“In politică e ca la șah. Când muți ai grijă și de atac și de apărare. Altfel te lovește în bot când nu te aștepți.”
Acesta fiind doar unul dintre comentariile apărute în urma recentelor ‘vânzoleli’ de pe scena politică Dâmbovițeană…
Și eu care, în naivitatea mea, credeam că politicienii au mai multă grijă de noi, și de destinul țării, decât de spatele propriu…
Da, știu, dacă nu ai grijă de tine, n-ai cum sa ai grija de alții… E ca la spital. Dacă nu te păzești, iei primul virus, dai colțul și îi lași pe bolnavii tăi ‘cu ochii în soare’.
Doar că e o mică-mare diferență pe aici pe undeva. În spital te aperi de dușmanul comun, în politică te aperi de colegii de breaslă. Iar câte-odată… chiar de ‘prieteni’.
Proverbul din titlu ilustrează cât se poate de bine situația în care ne aflăm.
În primul rând, pentru că prea puțini dintre noi înțeleg cu adevărat despre ce e vorba. Cam toți știm că, pe vremuri, căruțele erau trase de cai. Acum, pe unde mai sunt, fiind trase de tractorașe. Sau de ATV-uri… Puțini sunt cei care au citit că poștalioanele – niște căruțe de cursă lungă, opreau din loc în loc – adică în stațiile de poștă, unde li se schimbau caii. Amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. În așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’. Vadurile, adică locurile pe unde erau traversate râurile – direct prin apă, erau unele dintre porțiunile de traseu considerate a fi fost cu adevărat dificile.
Cred că ați început să vă prindeți. Proverbul este, de fapt, o metaforă. Folosită pentru prima oară de Abraham Lincoln, într-un comentariu făcut după nominalizarea sa pentru un al doilea mandat la Casa Albă.
Suntem în mijlocul râului. Cu apa până la brâu.
‘OK. Ce vrei să spui? Cine a greșit? Voiculescu că a încercat să reseteze întreg sistemul sanitar în mijlocul unei pandemii sau Cîțu că l-a debarcat pe ministrul sănătății în mijlocul aceleiași pandemii?’
„ amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. Adică în așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’.”…
La poștalioane era simplu. Știai traseul așa că era simplu să identifici locurile unde trebuiau amplasate stațiile de poștă. Locurile unde era bine să schimbi caii.
În viața reală, e mai complicat. Nu știi niciodată când o să-ți cadă beleaua pe cap. Dar știi, totuși, cam care ar putea fi unele dintre belele…
Știi, de exemplu, că ai nevoie de un sistem de sănătate funcțional. De un sistem de învățământ funcțional. De un sistem de justiție funcțional…
De o presă funcțională. Adică independentă!
Primele trei fiind sistemele care nu te lasă să te afunzi în belea, atunci când îți cade în cap pe neașteptate, iar al patrulea este cel care te avertizează că ceva nu este în regulă. În oricare dintre primele trei sisteme sau în oricare altă parte a meta-sistemului.
Vi se pare că am reușit în ultimii 30 de ani să ne asigurăm că măcar unul dintre primele trei sisteme functionează suficient de bine?
Și degeaba ne mângâiem pe cap cu privire la libertatea presei. Putem vorbi cu adevărat doar despre ‘diversitatea’ presei românești, nu despre independența sa reală.
Faptul că fiecare ‘sferă de interese’ are ‘organul ei de presă’ nu înseamnă că cititorilor le este ușor să înțeleagă ce se petrece în jurul lor…
Iar partea cea mai proastă este că ‘dezorientarea’ de la nivelul oamenilor de rând a ajuns până în sferele cele mai înalte… tocmai pentru că nu mai are cine să-i tragă cu picioarele pe pământ.
Pe cei cu ‘capul în nori’! Guvernanți și ‘lideri de opinie’, laolaltă.
Dacă vrem să trecem „testul Covid”, e nevoie să reconsiderăm – chiar aici, în mijlocul râului – relația dintre cai, caruță și vizitiu. Neuitând de cei din statiile de poștă și nici de ‘oamenii de acasă’.
PS Unii sustin ca sistemul de sanatate ar fi fost deja ‘privatizat’. Chiar dacă noi nu ne dăm seama încă.
Dacă avem noroc, peste câțiva ani n-o să mai înțeleagă nimeni nimic din chestia asta. Pentru că lumea va uita intensitatea pandemiei. Faptul că spitalele ‘COVID’ au fost, la un moment dat, atât de pline încât a fost nevoie să fie evacuat, peste noapte, un spital de ortopedie. Așa că cei care nu puteau să meargă au fost trimiși acasă pentru a face loc celor care nu puteau să respire.
Să revenim la cestiune.
Care a fost reacția ‘presei’? Vreun articol care să scoată în evidență tragismul situației? Intensitatea pandemiei? Faptul că suntem în rahatul ăsta pentru că nu am știut – noi toți, comunitatea – cum să reacționăm?
Tot ce văd sunt critici acerbe la adresa guvernului. Din toate direcțiile.
Critici meritate! Cam tot ce se spune este cât se poate de adevărat. Guvernoiu comite greșeli pe bandă rulantă!
Ca noi toți, de altfel. Nu cred că există cineva dintre noi care să nu greșească.
Și totuși. Până la urmă, ce vrem să fim? Parte din problemă sau parte din soluție?
Cum e mai bine? Să greșești făcând ceva sau să dai din gură pe margine?
Altfel spus, cum e mai bine? Să pui degetul pe greșelile comise de cineva sau să transformi acele greșeli într-un show? Să ajuți pe cineva să rămână ‘pe calea cea dreaptă’ – spre folosul întregii comunități din care faci și tu parte – sau să transformi în spectacol ‘împleticelile’ celor ‘angajați’ să găsească calea cea dreaptă?
Ne ajută cu ceva tot circul ăsta?
Pe noi, pe rudele celor evacuați de la Foișor? Pe noi, pe rudele celor aduși la Foișor? Pe noi, pe… cei care am putea ajunge, mâine, la Foișor?
Adică pe NOI toți?!?
Se pare că nu prea ajută…
Ba chiar se pare că însăși breasla, sau măcar unii dintre membrii ei, sunt conștienți de ceea ce se întâmplă
Hai să acceptăm ideea că guvernul o fi nevolnic. Asta am fost în stare, asta am ales. Bine că guvernele pot fi schimbate. Mai pot fi schimbate. Încă… Dar cine o fi decredibilizat „mesajul în privința combaterii bolii”? Cine o fi contribuit la scăderea fricii de virus până la „cel mai scăzut nivel”? Tot nevolnicia guvernoiului?!?
Chestia asta este valabilă atât pentru organismele biologice cât și pentru cele sociale. Privit din unghiul ăsta, testul COVID capătă noi valențe. La nivel individual, nu mai contează dacă respectivul este pozitiv sau nu. Doar ce face atunci când își dă seama că boala există în jurul lui. Sau în el… La nivel social… Dacă învățăm ceva din pandemia asta, bine. Dacă nu… poate învățăm data viitoare. Dacă mai apucăm! Câți mai apucăm…
The malicious has made an option. Had chosen. Willingly! And, supposedly – according to the hypothesis being discussed here, knowingly.
The ‘stupid’ just stays put. Until the relevant information penetrates his ‘thick skull’. It’s not his fault that those who attempt to convince him are not skillful enough.
And if the ‘stupid’ happens to be in a ‘powerful’ position… (hence his inability to understand fast enough is liable to produce considerable damage) who needs to be chastised?
The ‘stupid’ himself? Who presumably ‘doesn’t have a clue’ about what’s going on? The malicious who had made the whole situation possible? The ‘lazy bystandards’? Who had allowed this to happen? Out of carelessness?
Or those who are liable to suffer the consequences? Who had understood what was going on but…
On the other hand… Could Dietrich Bonhoefer – a renowned pastor and theologian, utter such ‘simplistic’ words? So callous?
Tocmai ce m-am împiedicat pe FB de un text. Cineva, de fapt nici nu contează cine, ‘dă din casă’. Și dă la o parte orice urmă din perdeaua care mai acoperea ‘onoarea’, acum de nereparat, a unuia dintre cei mai cunoscuți ‘cărturari’ contemporani.
Nu mă interesează numele pentru că treaba e, de fapt, mult mai groasă. Citind comentariile, mi-am dat seama că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Adică singuri.
Diverși – unii la fel de cunoscuți precum protagoniștii iar alții cât se poate de anonimi, cel puțin pentru mine – discută situația. Găsesc nuanțe. Iau partea unuia sau altuia.
Atunci mi-am adus aminte de Băsescu. De tirada ‘autocritica’ cu care l-a înfundat pe Năstase.
Băsescu avea, într-un fel, dreptate.
Rezultatele scrutinului prezidential din 28 Noiembrie 2004
Doar într-un fel. În 2004, ne-am comportat ca și cum am fi fost, într-adevăr, blestemați. Ca și cum cineva ne luase mințile. Ne pusese un văl pe ochi.
90% dintre noi – adunați procentele din dreptul primilor trei clasați, am votat cu niște foști comuniști.
N-am avut pe altcineva pe cine să votăm? Asta e altă problemă. Cert este că 90% dintre noi – unii cu bucurie iar alții călcându-și pe inimă, am fost în stare să votăm niște foști comuniști. La 15 ani ‘după’ …
Iar acum, la 30 de ani și la altă scară, ne amuzăm de ‘ciondănelile’ dintre diverși ‘lideri de opinie’.
This book represents Djuvara’s thesis for his 1974 Doctorat d’Etat.
There are two main ideas which are to be pointed out here. A first one hidden under the distinction he identifies between ‘culture’ and ‘civilization’. The second being the bread and butter of his thesis. That civilizations are initiated in one place, diffused/exported for a while and then replaced – or led further, depending on how one chooses to interpret the facts, by people until then living somewhere on the fringes of the civilization they are replacing/refurbishing.
Nothing really new, right? ‘Cyclical History’ wasn’t invented yesterday. And certainly not by Neagu Djuvara.
Well, Djuvara’s ideas – like everybody else’s, are nothing but ‘overgrowth’. Things which sprung in people’s minds ‘on top’ of what those people had already learned. Found out. Or, of course, both.
In a sense, what I’ve said in the previous sentence is the very condensed abstract of Djuvara’s second ‘main idea’. The first, the ‘hidden’ one, – again, in an extremely abridged version, being that ‘history, as a narrative, is nothing more and nothing less than what historians choose to make of the facts they had learned about’.
Too blunt? Well, first and foremost, I’m an engineer. Not a fancy pen-pusher…
OK. Let’s go further. I’m going to illustrate, briefly, Djuvara’s main thesis by presenting his version of what had happened in Europe. What had started as an European phenomenon, more precisely.
The Roman civilization had grown at the periphery of the Ancient Greece. And, eventually, took over more ‘space’ than the Ancient Greeks. The Russian civilization had grown at the periphery of the Byzantine/Orthodox one and eventually took over. Or, at least, attempted to… The Holy Roman Empire of German Nation ‘recycled’ – or, at least, attempted to, the ‘ancient’ values and traditions. Great Britain had grown at the periphery of Europe until it took over the whole world. At least for a while… The US, which had started as a British colony, had grown into the most powerful nation known to man.
‘OK, I understand what you meant by trailers and trailblazers. Some of those who trail might end up trailblazing. Do you want to add anything? Is there an actual point to your post?’
Yep. As they say about the market, ‘past performance is no guarantee about the future’. The fact that things have happened as they did is no guarantee that they’ll keep unfolding in the same manner.
In a sense, Fukuyama was right, after all… Even if not in the sense he thought it!
According to “The end of history” people – all over the World, had realized the relative merits of ‘liberal democracy’ and ‘capitalism’. Which were going to be put in practice, effectively marking ‘the end of history’. Thirty years past that moment, it seems that things aren’t going in that direction.
I’m I contradicting myself? Who’s right, after all? Djuvara? Since history doesn’t seem to have stopped? Or Fukuyama, but for some other reason? Than the one advertised by him?
‘History, as a narrative, is nothing more and nothing less than what historians choose to make of the facts they had learned about’
Then, if history is ‘man made’, what about the future?
Can we really make it? Predict it?
‘Make it’, for sure! If not us, then who?!?
‘Predict it’… that’s something totally different!
There are signs, though.
First of all, Djuvara had described something which can be compared with fire burning in a savannah. It starts in one place, burns for a while… and then starts up some place else. Until now, no fire – no fire known to man, had burned any savannah so thoroughly that nothing was left for a ‘second’ fire.
Secondly, Fukuyama said that history will end when all humankind will sync. When all ‘civilizations’ will be run according to the same paradigm. According to the liberal democratic and capitalist paradigm, in Fukuyama’s vision. We’re still far from that. Only there is one paradigm which is willing to play that role! To fill those shoes…
The ‘greed is good’ paradigm! Or, if you don’t like to think in ‘monetary’ terms, the ‘my version is the only right one’ paradigm.
The problem being that these two work in concert. They are two facets of something called ‘intellectual arrogance’.
I’ll come back to this notion sometime in the future. Now I’ll end up telling that there’s not much left of the ‘savannah’.
When things were unfolding as Djuvara described them, the planet itself was more or less ‘virgin’. Unexploited. Unoccupied. Human culture used to be diverse. Ideas were developing. Traded. From one place to the other. From one culture to the other.
Nowadays, much of the planet – our home, is occupied by the, more or less, same civilization. And by an increasingly similar culture.
Nothing inherently good nor bad here, mind you!
If we still have no definitive history, then the future hasn’t been written yet. It’s up to us to choose the right trail. For no other reason than the fact that there are very few trails left for us to burn!
„Într-o epidemie nu există “eu”. Dar cum să explici asta unui popor care a zămislit expresii despre capra vecinului și decât să plângă mama…”
Pe lumea asta, există două feluri de expresii. ‘Citate celebre’ și proverbe.
Citatele sunt expresia gândirii cuiva. Înainte de a deveni celebre – adică înainte de a fi acceptate în spațiul cultural unde circulă, au fost gândite de cineva. De cineva deja cunoscut.
Și proverbele au trecut prin aceleași faze. Au fost întâi gandite de câte cineva și apoi au fost răspândite. În și de către populație. Tocmai pentru că idea exprimată era o expresie adecvată realității momentului. Și vor continua să circule pe toată durata în care idea respectivă își va păstra relevanța.
Există totuși o diferență fundamentală.
De cele mai multe ori, citatele atrag atenția asupra unui proces tranzitoriu în timp ce proverbele doar constată o anumită realitate.
„Puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut!” Lord Acton, 1887 „Nu atât că puterea corupe, dar că ea îi fascinează pe indivizii coruptibili!” Frank Herbert, circa 1965. „Capul plecat, sabia nu-l taie!”
Primele două, citate, exprimă foarte clar o evoluție. Un sistem politic, suficient de stabil pentru a se afla într-o continuă autoevaluare, își rafinează percepția despre sine însuși. Indivizi preocupați își folosesc timpul pentru a se gândi la ceea ce îi preocupă iar concluziile lor sunt suficient de interesante pentru restul populației încât să fie băgate în seamă. Făcute să circule. Să circule suficient de intens încât să ‘rafineze’ modul în care populația se raportează la problema tratată. Ultima spunere, un proverb, doar constată. O realitate. Realitatea unui sistem politic aflat într-o continuă frământare. O frământare atât de intensă încât doar ‘nebunii’ își mai asumă ‘ridicarea capului’.
Suntem, România – pentru prima oară, într-o stare de relativă normalitate. De suficientă stabilitate încât să ne re-evaluăm proverbele.
Pe care să le folosim pentru a ne înțelege – pe noi înșine.
Asta fiind singura cale spre ‘luminița de la capătul tunelului’.
Tunel unde vom mai zăbovi până la Sfântul Așteaptă. Adică atâta vreme cât vom mai folosi proverbele pentru a ne da singuri la gioale.
„Să moară și capra vecinului” a fost, din-totdeauna, expresia reproșului popular la adresa individualismului exprem. „Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta” este cât se poate de rațional.
Proverbele reprezintă o provocare mult mai mare decât citatele. Citatele sunt mult mai clare decât proverbele. Citatele sunt, dacă vreți, pre-mestecate. Pre-digerate. Exprimă clar intenția autorului.
Proverbele sunt mai ‘opace’. Sunt mult mai dispuse la interpretări.
Interpretările ne aparțin nouă. Nouă, celor care spunem că vrem să ieșim din tunel.
Nouă, care – de prea multă vreme de-a lungul istoriei, una am spus și alta am făcut.
Attempting to value individualism over collectivism is similar to trying to establish which came first, the chicken or the egg.
Having experienced both – collectivism and individualism put in practice as political principles, I have noticed that neither extreme is capable of working in a sustainable manner.
Communist regimes had fallen one after another. Fascist regimes did the very same thing. Pirate republics could never resist for long.
Coming back to what is happening in the US, I’m afraid very few people are aware of how much collective thinking had been embedded in the American Psyche. The good kind of collective thinking… Americans go to church. A place where you go to to be together, not alone. Americans used to help each-other. Charity used to be a big thing. Slowly, it had become a dirty word. And so on.
Individuals can not exist on their own. They need each other to survive. And to thrive. Collectives can not last for long unless the individuals who constitute them do respect each-other. Help each-other maintain and develop their individuality.
Libraries, book shops – new and second hand, used to be my home away from home.
Communism crumbling under it’s own weight in my home country, Romania, widened even more my already special relationship with the written word. Books nobody would even had dared to dream about got translated into Romanian. Or even got imported in original.
As borders became more and more open, I’ve also ‘imported’ some myself.
The honeymoon lasted for a while. Only at some point I was no longer ‘comfortable’ in most bookshops. If anything, there was ‘too much of it’. Too much of the good stuff, to much ‘noise’… Not enough time to read everything I would have liked to… so I gave up. I gave up compulsively visiting book shops, not reading…
The really special thing about it? There was no ‘noise’ in there! None of the books I’d found on its shelves ever seemed ‘out of place’. Most of them, of course, were of little – if any at all, interest for me. Yet they seemed worthwhile, if you understand what I mean.
The good thing lasted for almost 10 years.
At some point I found a ‘closing soon’ placard hanging on the door. I didn’t even enter that day. Too sad.
I can’t say I’d given up visiting book shops. Only that I had stopped doing it with gusto. And, certainly, that I had given up perusing book store shelves.
I’d started to rely of friends ‘telling’ me what to read. Real life friends, Facebook friends… you name it.
And I continued to do it. Only my scope had become nearer and nearer. Without even realizing what was going on….
Until a good friend of mine – a real life friend, told me – on Facebook, that Anthony Frost was alive and kicking!
Hiding behind a different name, a few hundreds meters from the old place, but the very same thing. A rather small location full to the brink with the good stuff!
Visiting it, and perusing its shelves, I realized – with a shudder, that my intellectual bubble had shrunk. Became ‘deeper’ – debatable, but certainly narrower!
Go find your own books!
Anthony Frost, in Bucharest, is a good place to start! Or to rekindle your love affair with the printed word.
nicichiarasa 