Suntem sănătoși?
La cap?…. că la plămâni e clar!
Archives for category: constiinta de sine
Știri
0
Din când în când, îmi aduc aminte de faza asta:
Tocmai ce m-am împiedicat pe FB de un text.
Cineva, de fapt nici nu contează cine, ‘dă din casă’. Și dă la o parte orice urmă din perdeaua care mai acoperea ‘onoarea’, acum de nereparat, a unuia dintre cei mai cunoscuți ‘cărturari’ contemporani.
Nu mă interesează numele pentru că treaba e, de fapt, mult mai groasă.
Citind comentariile, mi-am dat seama că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Adică singuri.
Diverși – unii la fel de cunoscuți precum protagoniștii iar alții cât se poate de anonimi, cel puțin pentru mine – discută situația. Găsesc nuanțe. Iau partea unuia sau altuia.
Atunci mi-am adus aminte de Băsescu. De tirada ‘autocritica’ cu care l-a înfundat pe Năstase.
Băsescu avea, într-un fel, dreptate.
Doar într-un fel.
În 2004, ne-am comportat ca și cum am fi fost, într-adevăr, blestemați.
Ca și cum cineva ne luase mințile. Ne pusese un văl pe ochi.
90% dintre noi – adunați procentele din dreptul primilor trei clasați, am votat cu niște foști comuniști.
N-am avut pe altcineva pe cine să votăm?
Asta e altă problemă.
Cert este că 90% dintre noi – unii cu bucurie iar alții călcându-și pe inimă, am fost în stare să votăm niște foști comuniști. La 15 ani ‘după’ …
Iar acum, la 30 de ani și la altă scară, ne amuzăm de ‘ciondănelile’ dintre diverși ‘lideri de opinie’.
Masochism?
Sau sindromul Stockholm?
„Într-o epidemie nu există “eu”. Dar cum să explici asta unui popor care a zămislit expresii despre capra vecinului și decât să plângă mama…”
Pe lumea asta, există două feluri de expresii.
‘Citate celebre’ și proverbe.
Citatele sunt expresia gândirii cuiva.
Înainte de a deveni celebre – adică înainte de a fi acceptate în spațiul cultural unde circulă, au fost gândite de cineva. De cineva deja cunoscut.
Și proverbele au trecut prin aceleași faze.
Au fost întâi gandite de câte cineva și apoi au fost răspândite. În și de către populație. Tocmai pentru că idea exprimată era o expresie adecvată realității momentului. Și vor continua să circule pe toată durata în care idea respectivă își va păstra relevanța.
Există totuși o diferență fundamentală.
De cele mai multe ori, citatele atrag atenția asupra unui proces tranzitoriu în timp ce proverbele doar constată o anumită realitate.
„Puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut!” Lord Acton, 1887
„Nu atât că puterea corupe, dar că ea îi fascinează pe indivizii coruptibili!” Frank Herbert, circa 1965.
„Capul plecat, sabia nu-l taie!”
Primele două, citate, exprimă foarte clar o evoluție. Un sistem politic, suficient de stabil pentru a se afla într-o continuă autoevaluare, își rafinează percepția despre sine însuși. Indivizi preocupați își folosesc timpul pentru a se gândi la ceea ce îi preocupă iar concluziile lor sunt suficient de interesante pentru restul populației încât să fie băgate în seamă. Făcute să circule. Să circule suficient de intens încât să ‘rafineze’ modul în care populația se raportează la problema tratată.
Ultima spunere, un proverb, doar constată. O realitate. Realitatea unui sistem politic aflat într-o continuă frământare. O frământare atât de intensă încât doar ‘nebunii’ își mai asumă ‘ridicarea capului’.
Suntem, România – pentru prima oară, într-o stare de relativă normalitate.
De suficientă stabilitate încât să ne re-evaluăm proverbele.
Pe care să le folosim pentru a ne înțelege – pe noi înșine.
Asta fiind singura cale spre ‘luminița de la capătul tunelului’.
Tunel unde vom mai zăbovi până la Sfântul Așteaptă.
Adică atâta vreme cât vom mai folosi proverbele pentru a ne da singuri la gioale.
„Să moară și capra vecinului” a fost, din-totdeauna, expresia reproșului popular la adresa individualismului exprem.
„Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta” este cât se poate de rațional.
Proverbele reprezintă o provocare mult mai mare decât citatele.
Citatele sunt mult mai clare decât proverbele.
Citatele sunt, dacă vreți, pre-mestecate. Pre-digerate. Exprimă clar intenția autorului.
Proverbele sunt mai ‘opace’. Sunt mult mai dispuse la interpretări.
Interpretările ne aparțin nouă.
Nouă, celor care spunem că vrem să ieșim din tunel.
Nouă, care – de prea multă vreme de-a lungul istoriei, una am spus și alta am făcut.
Am un prieten, IT-ist, care-mi trimite, pe mail – din când în când, câte un newsletter.
Ăsta era de la start-up.ro. Adica de la ‘început în sus’…
Conform traducerii propuse de aceștia, vestiții ‘cercetători de la NASA’ s-au apucat să crească struguri – de vin, dar amănuntul ăsta nu are prea mare relevanță, „pe stația spațială”.
Băbăeți… eu știam că tehnologia modernă este extrem de precisă. Și că necesită un limbaj cel puțin la fel de precis…
Dacă instrucțiunile despre ce ai de făcut și informațiile pe baza cărora te apuci de treabă nu sunt foarte clare… cum să iasă ceva cu adevărat bun?!?
În condițiile astea, continuăm să folosim limbajul dezvoltat de bunicii noștri pentru a descrie voiajul pe calea ferată atunci când vine vorba despre călătoriile spațiale?
Dacă zâmbeam în colțul gurii când o auzeam pe bunica povestindu-mi la telefon – din ăla cu disc, ce a vorbit pe tren cu vecinii de compartiment, mă îngrozesc de spaimă atunci când cineva din generația fiului meu – student la informatică, pune la cale fraza
Cercetătorii cresc struguri de vin pe Stația Spațială Internațională
OK, bunica era oarecum neglijentă în exprimare. Dar asta și pentru că, pe vremea ei – în timpul refugiului, foarte mulți dintre ‘călători’ se urcau, efectiv, „pe tren”.
Aceiași laxitate din partea generația strănepoților ei mă îngrijorează.
Oamenii ăștia oare știu că strugurii chiar nu pot crește PE (adică ‘afară din’, ca să fiu de-a dreptul pedant), stația spațială?
Până la urmă, bunica a călătorit cu trenul. În tren, pe tren… măcar a fugit pe lângă calea ferată. A făcut cu mâna, dintre gâște, atunci când trecea Orient Expresul!
Strănepoții ei sunt bombardați cu tot felul de teorii… Că americanii n-au fost, de fapt, pe lună… Că Pământul e plat, că vaccinurile nu sunt bune și că ăsta pentru ‘Covrig’ are un cip de la Bilgheitz…
Facem și noi un pic de ordine?
În viețile noastre, nu altundeva!
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele.
Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație.
Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare?
Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență?
Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului?
Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi?
Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”.
Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România.
Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin.
Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta?
Sau vrem să o mai aprofundăm odată?
Să mai experimentăm o tură de orori?
În toată țara, nu doar în ‘capitală’.
Anul acesta, pe caz de pandemie, ar urma ca procentul să scadă la 2.5%.
O fi bine? O fi rău?
O fi justificat ca atunci când avem nevoie de bani pentru autostrăzi să tăiem de la educație?
Sau, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu adevărat, ar trebui să ne uităm și la cifrele absolute. La bani, nu doar la procente… Iar apoi și la execuția bugetară. Cât din bugetul alocat a fost cheltuit. Pe ce. Și cu ce rezultate.
Nu mi-am propus un blog de analiză economico-financiară.
Mă voi rezuma la a sădi întrebări.
Și la a trage concluzii personale.
Privesc diagrama și mă îngrozesc.
Pentru că mai am deschisă o pagină de net.
Să presupunem că am căzut în cap.
Și că am uitat tot ce știam vreodată despre conceptul de vaccin.
Dar că țin minte ce înseamnă să fii profesor. Cadru didactic. Adică acel om care are menirea să învețe pe alții cum să învețe. Cum să citească și cum să caute informația de care are nevoie.
Păi dacă oamenii care trebuie să-i învețe pe conaționalii lor încă nu s-au hotărât cu privire la cum să reacționeze ‘pe caz de pandemie’… ce să ne mai mirăm de indecizia publicului larg…
Și asta la mai bine de un an de când virusul a început să ne rărească!
Să nu ne fi rărit destul?!?
Revenind la imaginea cu care am început, da, România cheltuiește mult prea puțini bani pentru educație.
Doar ca nu prea stiu cine ar trebui educati primii…
Publicul – și politicienii, cu privire la importanța sistemului de educație?
Astfel încât cei implicați în sistem să se poată bucura de toată considerația pe care ar trebui s-o merite!
Sau cei implicați deja în sistem?
Astfel încât să se ridice, cu adevărat, la înalțimea sarcinii pe care și-au asumat-o!
Declasarea profesorimii române, Mihai Maci, Edupedu.ro, 2019.
Orice națiune care vrea să rămână vie are nevoie de solidaritate. Între individualitățile care constituie fiecare generație și între generații.
Generația tânără va crește sub influența celor aflate deja la maturitate.
Iar cea aflată la senectute se va bucura, sau nu, de sprijinul generațiilor pe care le-a ajutat să crească.
Iar fiecare dintre generații va avea doar atâta forță cât va fi în stare să genereze. Să genereze împreună. Ca o echipă. Ca o echipă constituită din colegi care se respectă între ei.
Înțelegem chestiile astea?
Facem în așa fel, împreună, încât cei care au chemare pentru catedră să aibe curajul să-și urmeze chemarea?
O vom duce, de la o generație la alta, din ce în ce mai bine.
Ne lăsăm în voia lui „după mine, potopul”?
Atunci vom avea surpriza să experimentăm potopul. Pe pielea noastră!
Unii spun că educația se face acasă. Și că ce se întâmplă în școală este doar ‘instrucție’. Adică primești informații de natură ‘tehnică’. Și că esti ‘dresat’ în ale coportamentului public dacă n-ai fost educat suficient acasă.
Alții spun că educația începe acasă și este continuată tot timpul vieții. Inclusiv la școală.
De fapt, nu e mare diferență între cele doua opinii. Poate doar de nuanțe și de folosirea unor termeni diferiți.
Eu as pune problema ușor altfel.
‘Ce’ și, mai ales, de la ‘cine’ să învețe copiii noștri? Ca să nu mai vorbesc despre ‘când’…
Părinții sunt mai tot timpul la slujbă. Când vin acasă spun că au fost la scârbici. Și vorbesc tot timpul despre bani. Care fie nu ajung, fie au fost agonisiți într-un mod cel putin dubios. Și apoi, pentru a se ‘recompensa’, fac copiilor toate ‘poftele’…
Profesorii sunt nu doar prost plătiți ci si prost vorbiți. Membrii corpului didactic din Romania se bucură de mult mai puțin prestigiu față de cei care profesează în țările în care educația are rezultate cu adevărat bune. Să fie din cauza ‘statului’? Să fie din cauză că foarte mulți profesori dau meditații… inclusiv elevilor din clasele la care predau ei…
Se vorbește foarte mult despre responsabilitatea individuală.
Și de unde sa învețe copiii noștri despre așa ceva?
De la noi? Care tot vorbim despre ce-a mai facut șeful, vecinul, prietenul … și nu l-a prins nimeni, niciodată?
De la televizor? De unde află de tot felul de interlopi care se plimbă în ‘mașini de lux’? Și despre tot felul de figuri publice care fac naveta la pușcărie dar rămân cu averile intacte?
Ar trebui să ne uităm mai întâi în oglindă. Și abia după aceea să cautăm explicații în afară.
Iar asta e valabil la toate nivelurile. De la individ la familie. De la familie la comunitate. Până la națiune.
Și, că tot veni vorba, recomand cu căldură “Cultural Dementia” de David Andress. No-i fie eu de acord cu tot ce spune el acolo… dar fenomenul în sine este cât se poate de real!
Am ‘făcut ochi’ la bloc. Undeva la începutul anilor 60, undeva aproape de mijlocul Bucureștiului.
Trai, neneacă!
Cald în casă, apa la robinet, alimentarele gemeau de ‘haleală’ – ca să folosesc un termen folosit în cartierul unde se întâmplau toate astea. Adică undeva dincolo de fosta Cuțaridă.
Vis-a-vis față de calea ferată, adică spre vest, față de locul în care au viețuit, odată, personajele din Groapa lui Eugen Barbu.
Unde, cel puțin ‘în fața blocului’, străzile erau asfaltate. Și pe unde trecea tramvaiul… Tramvaiul electric, să nu încurcăm lucrurile!
În Giuleștiul în care am crescut eu, la bloc, apa curgea la robinet. Cea rece era bună de băut. Iar cea caldă – da, aveam așa ceva încă de la începutul anilor 60, era numai bună pentru făcut baie.
După ce am ‘făcut ochi’, am început să umblu prin lume. Și să văd chestii.
Am început cu ‘drumețiile’ prin Nordul Moldovei. Locul unde bunica mea maternă încă mai avea o cameră închiriată la cineva în casă. În Fălticeni. Acolo unde stătea și unul dintre frații ei. La început tot în chirie, într-o altă casă. Foarte repede, s-a mutat la bloc. Într-o garsonieră. Era ‘holtei’. Așa a și rămas. Un alt unchi locuia în Gura Humorului. La bloc, cu familia.
Mai tărziu, tot cu bunica, am fost la Vatra Dornei. La băi. Cu ‘cazarea la particulari’. Adică prin casele oamenilor. ‘Băile’ – amenajările balneare și ‘cantina’ amenajată în fostul Cazinou, rămăseseră cele de pe vremea lui ‘Pazvante’. Noua orânduire le deschisese publicului larg dar nu apucase încă să construiască și suficiente locuri de cazare pentru câți oameni ai muncii voiau să-și trateze oasele. Așa că, pentru o perioadă, vilegiaturiștii și-au frecat coatele, la propriu, cu localnicii. În locuințele acestora. Care dintre aceștia vroiau să câștige ‘un ban în plus’, făceau un contract cu administrația stațiunii și primeau ‘turiști în gazdă’.
Tot în copilăria precoce, mai ales în vacanțe dar și la sfârșit de săptămână, mai dormeam la cealaltă bunică. Undeva în Colentina, foarte aproape de Obor. Adică tot în București. Și poate chiar mai aproape de centru decât Giuleștiul ‘copilăriei mele’.
Copil fiind, nu-ți pui prea multe întrebări.
Existențiale!
Întrebi ‘de ce?’ și apoi, de cele mai multe ori, iei lucrurile așa cum sunt.
Abia după aia, mult dupa aia – și dacă mai apuci, adică dacă mai ai chef – începi să te întrebi:
Cum dracului?!?
Nu țin minte – fac 60 de ani acuși, nu cred că m-am ramolit încă, să fi fost ‘oripilat’.
Casa unde mă ducea bunică-mea, la Fălticeni, avea WC-ul în curte. Tot așa era situația și la bunica cealaltă, în Colentina. La Vatra Dornei, în schimb, baia era în casă. În apartament, de fapt. Era vorba despre un ‘blocușor’ de două etaje, construit de CFR pentru angajați.
Veți spune că, la vârsta aia, eram obișnuit cu olița. Și că nu mă interesa pe mine unde o goleau adulții… Dar mai târziu?!? Am fost la Vatra Dornei, la aceiași gazdă, vreo 7 ani la rând. În casa din Colentina, WC-ul a fost adus înăutru când eu trecusem bine de 10 ani…
OK… Hai să vă povestesc altceva. La Vatra Dornei apa curgea la robinet. La robinetul din casă. La robinetele din casă, evident. La Falticeni, precum și în Colentina, ‘robinetul’ era în curte. Adică cișmeaua…
Incă o chestie și trec, cu adevărat, la subiect.
În Giulești aveam apă caldă ‘la dispoziție’. Când aveai chef să te speli, învârteai robinetul și gata. Iar dacă nu erai atent… te cam opăreai. La Vatra Dornei – vă readuc aminte că era o clădire construită special pentru oamenii muncii, trebuia să faci focul înainte de a face baie. Sau să încălzești apă pe aragaz…. La Fălticeni – și în Colentina, situația era și mai ‘complexă’. La Vatra Dornei făceai focul într-o instalație anume – ccare se chema „boiler”, și după aceea lucrurile decurgeau ‘firesc’ – chiar dacă trebuia să te miști mai repede, că mai erau și alții la coadă. Te urcai în cadă, dădeai drumul la robinet și… te spălai. La Fălticeni – până s-a mutat și unchiul la bloc, precum și în Colentina – până când s-a mutat bunica de-acolo, spălatul implica, pe langă aragaz, și un mare lighean. Pus în curte sau, iarna, în mijlocul bucatăriei. Atunci când era vorba de mine. Bunica se spăla în casă, în tot timpul anului. Atunci când nu venea să facă baie la noi…
V-a plăcut introducerea?
Mai țineți mintea poza de sub titlu?
Aia cu mulți oameni adunați în jurul unei mulțimi de butelii? Butelii de aragaz?
Nu prea știți ce-s alea?
Da’ aragaz aveți? Din ala cu gaz? Adică cu flacără? Iar gazul vine pe țeavă?
Ei bine, la Fălticeni am văzut, pentru prima oară, o ‘mașină de gătit cu lemne’.
Nu, nu! Nu d-asta!
Din astalaltă, de jos.
Cam așa ceva dar fără faianță de jur imprejur.
Am făcut toată introducerea asta pentru că am uitat deja cât de ‘complexă’ e viața pe care am trăit-o.
Atât eu, ca individ, cât și noi. Noi toți.
Și, mai ales, cât de complicată continuă să fie. Cât de ‘diversă’….
Am văzut, pe FB, fotografia cu care am început.
Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ‘Ia să share eu chestia asta și să întreb: „Băi nostalgicilor, mai țineți minte cum stăteam la coadă la butelii?”’
Cred că e momentul să fac o paranteză.
Undeva prin ’77, ’78, adică exact în momentul în care devenisem suficient de mare încât să nu mai vin acasă la oră fixă, a început să se ‘rupă filmul’. Ce m-a deranjat cel mai tare pe mine, atunci, a fost că se oprea apa caldă.
Că noaptea, după ora 10, apa caldă devenea rece. Sau nu mai curgea deloc… Nu mai țin minte exact. Cred, totuși, că se răcea treptat.
‘Și ce te plângi, mă? La voi, în București, nu aveați apă caldă peste noapte. Dar în restul zilei, până târziu – adică până când a început să se oprească ‘aleatoriu’, ați avut apă caldă tot restul zilei. Ai uitat că la Bacău, de exemplu – adică la un alt unchi de-al tău, curgea apă caldă doar de două ori pe săptămână? De la începutul anilor ’80, când făcuseră prea multe blocuri față de capacitatea sistemului de termoficare, până în 2000 și ceva când unchiul și-a pus centrală de apartament? Adică atunci când ‘noua orânduire’ a ‘tras gaze’?’
‘Ai uitat că faza cu apa caldă a fost doar începutul? Că apoi, încet încet, a dispărut și ‘haleala’ din magazine? Căldura din casă? Curentul de la priză? Că trebuia să stai cu orele la coadă pentru orice? Inclusiv pentru iubitele tale butelii?’
Cum să uit?!? Chiar despre asta era vorba…
Despre buteliile alea de care a trebuit să scape unchiul de la Bacău înainte de a putea să-și pună centrală de apartament. Chestie care s-a întâmplat abia multă vreme după ‘revoluție’…
Ale dracului butelii… parcă toată lumea asta se învărte în jurul lor!
Dacă tot ne-am întors la ele, la butelii, ia să ne mai uităm odată la poză. La prima poză din postarea asta.
Vi se pare că oamenii aia sunt supărați? Că sunt nervoși? Că așteaptă de prea multa vreme să vină ‘mașina cu butelii’?
Sau, mai degrabă, ne uităm la niște oameni ușor amuzați? Adunați de un fotograf ‘de la oraș’ care fusese trimis să imortalizeze satisfacția cu care este întâmpinată mașina care aducea buteliile pline în colțul acela ‘uitat de lume’…
Fenomenul este cât se poate de normal.
Memoria noastră tinde să fie focusată mai degrabă pe evenimentele recente.
Și mai degrabă pe ce ni s-a întâmplat nouă… Pe cum am văzut noi lucrurile la momentul în care au avut ele loc!
Pentru unii dintre cei care nu mai trebuiau să spargă un braț de lemne pentru a-si fierbe o ciorbă, faptul că trebuiau să stea la coadă – odată la două, trei săptămâni, era floare la ureche.
Câteva ore de coadă, pe lună, față de căruțe întregi de lemne care trebuiau sparte, stivuite, cărate în casă, aprinse… și apoi cărate din nou afară, sub formă de cenușă…
Pentru alții, nu.
Pentru cei care apucaseră să se obișnuiască cu binele, întoarcerea la unele dintre lucrurile care păruseră firești până nu demult a fost un adevărat duș rece.
Pe vremea aia, adică la sfărșitul anilor ’70, maică-mea era secretară BOB. Adică ‘secretară a biroului organizației de bază’ Cu alte cuvinte, era secretară de partid. Avea cea mai mare funcție ‘politică’ pe care o putea ocupa un ‘civil’. Orice funcție superioară împlica trecerea în alt statut. Deveneai „activist”… dar asta e altă discuție…
Cum au devenisem ‘autonom’, mai veneam seara acasă și după ce se oprea apa caldă.
Învățat fiind să fac duș înainte de culcare, chestia asta mi s-a părut de-a dreptul frustrantă.
Maică-mea, pe de altă parte, era fericită. În afară de faptul că încercam, câteodată, să vin suficient de devreme, gheșeftul ei cel mare era că nu mai făceam duș la miezul nopții. Avea somnul ușor și se trezea de fiecare dată…
Țin minte că, odată, am avut următoarea discuție:
– Când au hotărât măsura asta cu opritul apei calde, ‘colegii’ tăi din comitetul central nu s-au gândit la oamenii muncii? La cei care ies din schimbul doi? Și care ajung acasă după ora la care se oprește apa caldă?
– Bravo ție că te gândești și la alții. Dar fii atent și la chestia asta. Câți dintre cei despre care vorbeai crezi tu că erau obișnuiți să facă duș în fiecare seară? Și știi că cei care ies din schimb cu adevărat murdari – turnătorii, de exemplu, au dușuri la vestiar? Unde chiar nu se oprește apa caldă?
‘Turnătorii’…
Au trecut mai bine de 40 de ani de la discuția asta.
Maică-mea nu mai e, meseria de turnător aproape că a dispărut din Romania, în schimbul doi mai lucrează doar angajații din mall-uri – că aproape toate fabricile cu ‘foc continuu’ s-au mutat în China…
Și acum ne chinuim cu pandemia asta …
Dar încă n-am învățat să luăm în considerare și cealaltă alternativă!
Ne ducem în continuare ‘după fentă’…
Tocmai mi-a venit o idee. Să aduc în actualitate câteva dintre proverbele care ne jalonează gândirea.
Stați pe-aici. S-ar putea să vă râdeți… Sau să vă luați cu mâinile de cap!
O mână spală pe alta.
Și amândouă îngroașă obrazul…
Vă dați seama câte mâini s-au spălat una pe alta până a fost pusă la cale ‘pățania’ asta?
Și câți vor incerca să se spele pe mâini de toata tărășenia?
Ca să nu li se observe întreaga grosime-a obrazului?
Copilul luat ieri cu salvarea de la botez s-a stins astăzi de dimineață.
„Biserica spune că îi este greu să înțeleagă ”de ce Dumnezeu a îngăduit această încercare grea”.”
O parte dintre internauți este de părere că „ne merităm soarta ca nație”
Tradiția spune că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”.
În traducere liberă – și având în vedere că sfinții au început prin a fi oameni, ‘ne-o facem cu mâna noastră‘.
Soarta. La ea mă refer!
Pe de altă parte, e adevărat că ne croim soarta în condițiile ‘pe care ni le-a dat Dumnezeu’… Adică pe care le-am moștenit de la predecesorii noștri. Care condiții sunt, și au fost din-totdeauna, influențate de o serie de factori obiectivi. În primul rând de natură geografică…
Aud pe foarte multă lume dorindu-și ‘o țară ca afară’.
Înțeleg ce vor să spună și sunt de acord că avem foarte multe de învățat de la cei care au ajuns, ‘afară’, la niște rezultate deosebite.
Să fii primul are multe avantaje. Printre altele, avantajul de a fi primul care greșește.
Și să vii din urmă are niște avantaje. Cu condiția să ții ochii deschiși…
Suntem în situația actuală pentru că atât am putut face, ca neam, în condițiile date.
Carpații, frații noștrii, ne-au adăpostit cât au putut. Dar ne-au și despărțit unii de alții.
Câmpiile mănoase ne-au dat de mâncare. Dar au și facilitat accesul tuturor celor celor care au avut chef să treacă pe-aici. Că bogății de luat cu japca s-au tot găsit…
Așa că noi am rămas puțin în urmă.
Unii dintre vecinii noștri, aflați mai la adăpostul istoriei, au avut timp să-și cristalizeze cultura. Să-și rafineze valorile… Într-un cuvânt, să-și croiască soarta.
Noi… când ne-am dezmeticit, am început să copiem. Din stânga, din dreapta… Mai de voie, mai de nevoie…
La început mai timid, mai p-ormă am mai sărit și calul…
Acum ar fi momentul să clarific puțin lucrurile. Nu caut scuze și nu dau vina pe nimeni!
Ideea e că trecutul a fost. Nu mai poate fi schimbat.
Dar poate fi studiat!
Dacă tot am trecut prin el, măcar să învățăm ceva!
Dacă tot am rămas în urma unora dintre vecinii noștri, măcar să nu refacem, și noi, greșelile comise, deja, de ei.
Dacă tot am văzut că alții au putut, hai să ne croim, și noi, soarta noastră.
Pentru că acum a început să se poată și în partea asta de lume!
Și pentru că oportunitățile nefolosite au obiceiul să se răzbune…
Iar celor care spun că ‘suntem prea mici’ le sugerez să-și aducă aminte de câte ori n-au putut să doarmă din cauza câte unui țânțar!
nicichiarasa 