite de respectiva persoana.

Dupa cum, la fel de bine, acuzatiile reciproce pe care si le aduc doi adversari aflati in clinch pot fi simultan adevarate.

Cred ca ar trebui sa tinem cont de asta. Si mai cred ca ar trebui sa ne dam seama odata, si noi, si ei, ca nu mai avem noi cui sa ne plangem si ei unde sa mai fuga daca o dau cu oistea-n gard.

In Roma antica se spunea ‘Fiat justitia, ruat caelum’.
In general aceasta fraza este tradusa prin: ‘Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa cada cerurile’.
Am propus mai demult o alta interpretare: ‘Sa avem grija ca justitia sa fie cu adevarat dreapta pentru ca altfel ne va cadea cerul in cap’.

Lucrurile au inceput din nou sa se incinga pe malurile Dambovitei.

Mi-am adus aminte ca pe aici e mai populara varianta ‘Fiat iustita et pereat mundus’, evident cu traducerea echivalenta: ‘Faca-se dreptate chiar de ar fi sa vina sfarsitul lumii’.

Cum de cativa ani incoace Google functioneaza chiar bine am vrut sa vad ce mai poate fi gasit pe aceasi tema prin cotloanele netului.

Surpriza…

Cica varianta cu sfarsitul lumii nu provine din Antichitate – dupa cum ar sugera limba in care este formulata – ci a fost “Deviza lui Ferdinand I de Habsburg (1563–1564), întemeietorul monarhiei austriece, rege al Boemiei şi al Ungariei (1526), împărat germanic de la 1558 la 1564, fratele mai mic al lui Carol Quintul”.

Si mai interesant este insa faptul ca Immanuel Kant a folosit o varianta a acestei expresii, pe care a ‘tradus-o’ intr-un mod mult mai folositor pentru oricine este preocupat cu adevarat de problema asta:

“The true but somewhat boastful sentence which has become proverbial, Fiat iustitia, pereat mundus (“Let justice reign even if all the rascals in the world should perish from it”), is a stout principle of right which cuts asunder the whole tissue of artifice or force. But it should not be misunderstood as a permission to use one’s own right with extreme rigor (which would conflict with ethical duty); it should be understood as the obligation of those in power not to limit or to extend anyone’s right through sympathy or disfavor.”

Am dat citatul in engleza pentru ca nu stiu daca voi fi in stare sa traduc suficient de bine si ‘spiritul’ spuselor lui Kant. Voi incerca totusi:

“Expresia ‘Fiat justitia, pereat mundus’ (faca-se dreptate chiar daca ar fi sa piara toate canaliile din cauza asta), adevarata cu toate ca are in ea destula fanfaronada, exprima un puternic principiu de drept si dezvaluie realitatea din spatele cortinei alcatuita din farsa si agresivitate. Mare grija totusi, ea nu trebuie inteleasa ca un indemn catre utilizarea unui drept pana la ultima sa consecinta (acest lucru ar intra in conflict cu ideea de datorie etica) ci ca obligatie a celor de la putere ca acestia sa imparta dreptatea in mod egal, fara sa tina cont de simpatiile sau antipatiile lor.”

Kant nu se osteneste sa mentioneze explicit si ce se va intampla cu cei care nu ii respecta sfaturile.
Sa-i fi considerat oare, in mod implict, ‘canalii’?

Pana la urma chiar si cei mai idealisti dintre noi sunt de acord ca idea de justitie a pornit tocmai de la viata de zi cu zi. In care ne-am convins, cu totii, ca nici o colectivitate umana nu functioneaza cu adevarat bine atata vreme cat membrii ei, toti membrii ei, nu se se simt in largul lor.

Atunci cand unii incep sa fure ceilalti incep sa isi piarda increderea in semenii lor. Relatiile dintre membrii societatii se deterioreaza foarte mult, ba chiar ajung sa se blocheze.
Atunci cand unii incep sa se foloseasca de forta pentru a-si impune punctul de vedere – de la talharie pana la dictatura armata – indivizii obisnuiti, indiferent de tabara din care se intampla sa faca fata, sufera o serie de transformari care, insumate, conduc la o degradare marcata a intregii societati. A se vedea soarta comunitatilor de pirati, a societatilor dominate de Mafie sau a dictaturilor – de orice coloratura.

Daca stam bine sa ne gandim, balanta justitiei nu cantareste doar meritele relative ale celor doua parti supuse actului de judecata ci si efectele produse asupra intregii comunitati  de insusi modul in care este administrata functionarea justitie.
Este foarte important ca o sentinta sa fie justa dar este cel putin la fel de important ca respectiva sentinta sa fie adoptata mergand pe ‘drumuri drepte’ si nu ‘luand-o pe scurtatura’.

Principiul cu ‘mai bine sa scape 99 de vinovati decat sa fie pedepsit pe nedrept un singur nevinovat’ nu are ca scop protejarea vinovatilor ci pe membrii de rand ai societatii, vinovati si nevinovati laolalta.
Respectarea stricta a acestui principiu convinge foarte repede populatia de corectitudinea sistemului judiciar si conduce la cresterea rapida a coeziunii sociale si a cooperarii dintre oamenii ‘obisnuiti’ si ‘oamenii legii’.Iar pentru ca acest principiu sa fie respectat nu este nevoie sa fie ‘lasat sa scape’ nici macar unul dintre cei 99 ci doar ca fiecare condamnare sa fie facuta abia dupa ce au fost administrate probe suficiente pentru a spulbera si orice urma de indoiala cu privire la vinovatia acuzatului. Nu este de ajuns ca o sentinta sa satisfaca ethosul colectiv de la un moment dat. Acesta se poate schimba foarte repede insa soarta unui om nu poate fi data inapoi, ca ceasul.

Dupa cum nici cerurile nu mai pot fi urcate la locul lor, dupa ce ne vor fi cazut in cap.
Si daca mai continuam asa… nu mai dureaza mult.

Nietzsche a avut o bucățica de dreptate cand a spus ca “Dumnezeu a murit” numai ca luat-o razna înainte sa fi apucat sa facă cu adevărat lumina în problema asta.
Ce vreau sa spun
este că Dumnezeu nu a murit pe cont propriu. L-am omorât noi. De două ori. Și în timp ce prima dată am fost în stare  să rezolvam situația acum se pare ca nu mai știm pe unde sa scoatem cămașa.

Permiteți-mi să mă explic.

Nu am nici o modalitate de a ști dacă Dumnezeu a fost cel care ne-a creat. Îi voi lăsa pe alții să decidă în problema asta.
Pentru mine este suficient că nu văd nici o dovadă serioasa în favoarea acestei ipoteze. Există doar unele “mărturii” furnizate de persoane aflate într-un ‘conflict de interese’ mare cât o catedrală. A Neamului. Așa că aceste mărturii mi se par cel puțin părtinitoare. Pe lângă asta eu unul nu am nevoie de vreo explicație de tip Deus ex Machina cu privire la nimic din ceea ce exista în acest Univers. Știința modernă a făcut o treabă destul de buna, cel puțin pentru mine.
Pe de altă parte ipoteza contrară este absolut imposibil de demonstrat. Și atunci, de ce sa-mi mai bat capul?

Ce știu, sigur, este faptul că cel puțin un fel de Dumnezeu există cu adevărat! Cel care a fost creat de noi, o reprezentare socială a cărei existență provine direct din relația noastră mentală cu El.
Simpla existență a acestui Dumnezeu virtual a avut două consecințe foarte importante. Astfel a fost facilitata aparitia democrației și a unui mod coerent de a înțelege lumea – un Weltanschauung, ca sa folosesc un termen tehnic nemțesc.

Voi face aici o scurtă pauză. Mantra curenta este că “Dumnezeu ne-a făcut după chipul său”. Acest lucru are doua consecințe practice foarte importante:
– Că, cel puțin la nivel declarativ, suntem egali între noi – am fost cu toți turnați în aceeași formă, nu?
– Și că fiecare dintre noi adăpostește o scânteie de divinitate. Iar aceasta natura, parțial divina, pe care o împărtășim cu toții vine însoțită de o mare responsabilitate. Așa se explică principala poruncă „practică” pe care am primit-o – să nu ucizi și să nu judeci pe altul. Cine suntem, fiecare dintre noi, ca să jucăm rolul lui Dumnezeu față de alți „semeni de-ai noștri”?
De asemenea, împărtășirea unui același Weltanschauung a fost ceea ce ne-a oferit posibilitatea de a acționa ca o comunitate, cadrul în care ne putem ajuta unul pe celălalt. Pentru un timp, cel puțin, dar cât de bine a fost cât timp acest cadru a funcționat ca lumea. Dacă stăm puțin să ne gândim am înțelege că nici unul dintre noi nu ar putea face mare lucru fără acest cadru. De fapt  nici măcar astăzi, cu toate tehnologiile moderne pe care le considerăm acum „normale”, nici unul dintre noi nu ar fi în stare să supraviețuiască prea mult, dară-mite să prospere, pe termen lung.

Și acest lucru, uciderea lui Dumnezeu, s-a întâmplat de două ori.
Am dat naștere unei prime generații de zei, făcuți și aceștia tot după chipul nostru, bine și rău împreună. Zeii Antichității Egiptene, Grecești, Romane și mai apoi cei ai Nordului împărtășeau același comportament cu cel al oamenilor. Ba chiar, din când, unii dintre ei coborau din Olimp și împărțeau cu noi chiar și paturile. Asta până la un moment dat. După aceea ne-am obrăznicit și i-am abandonat. Filozofii noștri ajunseseră, încă de-atunci, la concluzia că știu ei mai bine ce trebuie de făcut și că pot oferi soluții complete pentru toate problemele noastre doar prin puterea gândurilor lor. Și uite așa autoritarismul absolut a sfârșit prin a avea binecuvântarea oficială a Academiei, în timp ce adorarea zeilor a fost lăsată pentru masele de fraieri.
Din acel moment s-
a dezlănțuit iadul. Pentru 6 secole după ce Platon a scris Republica sa Marea Mediterană a fost martora unui șir de imperii care s-au distrus unul pe celalalt, fiecare dintre ele condus fiind de tot felul de împărați care se credeau care mai de care mai zei, mai filozofi sau chiar și una și cealaltă.

Până când am pus în loc un alt Dumnezeu. Unul care ne-a spus să nu ne mai certăm între noi – pentru că toți suntem frați – și să începem să trăim în comuniune. Până când l-am omorât și pe acesta.

Nu că nu am fi fost avertizați. Pascal, matematicianul francez, ne-a spus că este complet irațional să respingem cu totul existența lui Dumnezeu. Dacă, în realitate, acesta nu există credinciosul nu pierde nimic iar necredinciosul nu câștigă nimic – în afară de satisfacția dubioasă de a se putea lăuda, după moarte, cu “Ți-am spus eu!”. În schimb, dacă Dumnezeu există, atunci credincioșii vor moșteni lumea, în timp ce non-credincioșii și-au făcut-o cu mâna lor. Numai că, între timp, toți au trăit într-o lume structurată de presupusa existență a lui Dumnezeu și s-au bucurat de cele două consecințe menționate mai sus – egalitatea între oameni, chiar dacă numai în teorie, și capacitatea de a face lucrurile în mod concertat, mult mai eficient decât de unii singuri.

Acum, că ne-am ucis Dumnezeul pentru a doua oară – episodul la care face referire Nietzsche – ne-am „rătăcit” din nou. Numai că de data asta nu am pierdut doar o ipotetică viață de apoi ci am început să transformam, treptat, chiar lumea în care trăim într-un infern.

Și dacă nu mă credeți, haideți să urmăm sfatul lui Lešek Kolakowski.
“Să comparăm lumea fără Dumnezeu a lui Diderot, Helvetius, și Feuerbach cu cea a lui Kafka, Camus și Sartre. Prăbușirea creștinismului, care a fost așteptată cu atât de multă bucurie de către Iluminism a avut loc aproape simultan cu prăbușirea Iluminismului însuși. Noua Ordine, antropocentrică și radiantă, care avea să se ridice și să îl înlocuiască pe Dumnezeu de îndată ce ar fi fost răsturnat de la putere, n-a mai venit. Ce s-a întâmplat? De ce a fost soarta ateismului în așa fel ciudat legată de cea a creștinismului, astfel încât cei doi inamici să ajungă să împartă același ghinion și aceeași incertitudine””(Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003)

Acum, de ce nu putem face efortul minim de a încerca să înțelegem ce ne-a spus Pascal? De ce este atât de greu să înțelegem că noi înșine stricăm viața frumoasă pe care am putea-o avea dacă am continua să pretindem cĂ Dumnezeu există ȘI dacă ne-am comporta în consecință?

De ce ne este atât de greu ca măcar să ne prefacem că îi respectăm pe cei cu care s-a întâmplat să împarțim planeta?
E adevărat că respectul mimat nu este la fel cu cel autentic numai este mult mai bun decât imensul dispreț generalizat în care ne bălăcim continuu.

Chiar și mai important este faptul că dacă nu vom mai folosi atâta energie pentru menținerea câmpului de forțe de care avem nevoie pentru a ne proteja de disprețul care ne sufocă am avea mai multe posibilități să ne imaginăm o lume mult mai bună decât suntem în stare acum.
Și, cine știe, poate că vom reuși să descoperim cât de frumoși suntem atunci când ne dăm jos armurile.

Poate că în felul acesta vom da naștere unui nou Dumnezeu.
Spre satisfacția celui care se uită de sus la noi.
Dacă există.

Lešek Kolakowski, Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003, http://www.firstthings.com/article/2003/06/visions-of-eternity-7

Arena politico-mediatica din România ne oferă un spectacol foarte intens. “Intens” tocmai pentru ca însuși viitorul nostru depinde de ceea ce va mai rămâne pe scena după căderea cortinei.

Partea proasta este ca nu toți actorii vorbesc aceiași limba. Intenționat sau nu pe scena e și foarte multa confuzie.
De exemplu parlamentarii se bucura de inviolabilitate și nu de imunitate, după cum ni se împuie capul. Iar atunci când Parlamentul nu da aviz pozitiv pentru arestarea vre-unui parlamentar asta nu înseamna ca ‘justiția este oprita din drumul ei’ ci doar ca procuratura nu poate sa îl aresteze/percheziționeze pe respectivul potențial infractor. Iar prezenta în fata instantei de judecata nu reprezinta în nici un fel ‘un bun prilej pentru a-și demonstra nevinovăția’. Aceasta trebuie sa fie demonstrata, fără putința de tăgada, de procuratura, punct. Singurii care se bucura de o imunitate reala sunt miniștrii. Și aici chiar ar trebui ca legislația sa fie clarificata foarte repede. Imunitatea miniștrilor are sens doar pentru acțiunile ‘politice’ și în nici un caz pentru cele care ‘miros’ a corupție. In sensul ca nu orice pretins ‘abuz în serviciu’ comis de un ministru este ‘penal’ – sunt cazuri în care omului asa i s-a părut ca e bine sa se procedeze și aici este treaba unei instante politice, parlament sau președenție, sa hotărască dacă ar trebui sa fie anchetat în continuare sau nu. Dar atunci când sunt indicii clare ca s-ar fi comis un act de corupție – exista măcar o urma de ‘foloase necuvenite’ – atunci ar trebui ca procuratura sa intre ‘direct în pâine’.

Din păcate cea mai periculoasa confuzie de-abia acum urmează.
Am auzit pe un de altfel destul de respectat vorbitor – Bogdan Ficeac – explicând spectatorilor A3 ce înseamnă ‘statul de drept’:
Acu’ vreo luna le spunea “despre cum politicienii folosesc statul de drept pentru adversari politici.” iar acum 10 minute le explica ce este acesta: (citez din memorie) ‘un stat ‘al hârtiilor’, unde fiecare lucru este consemnat in scris’. Este adevărat că mai încolo a adăugat și ‘unde toată lumea respecta litera și spiritul legilor’ numai ca a uitat esențialul. Statul de drept se refera mai ales la rezultate (tratamentul egal aplicat tuturor membrilor sai) și are la baza respectul reciproc dintre membrii sai. Respectarea legilor are sens doar în măsura în care acest lucru este o manifestare a respectului reciproc dintre locuitorii acelui stat, altfel legile devin niște simple arme, exact cum același Bogdan Ficeac ne explica cu o scurta luna în urma….

Iar cel mai important lucru într-un stat de drept este însuși modul în care sunt concepute legile. Aplicarea, ‘în spiritul și litera ei’, a unei legi proaste nu duce la nimic bun. Iar statul în care legile sunt aplicate și după ce toată lumea s-a lămurit ca ar trebui de fapt schimbate – cum e, de exemplu, cea cu privire la imunitatea miniștrilor, și nu atât cea cu privire la inviolabilitatea parlamentarilor – este un stat de ‘drepți’, nu unul de drept.

Cineva mi-a trimis un link catre un montaj din Actorul si Salbaticii.

Cel care a pus laolalta mesajul a identificat doi destinatari. Prima parte este adresata politicienilor iar cea de a doua intregului popor.

Si are mare dreptate. Amandoi destinatarii au, fiecare dintre ei, cate o mare responsabilitate. Problema este ca n-au inteles inca necesitatea imperioasa de a lucra impreuna.

Politicienii nu pot face nimic, nu pot implementa nici un fel de politica, daca nu sunt ajutati de cei care pun in practica aceste politici. Ca atare politicienii initiaza si promoveaza exact acele politici pentru care reusesc, cat mai usor, sa mobilizeze suficient de mult sprijin popular astfel incat acestea sa fie aduse la indeplinire.

Populatia, cetatenii cu drept de vot, nu pot sa actioneze haotic, fara nici un fel de reglementare. Chiar daca ar schimba, cumva, intreaga clasa politica actuala tot ar trebui sa puna ceva in loc. Adica o alta clasa politica. Si am ajunge in exact acelasi loc.

Ca sa iesim din cercul asta vicios ar trebui ca intreg electoratul sa fie extrem de atent tot timpul, nu doar in momentele electorale, si sa dea continuu semnale catre clasa politica: ‘suntem cu ochii pe voi’. In acelasi timp el trebuie sa sprijine activ politicile care li se par bune si sa-si manifeste, civilizat dar ferm, opozitia fata de cele care i se par proaste sau neconvingatoare.
Pe de alta parte este imperios necesar ca si intreaga clasa politica sa inteleaga odata precaritatea in care se zbate intregul sistem si ca daca mai continuam mult in directia asta se alege praful de tot si de toate.

Altfel spus, ar trebui ca ambele ‘jumatati’ ale organismului social sa invete sa-si tina in frau “Oportunistii Fanatici”

Va recomand cu caldura acest articol al lui Ciprian Blidaru.

https://www.youtube.com/watch?v=O7P2axkUaao
http://dilemaveche.ro/sectiune/efectul-ecou/articol/oportunistii-fanatici
https://cblidaru.wordpress.com/2014/11/06/dilema-veche-oportunistii-fanatici/

Pentru cei ce locuiesc pe Luna voi face un scurt rezumat.
800 de fosti si actuali elevi ai liceului au facut un grup pe Facebook, loc in care si-au varsat naduful acumulat in timpul vietii de licean. Unii dintre profesori s-au simtit jigniti de modul ‘frust’ in care au fost exprimate aceste ‘frustrari’. Ca urmare o parte dintre elevi au ‘suferit consecinte’. ‘Asistenta’ este profund dezbinata.

Unul dintre cele mai pertinente comentarii asupra subiectului, cu toate ca destul de pasional si pe alocuri partinitor, mi se pare cel facut de presedintele Consiliului National al Elevilor, Horia Onita. Iata un scurt fragment:

“Educaţia centrată pe elev, educaţia fundamentata pe principii de răspundere publică şi de reprezentativitate, aşa cum stipulează şi art. 3 din Legea Educaţiei Naţionale 1/2011 vor rămâne doar utopii până în momentul în care se va înţelege că profesorul şi elevul din România sunt parteneri ai aceluiaşi sistem, şi nu subordonaţi unul altuia.”

Acesta este un bun punct de pornire pentru a intelege ce se intampla.

Pentru ca tabloul sa devina cu adevarat inteligibil trebuie sa ‘marim cadrul’ pana cand reusim sa cuprindem si pe cel de al treilea mare actor al acestei drame. Si anume “publicul”, format in cea mai mare parte din “rude/parinti”.

Rude si parinti nu doar ale elevilor ci si ale profesorilor!

Sa vedem ce cred unii despre ceilalti.

Parerea unora dintre elevi fata de o parte dintre profesori rezulta din pozele si comentariile deja publicate in presa.

Parerea majoritara a profesorilor despre respectivii elevi rezulta din ‘sentintele’ primite de acestia.

Parerea parintilor elevilor despre profesori rezulta foarte clar din lefurile primite de profesori. Destul de indirect, intr-adevar, dar pana la urma noi, cetatenii, prin vot, suntem cei care am tot hotarat destinul acestei tari. Adica noi suntem cei care am adus la putere generatii dupa generatii de politicieni care nu au reusit sa reorganizeze invatamantul.
Tot noi, parintii, suntem cei care discutam ‘fara perdea’ despre subiectul asta. Atat in familie, in fata copiiilor, cat si in media.
“Invatamantul romanesc produce tampiti”.
“Profesorii sunt corupti”.
In conditiile astea chiar ne asteptam ca odata ajunsi elevi copiii or sa nutreasca vre-un mare respect pentru ‘cadrele didactice’?

Parerea parintilor despre proprii lor copii rezulta din toate cele de mai sus.
Daca ne-ar fi pasat cu adevarat de ei faceam in asa fel incat sa le lasam mostenire o tara in stare de functionare si nu o vaca atat slaba din cauza mulsului excesiv la care a fost supusa incat abia mai sta in picioare.
Daca ne pasa cu adevarat faceam in asa fel incat sa avem timp si pentru ei. Degeaba le luam telefoane performante cu care sa faca poze in timpul orelor si calculatoare cu care sa ‘aranjeze’ acele poze si sa le puna pe Internet daca atunci cand ajungem acasa suntem atat de sleiti de puteri incat nu ne mai pasa de nimic.

Copiii nostri au nevoie de sufletul nostru mai mult decat de banii nostri.
Copiii nostri au nevoie de educatie, nu doar de informatie bruta. Iar educatia nu poate veni nici de la parinti spetiti de munca si nici de la profesori flamanzi, rupti in spate sau preocupati mai mult de meditatii decat de orele de la scoala.

Ce parere au copii nostri despre noi?
O sa vedem peste vreo douazeci de ani cand ne va veni vremea sa iesim la pensie.
Si nu va ganditi ca veti fi strans destui bani pana atunci incat nu veti mai avea nevoie de ajutorul lor.
Degeaba toti banii din conturi daca copii nostri se vor fi dus sa-i ‘stearga la cur’ pe batranii din vestul Europei sau de aiurea.

Banii nu valoreaza nimic daca nu sunt pusi in miscare de niste oameni suficient de calificati din punct de vedere profesional incat sa poata tine o economie in carca si suficient de educati incat sa isi dea seama ca o tara corupta nu poate supravietui prea multa vreme.

http://adevarul.ro/locale/oradea/scandalul-pozelor-porno-liceul-elita-cluj-reactia-dura-consiliului-elevilor-singurii-trebuie-anchetati-caz-tocmai-profesori-1_54f2ff6f448e03c0fd1af44f/index.html#
http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/replica-elevului-cluj-dat-afara-postari-porno-facebook-despre-profesori-liceul-Sincai-auschwitz-Scolar-contineau-mesajele-liceenilor-1_54f0740f448e03c0fd0b002b/index.html
http://www.ziare.com/scoala/bacalaureat/scoala-noastra-chiar-scoate-tampiti-1105168
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16399007-profesorii-corupti-sunt-stapanii-sau-capusele-educatiei.htm

Din pacate prea multi dintre pacatosi se decid sa spuna adevarul abia atunci cand este prea tarziu.
Atat pentru ei, adica dupa ce au pacatuit, cat si pentru ceilalalti, care nu mai cred nimic din ce spun acestia tocmai din cauza prea multelor pacate comise de ei.

Tot din pacate si tot de prea multe ori nici macar ajunsi in momente de criza prea multi dintre pacatosi nu au curajul sa dezvaluie intregul adevar. Mai degraba transforma oportunitatea unei confesiuni potential eliberatoare, macar din punct de vedere psihologic/moral, intr-o sordida lupta de ariergarda.
Dar asta nu inseamna ca printre spusele lor nu se gasesc adevarate perle. Ar fi pacat sa nu le ridicam din mizeria de pe jos, mai ales ca ne sunt extrem de folositoare chiar noua.

Ca sa nu prelungesc prea mult introducerea iata ce spunea Elena Udrea atunci cand procuratura a cerut pentru ea, intr-o sigura sedinta a Parlamentului, trei incuviintari pentru anchetare si tot trei incuviintari pentru arestare.(Exista oare rubrica pentru chestii din astea in World Book of Guinness Records? Poate la ‘ciudatenii’?!?)

“Timp de 10 ani am luptat pentru statul de drept, justiţie independentă, instituţii puternice. Sunt dintre cei care au acuzat Parlamentul că nu poate garanta progresul României şi nu poate da ţării viitorul de care are nevoie, despre ineficienţa Legsilativului, despre reducerea parlamentarilor la 300, de nevoia întăririi justiţiei şi reformele pozitive la nivelul serviciilor de securitate. Am încercat în discursul meu să mut greutatea acţiunii de pe Parlament pe alte instituţii. Într-o anumită măsură recunosc că am greşit. Am pierdut legitimitatea publică a Parlamentului pentru a creşte prestigiul altora din păcate. Cosnstat astăzi eu însămi ce înseamnă să faci parte dintr-o clasă politică şi un Parlament cu credibilitatea pierdută pe fondul clădirii unor statui unor instituţii de forţă.”

Pentru ‘conspirationisti’ acest pasaj ar putea constitui un argument de genul ‘uite dom-le cum vor astia sa slabeasca Romania’. Pentru cei care au ‘boala’ pe ‘servicii’ inca un motiv sa sustina ‘astia au deja prea multa putere’!
N-am de unde sa stiu nici ce a vrut cu adevarat sa spuna Elena Udrea si nici daca serviciile au prea multa putere sau nu. Cu atat mai putin am vre-un argument clar cum ca ar exista vreo conspiratie malefica care ar incearca sa distruga, din exterior, statul roman.
Ca or fi tot felul de oportunisti si de pescuitori in ape tulburi care isi incearca permanent norocul… asta e cu totul si cu totul altceva.

Si, de fapt, exact asta a marturisit, printre dinti, Elena Udrea. Ca a facut parte dintr-un grup de indivizi care odata ajunsi la putere au incercat sa foloseasca aceasta putere in scop personal. Ba, mai mult, ca nu s-au multumit cu firmituri ci ca au incercat, din pozitiile pe care le ocupau si in mod total ‘netransparent’, sa schimbe structurile de putere din interiorul statului roman, tocmai pentru ca sa isi poata atinge mai usor scopurile. Indiferent care or fi fost acelea.

Ar fi mare pacat sa trecem prea usor peste marturisirea, chiar din partea unui ‘initiat’, ca exista astfel de tentative.

http://m.adevarul.ro/news/politica/arestare-elena-udrea-dosarul-microsoft-gala-bute-urmarire-penala–noaptea-mai-lunga-1_54d90b6b448e03c0fd71923a/index.html

Cineva a shared de curand fotografia asta publicata de Tony Pop Tamas.

Toata scoala am avut oroare de uniforma, asa ca:

Am purtat uniforma dar nu like.
Uniforma vrea sa uniformizeze.
Portul uniformei a fost inventat pe campul de lupta. L
a inceput acestea erau cat mai colorate si mai fistichii pentru ca aveau doua roluri. Pe vremea aia luptele se dadeau fata in fata, cu sabia asa ca uniformele tre
buiau sa ii ajute pe combatanti sa ii deosebeasca pe dusmani de cei din propria tabara – si de aceea erau diferite intre ele – si sa mascheze sangele atunci cand combatantii erau raniti – de aceea aveau mult rosu si multe alte culori vii.
Apoi, de cand armele de foc cu bataie lunga au departat trupele unele de altele si a aparut nevoia de camuflaj, uniforma a primit un rol nou. Nu doar sa uniformizeze soldatii intre ei ci si trupele cu mediul inconjurator. Sa-i faca pe soldati ‘invizibili’.
Asta ne dorim pentru copii nostri? Sa fie toti la fel si toti una cu pamantul – adica sa stea cu capul plecat?”

%d bloggers like this: