Bulevardul dintre Casa ‘Poporului’ și ‘fântâni’ purta numele de Victoria Socialismului.
Și pentru că singurul lucru care ne ținea în viață era ‘hazul de necaz’, i-am spus „Victoria socialismului împotriva poporului”.
Ia să vedem ce s-a întâmplat în cei trezeci de ani scurși de când poporul s-a răsculat, cârmaciul a decolat spre un loc „cu verdeață” iar bulevardul a primit numele de „Unirii”.
Din spatele Casei Poporului se ițește Catedrala Neamului.
Iar Magazinul Unirii e, în sfârșit, plin de marfă.
Realist vorbind, astăzi o ducem mult mai bine față de acum 30 de ani. Doar că acest ‘mult mai bine’ are o foarte pregnantă dimensiune statistică! Dacă adunăm nivelul de trai al celor care o duc bine cu cel al ‘asistaților social’ și împărțim la doi – știu, nu așa se face media la chestiile astea complicate, rezultatul iese net superior nivelului de trai de care ne bucuram, marea majoritate, pe vremea Marelui Cârmaci.
Și încă ceva. Atunci eram ‘strânși uniți în jurul conducătorului iubit’. Adică unii îl apărau – pe el, personal, în timp ce restul încercam să ne vedem de viață. ‘El’ fiind, poate paradoxal, elementul de unire dintre noi toți. Toți îl uram. Atât cei a căror misiune era să îl apere cât și restul poporului. Aduceți-vă aminte ce s-a întâmplat între 25 Decembrie 1989 și 5 Ianuarie 1990. Înverșunarea cu care au fost călcate în picioare, la propriu, toate cele care ne aduceau aminte de el. De el și, prin extensie, de ‘partid’. Că în timp ce oamenii de rând își vărsau amarul acumulat răzbunându-se pe simboluri ‘inițiații’ își vedeau de treburile lor…. asta-i altă poveste.
Ideea e că pe vremea aia distanța dintre Casa Poporului și Piața Unirii era destul de mică. Oamenii care populau cele două locuri aveau măcar un lucru în comun. Nici unul nu credea că va scăpa vreodată de Ceaușescu dar toți își doreau acest lucru cu ardoare!
Acum, la treizeci de ani după ce ne-am luat „rația de libertate”… cei din Palatul Parlamentului habar n-au ce se întâmplă în Piața Unirii. În timp ce mai puțin de o treime dintre cei din Piața Unirii cred că din Palatul Parlamentului mai poate veni ceva folositor și pentru ei.
Din cauza pandemiei? Poate. Doar că trendul ăsta durează de ceva vreme…
Și uite încă o măsură a distanței dintre vlădică și opincă. Vlădica habar n-are – sau nu-l înteresează, cum să transmită ceva opincii. Așa că opinca nu mai crede nimic din ce spune vladica.
Să nu mă întrebați ‘cine e de vină’! Tot ce mă interesează este ‘ne apucăm, odată, să facem ceva pe chestia asta’?
Ceva constructiv… că la prostii ne pricepem toți… Mai țineți minte ‘Ucenicul Vrăjitor’? Nu, aia n-a fost o poveste… Ceaușescu a fost și el tot un ucenic căruia i s-a urcat prenadezul la cap! Doar că n-a fost cine să-l tragă de mânecă! Când a fost cazul, că după aia a fost prea târziu…
PS.
Pentru cei care n-au avut timp să citească în tinerețe. ‘Ucenicul Vrăjitor’ este o poezie a lui Goethe. Vrajitorul ‘titular’ îl lasă pe ucenic în ‘laborator’, cu consemnul să nu umble cu lucrurile pe care nu le stăpânește/înțelege cu adevărat. Ucenicul nu se poate stăpâni – care dintre noi ar fi în stare să se abțină atunci când ar avea acces la puterea absolută?!?, așa că încearcă puterile ‘nuielei fermecate’. Lucrurile dau din rău în mai rău și doar întoarcerea titlularului întrerupe continuarea catastrofei.
PS II
Despre Ceaușescu se povestește că a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, ucenic la un cizmar. Prenadezul este un adeziv folosit in cizmărie, precum și de către aurolacii care încă trăiau în 2014 prin tunelele de termoficare care împânzesc Bucureștiul.
Îmi încep aproape fiecare dimineață cu revista presei de la RFI.
Cele mai multe articole se referă la nerealizările guvernului. Care o fi ăla. Iar atunci când cei aflați la putere sunt rugați să explice situațiile actuale, cam toți scot în evidență nerealizările celor care au fost la putere înaintea lor.
Nimeni, nici ziariști și nici politicieni/activiști, nu vorbește despre greșeli, condiții obiective… sau orice altceva în afară de incapacitatea – sau, eventual, reaua voință, a celor aflați, în momentul respectiv, la butoanele puterii.
Ieri, 8 Iunie, toți indignații de serviciu vociferau despre inconștiența celor care au permis/lasat cascada Bigăr să se ‘prăbușească’. Necunoscând ce s-a întâmplat exact, nu pot comenta ‘faptele’. ‘Prăbușirea’…. Doar că însistența cu care activiștii în ale comunicării cereau socoteală autorităților pentru ceva care ține mai degrabă de Mama Natură decât de administrația statului m-a făcut să înțeleg cât de grea este, încă, moștenirea comunistă.
Este absolut clar că există o neîncredere funciară între funcționarii statului și restul populației. Am vrut să scriu „între autoritatea statului și restul populației” dar m-am oprit la timp. Pentru că tocmai asta e problema. Neîncrederea dintre populație și funcționari face să dispară exact „autoritatea statului”. Oamenii îndeplinesc, în dorul lelii, ceea ce li se spune pentru că nu au alternativă. Oamenii încearcă, tot timpul, să fenteze sistemul, tocmai pentru că nu au încredere în cei care populează sistemul. Adică, și de fapt, oamenii nu au încredere în sistem. Nici măcar cei din interiorul sistemului…
În țările cu tradiție democratică, sistemul a evoluat – sub presiunea maselor, către o funcționare organică. Toți trag la aceiași căruță – chiar dacă unii mai într-o parte și alții mai în cealaltă. Iar atunci când se întorc cu căruța de la moară fiecare dintre cei care au participat la efort se bucură de partea care i se cuvine de drept.
În țările cu tradiție autoritaristă, ‘vizitii’ își iau partea leului, argații se bat între ei pentru ce cade de la masa barosanilor iar populația așteptă, liniștită – de foame, să li se dea. Pentru că sistemul este, inevitabil, ineficient, din când în când populația ajunge să moară de foame. Adică le ajunge cuțitul la os. Și se răscoală.
În urma răscoalelor, se mai schimbă și cei din fruntea bucatelor. Noii veniți își încep domnia prin descăpățânarea câtorva dintre predecesori. Pe vremea fanarioților, cu sabia. Revoluționarii francezi au folosit ghilotina. În ’89, de Crăciun, a fost utilizat plutonul de execuție. Acum… completul de judecată…
Faptul că de treizeci de ani ne răsculăm abia în fața urnelor de vot este doar o chestiune de nuanță. Fenomenul a rămas același. Încă nu am învățat să tragem cu toții la căruță. Am rămas, încă, la trasul spuzei pe turta proprie.
N-am priceput, încă, de ce rămânem, aproape toți, cu pâinea necoaptă.
Și mai e ceva care mă roade. Trăim în era ‘comunicării’. Jumătate dintre cei chemați să-și dea cu părerea, despre orice, sunt prezentați ca fiind ‘specialiști în comunicare’. Și vorbesc, firesc, despre cum ar fi trebuit să comunice guvernul. Sau opoziția… Despre ce ar fi trebuit să fi făcut, guvernul și opoziția – adică să se înțeleagă asupra lucrurilor fundamentale, cum ar fi imunizarea anti-Covid sau construcția de autostrazi, nu vorbește nimeni! Adică am rămas tot în era ‘luptei de clasă’. Când dușmanul este identificat cu precizie, arătat cu degetul și combătut cu elan revoluționar! Sau, măcar, cu râvnă perpetuu reformatoare… Ei bine, în această eră a comunicării, specialiștii în domeniu turuie într-una despre
E chiar atât de greu de remarcat că o cascadă este, prin definiție, o „cădere”?!?
Întorcându-ne la greaua moșternire comunistă, voi reaminti motivele pentru care se prăbușesc toate regimurile autoritare. Cei care le conduc se luptă între ei pentru putere, uitând de rolul pe care îl au de îndeplinit. Uită de problemele reale. Să le identifice și să le rezolve. Sunt atât de preocupați să se mențină la putere încât ajung să uite de condiția fundamentală a rămânerii lor acolo. Funcționarea sistemului în fruntea cărora se află.
Uită că scaunul pe care s-au cocoțat este ‘ținut în cârcă’ de restul societății. Care societate se așteaptă, în schimbul acestei susțineri, la o singură chestie. Ca ‘sistemul’ să funcționeze în mod rezonabil.
Care funcționare ‘rezonabilă’ depinde de cooperarea dintre diversele segmente ale societății.
Care cooperare depinde de două lucruri. De deciziile adoptate de cei aflați, temporar, la butoane. De modul în care aceste decizii sunt comunicate și comentate în societate.
Deciziile pot fi bune sau proaste. Dacă sunt bune, vor contribui la funcționarea sistemului. La ‘supraviețuirea’ acestuia. Dacă sunt proaste…
Și iar ne-am întors la comunicare… Chiar și deciziile bune trebuie comunicate bine. Deciziile trebuie puse în aplicare. Cu cât sunt mai bine înțelese, cu atât mai bine vor fi puse în practică. Cu atât mai repede vor apare beneficiile aplicării lor. Și deciziile proaste trebuie comunicate bine. Cu cât mai bine sunt comunicate, cu atât mai repede va fi perceput caracterul lor dăunător. Cu cât mai adănc este ascuns rahatul sub preș, cu atât mai greu vor fi de înlăturat consecințele sale. Cu alte cuvinte, este esențial ca și comunicatorii să-și priceapă menirea. Să-și practice meseria cu responsabilitate și cu pricepere.
Responsabilitate și pricepere…
Aveți grijă băăă! Tocmai s-a prăbușit căderea!!!!
Pentru conformitate, trebuie să-i mentionez și pe cei care știu, cât de cât, să scrie. Chiar dacă nu reușesc să reziste, până la capăt, tentației. Pentru că așa or fi fost învățati la școală? Pentru că așa li se cere?!? Pentru că așa s-au obișnuit…
Azi dimineață aveam întâlnire cu Pfizer. Și cu BioNTech…
Când să mă scol din pat, nevastă-mea îmi spune: – Am citit ceva foarte interesant pe net. Cică după ce te vaccinează, țesutul din jur devine magnetic. Pentru câteva ore. Iar la a doua doză cică ține mai mult. Mai ales dacă ți-o face în aceiași mână! – O să verific când mă întorc. Iau un magnet de pe frigider și vedem atunci.
Mă urc pe bicicletă și dăi pedale. Ajung, mă procesează… și o întreb pe asistentă care-i treaba cu magnetizarea. Zâmbește și mă sfătuiește să verific când ajung acasă. Mă duc în sala de supraveghere să-mi treacă ‘sfertul academic’. Injectații au fost mult mai terni decât data trecută. Nimeni nu scotea vreo vorbă, nici unul nu dadea semne că ar fi dispus la vre-un mișto, ceva… Așa că m-am mulțumit cu buletinul de știri de la televizor.
‘Bucuria oamenilor că au scăpat de mască’. ‘Am revenit la libertate’. ‘Guvernul a renunțat la restricții’.
Tre’ să recunosc că nu am înțeles nimic. Până la urmă, care e motivul de bucurie?
Că din ce în ce mai puțini oameni se îmbolnăvesc de chestia asta? Și că, în situația de acum, putem renunța – în anumite situații, la mască? Că nu mai este nevoie de o parte dintre restricții? Că ‘spațiul’ în care ne putem manifesta fără a face rău altora a (re)devenit un pic mai mare?
‘Semantics’… Culmea e că cei care folosesc această linie de argumentare sunt tot aia care predică ‘Sticks and stones may break my bones but words will never hurt’.
Pe bune? Cum să înțeleagă ‘omul de rând’ cât de groasă e situația dacă ‘cel de la televizor’ vorbește despre ‘am scăpat de mască’ și spune că ‘am revenit la libertate’?
OK, am înțeles. Netul e spațiul libertății absolute. Găsești acolo toate tâmpeniile. Inclusiv tâmpeniile mele…
Da’ totuși… parcă televizorul e altceva! Mai ales atunci când vorbim despre posturi cu ‘acoperire națională’…
Și nu cred că abia așteptați să vă spun cum devine treaba cu ‘magnetizarea’. Duceți-vă la ‘întâlnire’. E sigura metodă prin care puteți verifica singuri!
Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.
Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză. Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase. Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice. Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.
1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice. Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza. Am preferat să continuăm, în ritm de melc.
N-a fost foarte rău. Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci. Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.
Nu-i așa că-i interesant? Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’. Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!” Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor. Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.
Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm. Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile. Cum stăm la capitolul „agency”.
O mai lălăim mult? Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’. În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.
Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.
Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.
Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.
Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt. Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede. Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…
În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…
Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!
‘OK, un Fanatik cu mintea la cap! Altceva?’
O întrebare.
Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări. Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.
Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.
Agentul 007! Agent provocator. Pus de cine știe cine… Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…
Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!
‘Păi bine mă! Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’
Uite și întrebarea.
De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea? Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!
Cine e Vasile Bănescu?!? Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!
Zicea cineva ceva despre un protest antimască… Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?
În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele. Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație. Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare? Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență? Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului? Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi? Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”. Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România. Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin. Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta? Sau vrem să o mai aprofundăm odată? Să mai experimentăm o tură de orori?
Am ‘făcut ochi’ la bloc. Undeva la începutul anilor 60, undeva aproape de mijlocul Bucureștiului.
Trai, neneacă! Cald în casă, apa la robinet, alimentarele gemeau de ‘haleală’ – ca să folosesc un termen folosit în cartierul unde se întâmplau toate astea. Adică undeva dincolo de fosta Cuțaridă. Vis-a-vis față de calea ferată, adică spre vest, față de locul în care au viețuit, odată, personajele din Groapa lui Eugen Barbu. Unde, cel puțin ‘în fața blocului’, străzile erau asfaltate. Și pe unde trecea tramvaiul… Tramvaiul electric, să nu încurcăm lucrurile!
În Giuleștiul în care am crescut eu, la bloc, apa curgea la robinet. Cea rece era bună de băut. Iar cea caldă – da, aveam așa ceva încă de la începutul anilor 60, era numai bună pentru făcut baie.
După ce am ‘făcut ochi’, am început să umblu prin lume. Și să văd chestii.
Am început cu ‘drumețiile’ prin Nordul Moldovei. Locul unde bunica mea maternă încă mai avea o cameră închiriată la cineva în casă. În Fălticeni. Acolo unde stătea și unul dintre frații ei. La început tot în chirie, într-o altă casă. Foarte repede, s-a mutat la bloc. Într-o garsonieră. Era ‘holtei’. Așa a și rămas. Un alt unchi locuia în Gura Humorului. La bloc, cu familia. Mai tărziu, tot cu bunica, am fost la Vatra Dornei. La băi. Cu ‘cazarea la particulari’. Adică prin casele oamenilor. ‘Băile’ – amenajările balneare și ‘cantina’ amenajată în fostul Cazinou, rămăseseră cele de pe vremea lui ‘Pazvante’. Noua orânduire le deschisese publicului larg dar nu apucase încă să construiască și suficiente locuri de cazare pentru câți oameni ai muncii voiau să-și trateze oasele. Așa că, pentru o perioadă, vilegiaturiștii și-au frecat coatele, la propriu, cu localnicii. În locuințele acestora. Care dintre aceștia vroiau să câștige ‘un ban în plus’, făceau un contract cu administrația stațiunii și primeau ‘turiști în gazdă’. Tot în copilăria precoce, mai ales în vacanțe dar și la sfârșit de săptămână, mai dormeam la cealaltă bunică. Undeva în Colentina, foarte aproape de Obor. Adică tot în București. Și poate chiar mai aproape de centru decât Giuleștiul ‘copilăriei mele’.
Copil fiind, nu-ți pui prea multe întrebări. Existențiale! Întrebi ‘de ce?’ și apoi, de cele mai multe ori, iei lucrurile așa cum sunt.
Abia după aia, mult dupa aia – și dacă mai apuci, adică dacă mai ai chef – începi să te întrebi:
Cum dracului?!?
Nu țin minte – fac 60 de ani acuși, nu cred că m-am ramolit încă, să fi fost ‘oripilat’.
Casa unde mă ducea bunică-mea, la Fălticeni, avea WC-ul în curte. Tot așa era situația și la bunica cealaltă, în Colentina. La Vatra Dornei, în schimb, baia era în casă. În apartament, de fapt. Era vorba despre un ‘blocușor’ de două etaje, construit de CFR pentru angajați. Veți spune că, la vârsta aia, eram obișnuit cu olița. Și că nu mă interesa pe mine unde o goleau adulții… Dar mai târziu?!? Am fost la Vatra Dornei, la aceiași gazdă, vreo 7 ani la rând. În casa din Colentina, WC-ul a fost adus înăutru când eu trecusem bine de 10 ani… OK… Hai să vă povestesc altceva. La Vatra Dornei apa curgea la robinet. La robinetul din casă. La robinetele din casă, evident. La Falticeni, precum și în Colentina, ‘robinetul’ era în curte. Adică cișmeaua… Incă o chestie și trec, cu adevărat, la subiect. În Giulești aveam apă caldă ‘la dispoziție’. Când aveai chef să te speli, învârteai robinetul și gata. Iar dacă nu erai atent… te cam opăreai. La Vatra Dornei – vă readuc aminte că era o clădire construită special pentru oamenii muncii, trebuia să faci focul înainte de a face baie. Sau să încălzești apă pe aragaz…. La Fălticeni – și în Colentina, situația era și mai ‘complexă’. La Vatra Dornei făceai focul într-o instalație anume – ccare se chema „boiler”, și după aceea lucrurile decurgeau ‘firesc’ – chiar dacă trebuia să te miști mai repede, că mai erau și alții la coadă. Te urcai în cadă, dădeai drumul la robinet și… te spălai. La Fălticeni – până s-a mutat și unchiul la bloc, precum și în Colentina – până când s-a mutat bunica de-acolo, spălatul implica, pe langă aragaz, și un mare lighean. Pus în curte sau, iarna, în mijlocul bucatăriei. Atunci când era vorba de mine. Bunica se spăla în casă, în tot timpul anului. Atunci când nu venea să facă baie la noi…
V-a plăcut introducerea?
Mai țineți mintea poza de sub titlu? Aia cu mulți oameni adunați în jurul unei mulțimi de butelii? Butelii de aragaz?
Nu prea știți ce-s alea? Da’ aragaz aveți? Din ala cu gaz? Adică cu flacără? Iar gazul vine pe țeavă?
Ei bine, la Fălticeni am văzut, pentru prima oară, o ‘mașină de gătit cu lemne’.
Nu, nu! Nu d-asta! Din astalaltă, de jos.
Cam așa ceva dar fără faianță de jur imprejur.
Am făcut toată introducerea asta pentru că am uitat deja cât de ‘complexă’ e viața pe care am trăit-o. Atât eu, ca individ, cât și noi. Noi toți. Și, mai ales, cât de complicată continuă să fie. Cât de ‘diversă’….
Am văzut, pe FB, fotografia cu care am început. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ‘Ia să share eu chestia asta și să întreb: „Băi nostalgicilor, mai țineți minte cum stăteam la coadă la butelii?”’
Cred că e momentul să fac o paranteză. Undeva prin ’77, ’78, adică exact în momentul în care devenisem suficient de mare încât să nu mai vin acasă la oră fixă, a început să se ‘rupă filmul’. Ce m-a deranjat cel mai tare pe mine, atunci, a fost că se oprea apa caldă. Că noaptea, după ora 10, apa caldă devenea rece. Sau nu mai curgea deloc… Nu mai țin minte exact. Cred, totuși, că se răcea treptat.
‘Și ce te plângi, mă? La voi, în București, nu aveați apă caldă peste noapte. Dar în restul zilei, până târziu – adică până când a început să se oprească ‘aleatoriu’, ați avut apă caldă tot restul zilei. Ai uitat că la Bacău, de exemplu – adică la un alt unchi de-al tău, curgea apă caldă doar de două ori pe săptămână? De la începutul anilor ’80, când făcuseră prea multe blocuri față de capacitatea sistemului de termoficare, până în 2000 și ceva când unchiul și-a pus centrală de apartament? Adică atunci când ‘noua orânduire’ a ‘tras gaze’?’
‘Ai uitat că faza cu apa caldă a fost doar începutul? Că apoi, încet încet, a dispărut și ‘haleala’ din magazine? Căldura din casă? Curentul de la priză? Că trebuia să stai cu orele la coadă pentru orice? Inclusiv pentru iubitele tale butelii?’
Cum să uit?!? Chiar despre asta era vorba…
Despre buteliile alea de care a trebuit să scape unchiul de la Bacău înainte de a putea să-și pună centrală de apartament. Chestie care s-a întâmplat abia multă vreme după ‘revoluție’…
Ale dracului butelii… parcă toată lumea asta se învărte în jurul lor!
Dacă tot ne-am întors la ele, la butelii, ia să ne mai uităm odată la poză. La prima poză din postarea asta. Vi se pare că oamenii aia sunt supărați? Că sunt nervoși? Că așteaptă de prea multa vreme să vină ‘mașina cu butelii’? Sau, mai degrabă, ne uităm la niște oameni ușor amuzați? Adunați de un fotograf ‘de la oraș’ care fusese trimis să imortalizeze satisfacția cu care este întâmpinată mașina care aducea buteliile pline în colțul acela ‘uitat de lume’…
Fenomenul este cât se poate de normal. Memoria noastră tinde să fie focusată mai degrabă pe evenimentele recente. Și mai degrabă pe ce ni s-a întâmplat nouă… Pe cum am văzut noi lucrurile la momentul în care au avut ele loc!
Pentru unii dintre cei care nu mai trebuiau să spargă un braț de lemne pentru a-si fierbe o ciorbă, faptul că trebuiau să stea la coadă – odată la două, trei săptămâni, era floare la ureche. Câteva ore de coadă, pe lună, față de căruțe întregi de lemne care trebuiau sparte, stivuite, cărate în casă, aprinse… și apoi cărate din nou afară, sub formă de cenușă…
Pentru alții, nu. Pentru cei care apucaseră să se obișnuiască cu binele, întoarcerea la unele dintre lucrurile care păruseră firești până nu demult a fost un adevărat duș rece.
Pe vremea aia, adică la sfărșitul anilor ’70, maică-mea era secretară BOB. Adică ‘secretară a biroului organizației de bază’ Cu alte cuvinte, era secretară de partid. Avea cea mai mare funcție ‘politică’ pe care o putea ocupa un ‘civil’. Orice funcție superioară împlica trecerea în alt statut. Deveneai „activist”… dar asta e altă discuție… Cum au devenisem ‘autonom’, mai veneam seara acasă și după ce se oprea apa caldă. Învățat fiind să fac duș înainte de culcare, chestia asta mi s-a părut de-a dreptul frustrantă.
Maică-mea, pe de altă parte, era fericită. În afară de faptul că încercam, câteodată, să vin suficient de devreme, gheșeftul ei cel mare era că nu mai făceam duș la miezul nopții. Avea somnul ușor și se trezea de fiecare dată…
Țin minte că, odată, am avut următoarea discuție: – Când au hotărât măsura asta cu opritul apei calde, ‘colegii’ tăi din comitetul central nu s-au gândit la oamenii muncii? La cei care ies din schimbul doi? Și care ajung acasă după ora la care se oprește apa caldă? – Bravo ție că te gândești și la alții. Dar fii atent și la chestia asta. Câți dintre cei despre care vorbeai crezi tu că erau obișnuiți să facă duș în fiecare seară? Și știi că cei care ies din schimb cu adevărat murdari – turnătorii, de exemplu, au dușuri la vestiar? Unde chiar nu se oprește apa caldă?
‘Turnătorii’… Au trecut mai bine de 40 de ani de la discuția asta. Maică-mea nu mai e, meseria de turnător aproape că a dispărut din Romania, în schimbul doi mai lucrează doar angajații din mall-uri – că aproape toate fabricile cu ‘foc continuu’ s-au mutat în China…
Și acum ne chinuim cu pandemia asta … Dar încă n-am învățat să luăm în considerare și cealaltă alternativă!
Tradiția spune că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”. În traducere liberă – și având în vedere că sfinții au început prin a fi oameni, ‘ne-o facem cu mâna noastră‘. Soarta. La ea mă refer!
Pe de altă parte, e adevărat că ne croim soarta în condițiile ‘pe care ni le-a dat Dumnezeu’… Adică pe care le-am moștenit de la predecesorii noștri. Care condiții sunt, și au fost din-totdeauna, influențate de o serie de factori obiectivi. În primul rând de natură geografică…
Aud pe foarte multă lume dorindu-și ‘o țară ca afară’. Înțeleg ce vor să spună și sunt de acord că avem foarte multe de învățat de la cei care au ajuns, ‘afară’, la niște rezultate deosebite.
Să fii primul are multe avantaje. Printre altele, avantajul de a fi primul care greșește. Și să vii din urmă are niște avantaje. Cu condiția să ții ochii deschiși…
Suntem în situația actuală pentru că atât am putut face, ca neam, în condițiile date. Carpații, frații noștrii, ne-au adăpostit cât au putut. Dar ne-au și despărțit unii de alții. Câmpiile mănoase ne-au dat de mâncare. Dar au și facilitat accesul tuturor celor celor care au avut chef să treacă pe-aici. Că bogății de luat cu japca s-au tot găsit…
Așa că noi am rămas puțin în urmă. Unii dintre vecinii noștri, aflați mai la adăpostul istoriei, au avut timp să-și cristalizeze cultura. Să-și rafineze valorile… Într-un cuvânt, să-și croiască soarta. Noi… când ne-am dezmeticit, am început să copiem. Din stânga, din dreapta… Mai de voie, mai de nevoie… La început mai timid, mai p-ormă am mai sărit și calul…
Acum ar fi momentul să clarific puțin lucrurile. Nu caut scuze și nu dau vina pe nimeni! Ideea e că trecutul a fost. Nu mai poate fi schimbat. Dar poate fi studiat! Dacă tot am trecut prin el, măcar să învățăm ceva! Dacă tot am rămas în urma unora dintre vecinii noștri, măcar să nu refacem, și noi, greșelile comise, deja, de ei.
Dacă tot am văzut că alții au putut, hai să ne croim, și noi, soarta noastră. Pentru că acum a început să se poată și în partea asta de lume! Și pentru că oportunitățile nefolosite au obiceiul să se răzbune…
Iar celor care spun că ‘suntem prea mici’ le sugerez să-și aducă aminte de câte ori n-au putut să doarmă din cauza câte unui țânțar!
