Cică ‘ridendo castigat mores’… Poate… În orice caz, examinarea bancurilor care circulă într-un anumit spațiu cultural ne oferă o foarte exactă masură a preocupărilor celor care viețuiesc pe acel tăram. Mioritic, în acest caz…
Bucureștiul dârdâie. Bine, doar o parte din el. Adică cei care n-au avut bani/nevoie să-și pună centrală până acum. Nu foarte tare, pentru că afară încă nu a venit iarna. Încă… Bucureștiul se sufocă. Pentru că transportul în comun nu funcționează suficient de bine încât să fie atrăgător pentru suficient de mulți dintre cei care au de mers de colo-colo. Iar aceștia sunt foarte mulți și pentru că școlile/grădinițele/creșele bune sunt puține. Adică la distanță mare față de cei care au nevoie de ele.
Iar beneficiarii acestor minunate condiții de trai se chinuie să-și învețe pisicile să latre….
La prima vedere, spunerea asta aduce a pleonasm. Curiozitatea este, în sine, o nevoie. Nevoia de informație. De cunoștințe. De a înțelege ce se întâmplă.
Și atunci? Nevoia de nevoie?!? Cine are nevoie de nevoi?
Și totuși… Am putea vedea lumina dacă n-ar fi de fața și măcar un petec de întuneric? Am duce paharul la gură dacă nu ne-ar fi sete? De ce să mâncăm dacă nu ne e foame? Cât de conștienți suntem înainte de a înțelege nevoia de celălalt? De cooperare? De dragoste?
Ce ne întreabă nenea doctorul? ‘Aveți poftă de mâncare?’ Viața însăși este, până la urmă – și nu glumesc aici, o nevoie continuă. Abia după ce murim…
Cum de-a ajuns cineva ca Dăncilă să ocupe scaunul pe care a stat, cu nu foarte mult timp în urmă, Adrian Năstase?
Dintr-una-n alta. Adică dintr-o alegere-n alta. Ca urmare a unei succesiuni de decizii. Unele obligatorii iar altele cât se poate de libere. Dar încă neasumate de cei care le-au făcut.
În decembrie 1989, a explodat mămăliga. Oamenii au ieșit pe stradă, pentru că, efectiv, nu mai puteau sta acasă. Puterea politică a fost preluată de Frontul Salvării Naționale, o organizație para-statală. Pentru că cineva trebuia să țină locul statului comunist ce tocmai fusese dizolvat.
În 6 Februarie 1990, „FSN s-a transformat într-un partid politic, pentru a putea candida la viitoarele alegeri.” În realitate, posibilitatea de a candida a fost doar un pretext. Au transformat structura para-statală într-un partid pentru că așa au vrut ei. Dacă ar fi vrut doar să candideze la alegeri, ar fi înregistrat, ca toți ceilalți, un partid politic. Să nu uităm că între 6 Februarie și 20 Mai statul FSN a organizat alegerile în care candida partidul FSN.
Alegerile organizate de statul FSN au fost câștigate de partidul FSN. 66.31% la Cameră, 76,47% la Senat și 85,07% la Președenție. Alegerile au fost cât se poate de libere – adică voturile au fost numărate corect, iar oamenii au votat așa cu justificarea că ‘Ei au făcut Revoluția. Doar n-o ia puterea veneticii aștia care „n-au mâncat salam cu soia” !!!’ Sigur se va găsi cineva să-mi spună cineva că același lucru se întâmplă și acum. Partidul aflat la putere este cel care organizează alegerile…
O parte dintre bucureșteni au ales să-și manifeste nemulțumirea față de toate aceste în mijlocul Pieței Universității. Puterea proapăt investită a ales să mulțumească, în mod oficial, minerilor veniți ‘spontan’ să curețe piața de ‘drogați’.
În 1996, la urne, majoritatea a ales să încerce și altceva. Altceva decât ceea ce experimentaseră între 1990 și momentul respectiv. După care, crezându-se cu sacii-n căruțe, cei mai mulți dintre cei ‘cu spirit liber’ și-au văzut de treabă. Adică de interesul propriu. Lăsând ‘piața liberă’ să acționeze. Așteptându-se ca ea, piața singură, să ‘facă ordine’. Adică să facă ceea ce ar fi trebuit să facem noi. Ordine în ogradă. Să transforme o populație debusolată – după 50 de ani de comunism, precedat de 10 ani de dictatura regală/corporatism antonescian, într-o națiune liberă și complet funcțională. Fiecare dintre ‘orientați’ și-a văzut de treaba lui, lăsându-i pe ceilalți ‘să piară pe limba lor’ – dacă tot nu erau în stare de altceva.
În mod firesc, cei lăsați de izbeliște s-au raliat celui care promitea mai mult. Și uite-așa Iliescu i-a luat fața lui Vadim Tudor în 2000…
Al doilea (treilea, patrulea….) mandat Ion Ilescu. Ce poate fi mai definitoriu pentru acea perioadă decât doctoratul făcut cadou de către „Profesorul” Adrian Năstase protejatului său, „Micul Titulescu”?
După care a urmat cea mai uluitoare succesiune de trei decizii colective din istoria noastră recentă. Băsescu își dăduse, treptat, arama pe față. Cu toate astea, a fost confirmat în funcție de trei ori. 2007, 2010 și 2012.
Rezultatul? În iarna lui 2012, PDL – jumătatea rebelă a fostului FSN, a pierdut alegerile în fața unei coaliții formate din jumătatea Iliesceană a FSN-ului și Partidul Național Liberal. Ce mai contează că această alianță s-a prăbușit foarte repede…
2015 părea să fi marcat un nou punct de inflexiune. Tragedia de la Colectiv a provocat exprimarea nemulțumirii care mustea pe tot locul. Drept pentru care au ieșit în stradă suficient de mulți oameni încât să determine demisia guvernului Ponta. Iar România a asistat la repetarea momentului 1996. Crezând că au scăpat de ceea ce va fi cunoscut ulterior sub numele de ‘Ciuma Roșie’, wokii s-au întors la treburile lor. Lăsându-l pe Cioloș să se descurce de unul singur.
Să mai mirăm de rezultele din 2016? De succesiunea de prim miniștri propulsați de PSD pe prima scenă? Grindeanu, Tudose, Dăncilă? Nu atât de persoanele în sine cât de modul de funcționare a partidului? Cât și de (lipsa) de reacție eficientă a organismului social?
‘Ce reacție visezi, mă? Ești copil? Când tot ce-și dorește ‘alternativa’ este să ‘dea drumul hățurilor’? Să ‘elibereze’ ‘capitalismul sălbatic’?’
Ce-or fi înțelegând adepții neo-liberalismului din toată chestia asta… rămâne de văzut. Cum își propun ei să susțină ‘sectorul privat’ în condițiile în care nu-i interesează calificarea muncitorilor și nici starea lor de sănătate….? Cum o funcționa piața – chiar eliberată de actualele disfuncționalitați, atâta vreme cât majoritatea ‘consumatorilor’ rămân săraci, analfabeți și bolnavi…?
Să revenim la ‘incest’. Practicat pe scară largă în Egiptul Antic și în Persia. Precum și, într-o formă mai atenuată, de către cea mai influentă familie din Europa Medievală. Cu ce rezultate? Dinastiile Egiptului Antic s-au succedat relativ repede – mai ales ca statele din jur n-au reprezentat, până târziu, vre-un pericol real. Și nu cred ca este nevoie să vă aduc aminte despre consecințele dinastice și sociale ale aberațiilor genetice produse de cosangvinizarea conducătorilor imperiali din Spania Habsburgică și din Rusia Țaristă!
Dar ce legătură este între incest/cosangvinizare și transformarea PSD-ului din formațiune para-statală în partid politic?!?
Păi care este esența incestului? Săvârșirea deliberată a unui act contra naturii. Act prin intermediul căruia membrii unui grup încearcă să pastreze pentru ei constrolul asupra unor privilegii, nu? Justificarea fiind ‘noi suntem deasupra naturii/firescului’. Și ‘mai dă-i dracului pe restu’! Iar cel mai trist este ca nu văd nici o diferență de substanță între atitudinea asta și crezul neo-liberal. Ceea ce explică și incapacitatea funciara a celor care se revendică de la fiecare dintre aceste doua curente de a se respecta cu adevărat între ei. Și mai ales de a colabora. În interesul lor reciproc. Cele două grupuri se comportă ca două săbii care se bat între ele pentru a intra în posesia tecii!
Iar cel mai greu de înțeles este apatia cu care tratăm noi, restul, situația. Când ne vom da odată seama că taberele astea două se bat pe căciula noastră? Și că noi stăm cu capul gol, în ger și soare? Când o să le arătăm odată clar, cu subiect și predicat, că noi suntem gâsca cu ouă de aur? Și că au doar de pierdut dacă ne fură din tain?
Hopa! Voi menționa doar en-passant (am folosit intenționat acest franțuzism sorosist – Bruxelist) inconsistența logicii folosite. Barna este simultan fascist și comunist – ambele curente într-adevăr ‘globaliste’, iar Soros este descris ca aliat al Washingtonului…
Și totuși! Site-ul care adăpostește postarea din care am citat poate fi accesat la adresa „gandeste.org”. Limbajul folosit de autor este cât se poate de ‘vehement’:
Să presupunem că suntem niște inocenți căzuți cu hârzobul din cer. Că habar n-avem de cele petrecute pe meleagurile mioritice în ultimele 3 decenii.
Cum traducem dihotomia dintre violența limbajului și scopul declarat al demersului? Cum putem accepta faptul că cel care ne îndeamnă să refuzăm totalitarismul jonglează cu trucuri propagandistice moștenite de la cei pe care îi reneagă?
Cheia cu care vom ieși din încurcătură a fost ascunsă sub ochii noștri. Intenționat, oare?
Păi care e rolul oricărei operațiuni de propagandă? Indiferent de semnul ei… propagandă, contrapropagandă… Nu cumva acela de a semăna presupuneri în mintea celor care ‘știu’ câte ceva? Exact în ‘prelungirea’ lucrurilor presupus a fi știute?
Și care e singura șansă a ‘țintelor’? Cele convinse că e absolut imposibil să le știi pe toate, evident?
Păi cea mai simplă metodă este să cauți contradicțiile din interiorul spunerilor. Cum ar fi ceea dintre stilul folosit și mesajul ce se dorește a fi transmis.
Un al doilea nivel al analizei se poate baza pe respectul manifestat față de ‘țintă’. ‘Trebuie să folosim acest tip de limbaj pentru că ăsta e singurul pe care sunt în stare să-l priceapă. Vezi care sunt emisiunile de televiziune cu cea mai mare audiență!’
Pâna la urmă, ne-am cam făcut-o cu mâna noastră… Noi i-am lăsat să ne aducă în halul ăsta! Nu-și dau seama de nivelul de exasperare la care am ajuns? Asta e, într-adevăr, vina lor… Dar noi, cei care până acum am asistat pasivi, n-ar fi cazul să devenim mai elocvenți? Și să refuzăm, cât se poate de clar, pe cei care ne iau de proști?
Voi încheia cu două citate din înțelepciunea populară.
„Nu e prost cel care cere. Doar cel care dă.”
„Fă ce spune popa, nu ce face popa.”
Gândește.org.
PS. Demagogia este tot o formă de corupție. A discursului public.
– Cât mai aveți de gând să organizați baluri mascate de la care să plecați prin noroaie?
Când o să pricepeți ca bătaia de joc o fi distractivă dar îi distruge atât pe cei care o practică cât și pe cei care se hăhăie cu gura până la urechi, scuzându-se ‘da’ ce-am facut nene, eu doar m-am uitat la cum se ceartă aștia’ ?
– Păi nu vezi, fraiere, că-n-timp ce tu the hlizești la ăștia, tovarășii lor îndoaie vinul cu apă și-ți pun cretă în pâine ca să-ți pară mai albă? Cum îi încurajezi tu pe cei care-și văd de treabă dacă toată atenția ta e acaparată de scălâmbăielile ăstora?
Din când în când, realitatea de zi cu zi are prostul obicei să ne dea cu firma-n cap.
Atunci chiar și cei mai individualiști dintre noi realizează că nici măcar ‘jmecherii’ nu se pot apăra singuri în toate situațiile.
În momentele astea în ne aducem aminte, ‘jmecheri’ și oameni de rând, de ‘protecția statului’.
Astea sunt momentele in care începem să reproșăm.
Polițistului de la 112 că nu a fost profesionist. Și nici măcar empatic.
Celor de la putere faptul că un astfel de incapabil a fost angajat pe un post de o asemenea importanță.
Și tuturor celorlalți ‘intermediari’ că nu și-au făcut ‘datoria’.
Tot astea sunt și momentele în care realizăm că, totuși, în administrația de stat sigur mai sunt măcar câțiva care știu ce fac. Pentru că altfel ar fi chiar și mai rău!
Perfect de acord.
Numai că, înainte de a ne apuca de treabă, avem nevoie să înțelegem cum am ajuns aici.
Ca nu cumva să ne întoarcem înapoi…
Nu e vorba doar de vinovății individuale. Și nici măcar de grup.
Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… partide… toți aștia sunt, într-adevăr, parte din problemă. Fiecare dintre ei au făcut câte ceva… mai bine, mai rău… Fiecare dintre ei au fost, la rândul lor, factori de decizie. Au avut ocazia să facă. Să-și pună pecetea pe mersul lucrurilor. Să ‘facă diferența’
Acum am ajuns la concluzia că nici unul dintre ei nu a făcut destul.
Situația actuală sugerează, cu putere, același lucru.
Dar noi, aștialalți, ce-am făcut?
Când aud că ‘statul nu-și face datoria’ mi se aprind beculețele de alarmă.
Și încep să urlu… în sinea mea!
Da’ cine populează statul ăsta?!?
Niște omuleți verzi, veniți de pe Marte?
Când te duci la primărie, mai ales într-o localitate mai mică, nu constați, cu ‘stupoare’, că-l cunoști pe cel de la ‘ghișeu’? Că d-aia ți-e ușor să-i dai ‘atenția’….?
Știm, cu toții, care sunt mecanismele prin care ‘slugile numite politic’ ajung să ocupe prea multe dintre pozițiile de la stat.
Avem, cu toții, rude și prieteni printre profesioniștii care rezistă încă în structurile de stat. Care ne tot povestesc ce se întâmplă pe-acolo.
Și cu toate că știm atâtea, dormim în cizme.
Până când nepoatele noastre sunt omorâte.
Abia atunci întelegem, încă odată, că suntem la voia întâmplării.
O furtună din senin. I se pune vre-unui nebun pata noi. Vine molima. Sau războiul.
Ce bine-ar fi dacă statul ar funcționa cum trebuie… Dacă toate cunoștințele – și poate chiar rudele, noastre ar face ce trebuie și atunci când sunt angajate la stat. Așa cum ne place să credem că facem noi, aștia din ‘privat’.
Dacă n-am fi dormit… dacă n-am fi lăsat pe toți neisprăviții aștia să ni se urce-n cârcă… dacă am fi ascultat poveștile profesioniștilor…
OK, cu Năstase ne-am lămurit. Jucător genial, spirit liber…
Ajuns la o anumită vârstă și având prea mult timp la dispoziție intră în niște combinații cel puțin dubioase.
Cu cei care încearcă să se folosească de notorietatea lui Nasty, iarăși ne-am lămurit. Sau ar fi trebuit să ne fi lămurit, dacă am fi fost cât de cât atenți în ultimii 30 de ani…
Gestul care declanșat toată această furtună … ar putea fi considerat o ‘lovitură genială de imagine’!
Un candidat, cunoscut din ‘civilie’ pentru ‘loviturile’ sale neașteptate, și având o oarecare priză la publicul larg, este ‘surprins’ aruncând cu cafea pe afișul electoral al unuia dintre contracandidații săi. Detestat de o largă majoritate, dar care mai are un grup de sustinatori fideli, și despre care ‘umblă vorba’ că ar ști cum se mânuiește paharul… Nimic neobișnuit pentru o campanie electorală ‘modernă’. În care ‘publicitarii’ au capul de afiș iar ‘ideologii’ se întreabă dacă vor mai fi vreodată băgați în seamă…
Cine ar fi cazul să intervină?
Și să-i arate ‘cetățeanului turmentat’, pe limba lui, care sunt alternativele?
Care cetățean, odată trezit, ar urma să ne călăuzească, cu votul său, spre ‘luminița de la capătul tunelului’?
Intelectualii de vază ai momentului?
Gânditorii respectați ai neamului?
Cine ar fi cazul să-i invite pe aceștia înapoi în arena publică?
‘Marile’ grupuri de presă?
Tin inca minte discursul cu care Basescu incerca sa ne convinga, prin ’98, ca nu aveam nevoie de autostrazi. Si asta pentru ca, atunci, l-am crezut! Eram atat de pornit impotriva celor care il urmau pe Iliescu incat eram dispus sa cred pe oricine care li se opunea cu un cat de cat succes… Atat de pornit incat n-am inteles, atunci, cat de mica era diferenta dintre Basescu, Iliescu, Nastase…
Pana la urma, singurul lucru care conteaza este respectul pe care il avem fata de cei din jurul nostru. In ce masura ii consideram oameni asemenea noua. Indiferent de ocupatie, culoarea pielii, limba vorbita…
Uite de-asta am fost nevoit aseara sa trec cu masina prin vad. Iarasi! Era “standstill” intre Sebes si Alba Iulia asa ca Waze mi-a spus sa o iau la dreapta. Apoi la stanga si… pentru ca Waze-ul meu e setat sa ma duca pe orice fel de drum, am ajuns sa traversez un rau. Pe un pod improvizat din tuburi de beton.
De fapt, era un drum tehnologic. Aferent santierului viitoarei autostrazi dintre Sebes si Turda. “Viitoarei”…
Degeaba dam vina pentru necazurile de ‘acum’ pe ‘actuala’ guvernare. Indiferent care o fi aceea. Nimic nu se va schimba cu adevarat pana cand nu ne va veni NOUA mintea la cap.
Noi suntem cei care trebuie sa invatam. Noi suntem cei care trebuie sa nu ne mai lasam invrajbiti. Noi suntem cei care trebuie sa ne asumam greselile. Si prostiile pe care le-am facut. Noi, cu mainile si cu capetele noastre!
Doar asa vom putea merge mai departe. Altfel, orice ‘miscare’ pe care o vom face va fi ‘la remorca’ cuiva. Indiferent cui, in indiferent ce directie.
Pentru a ne putea hotari singuri destinul, pentru a ne putea deplasa, firesc – ‘inainte’, trebuie sa re-invatam ce inseamna cooperarea. Adica sa tragem cu totii la aceiasi caruta.
Altfel… vom da iarasi cu oistea-n gard. Si iarasi…
Ce m-a apucat?!? Ca doar n-o fi prima oara cand m-a scos Waze din tot felul de ‘incalceli’ din astea…. Ei bine, imediat dupa ce-am tras pe dreapta sa fac pozele alea, a oprit si o Dacie Dokker. Din care a coborat un OM. “Veniti dupa noi. Sunteti pe drumul cel bun. Mai avem un pic si iesim in DeNeu” “Multumesc foarte mult. Nu m-am speriat, doar m-am oprit sa fac niste fotografii!” “A, OK… V-am vazut cu numar de Bucuresti. Doar localnicii stiu scurtatura asta si am crezut ca aveati ceva ‘indoieli'”. “Va multumesc inca odata. Nu sunt foarte multi care sa faca asemenea gesturi.”
Adica se poate. Putem sa ne ajutam intre noi. Nu ne costa nimic. Iar impreuna putem muta muntii!
Regina Maria, Ana Pauker, Elena Ceaușescu, Viorica Dancilă.
In felul lor, fiecare dintre acestea au reprezentat câte o premieră în viața socio-politica a României. Fiecare dintre ele au exemplificat câte un fel de culme.
Concluzia?
Sunt mai multe. Aș menționa doar două.
Mamele românce au ezitat pentru prea multă vreme în a-și încuraja fetele să ‘spargă’ barierele și băieții în, la început, a accepta iar, mai apoi, a încuraja ei înșisi acest lucru. Soții, tații și colegii, români nu au fost în stare să înțeleagă, autonom, că nu pot gestiona toate lucrurile de unii singuri.
Așa că singurele femei care au ‘reușit’ să ‘penetreze’ au fost ‘excepțiile’.
– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.
– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?
– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!
nicichiarasa 