Cineva m-a tras de mânecă. Cică anul ăsta se fac 40 de ani de când am început cursurile Politehnicii.
Și mi-am adus aminte.
Când ne-am întors în băncile școlii – dupa ce satisfacusem (?!?) stagiul militar – am aflat că “în sfârșit, anul acesta numărul inginerilor l-a depășit pe cel al intelectualilor”. Și cică nu era banc!
De vreo 30 de ani încoace, tragem cu toții – intelectuali, ingineri și ‘mireni’, consecințele acelei realizări ‘epocale’.
La mulți ani. Sănătoși. Și la mai multă minte! Mai multă decât aveam pe vremea aia…
„toată știința este redusă la 0 (zero) din momentul în care Dumnezeu este scos din ecuație. Asta o zic ca viitor medic.” „… Dr. Ben CARSON, care a făcut operația gemenilor siamezi în 1987, operație care până atunci nu supraviețuise nimeni. Secretul operației este că, Dr Carson Ben, este creștin Adventist si un Medic cu Mâini înzestrate”
„Ce fel de viitor medic credincios? Ăsta-i oximoron. Poți să fii credincios pentru tine, dar nu băga credința/religia în știință! Pune în funcțiune gărgăunii și gândește critic! Nu uita, religia a fost mereu contra științei!”
Prima chestie care îmi sare în ochi este limba folosită de ‘viitorul medic’. „operație care până atunci nu supraviețuise nimeni”… Așa o fi gândind el, pe scurtătură… o fi traducerea automată de vină… de, nici trollii ăștia nu au resurse nelimitate la dispoziție…
Să depășim ‘formalitățile’ și să intrăm în cestiune.
Treaba e complicată rău. Am să încep prin a reaminti că eu, unul, sunt agnostic. Că n-am habar dacă există vre-un dumnezeu ‘fizic’. Care să-și fi băgat coada pe undeva. Care să fi cauzat – sau măcar contribuit cu ceva la, apariția lumii. La ‘devenirea’ ei în ceea ce este acum. Tot ce știu este că eu, unul, nu am nevoie de un astfel de ‘agent extern’ care să ‘justifice’ ceva. Ceva din ceea ce există.
Constat totuși niște realități care nu pot fi contestate. Chiar dacă sunt de natură ‘metafizică’. Adică produse de credință. De credința oamenilor în Dumnezeu. În Dumnezeul fiecăruia dintre ei. De la actele de eroism ale Maicii Tereza până la ororile săvârșite de Inchiziție.
În sensul ăsta, spusele ‘viitorului medic’ încep să capete greutate. Știința devine ‘neutră’ – adică ‘fără valoare’, atunci când este operaționalizată de ‘oameni fără Dumnezeu’. De oameni cărora nu le pasă de nimic altceva în afară de propria persoană. Medici care aleg profesia doar pentru câștigurile mari. Avocați care se folosesc de știința dreptului doar pentru a ocoli legea. Preoți care îmbracă sutana doar pentru că buzunarele acesteia sunt niște adevărați magneți pentru ochii dracului. ‘Cadavre didactice’ care aleg cariera exclusiv de dragul vacanțelor lungi. Oameni politici care se folosesc de științele politice pentru a ajunge la putere, pe care putere o folosesc apoi doar în scop propriu…
Pe de altă parte, atunci când alegi să sprijini un personaj precum Trump – declarând că faci acest lucru în numele credinței, devii o demonstrație cât se poate de clară a faptului că nu e suficient să crezi în ceva!
Mai departe. „Religia a fost întotdeauna împotriva științei”?!?
Unii ‘capi religioși’ au fost, într-adevăr, ostili – până la extrem, unora dintre aceia care activau în domeniul științei. Știm cu toții că Giordano Bruno a fost ars pe rug din ordinul nu mai știu cărui papă. Pentru că spusele lui Giordano Bruno puneau în pericol poziția respectivei căpetenii religioase…
Doar că ororile săvârșite de anumiți ‘oameni ai bisericii’ nu trebuie să ne facă să-i uităm pe cei care – tot oameni ai bisericii fiind, au contribuit enorm la apariția si progresul științei. Charles Darwin s-a pregătit, la universitate, pentru a intra în rândul clerului anglican iar Georges Lemetre – părintele Big-Bangului, a fost preot catolic. Doar primii doi care mi-au venit în minte….
‘Religia a fost împotriva științei’ este, de fapt, un ‘fals’. Teologia susține că ‘voința Domnului’ poate fi aflată prin studierea consecințelor sale. Prin studierea ‘realității care ne înconjoară’. Adică exact ceea ce face știința… Iar realitatea este că majoritatea ‘oamenilor de știință’ din trecut – și o parte dintre cei contemporani nouă, au fost – și continuă să fie, credincioși. Toți aceștia au studiat realitatea – și continuă să o facă, încercând, pur și simplu, să intuiască voința lui Dumnezeu. A Dumnezeului în care crede fiecare dintre ei.
Până la urmă, atât religia cât și știința sunt moduri de raportare la realitate. Moduri de gândire. Având atât o dimensiune individuală cât și una socială.
Iar efectele care apar în zona realului – modul în care noi schimbăm lumea, sunt consecințele felului în care noi, indivizi și societăți, acționăm în fiecare dintre spațiile de gândire pe care tot noi le-am definit. Consecințe ale felului în care noi, indivizi si societăți, alegem să punem în practică credințele și informațiile pe care le avem la dispoziție.
Bănuiesc că cei care au ridicat statuia, au avut motivele lor. N-am prea înțeles care. Degeaba am citit vreo câteva articole pe net, nu prea rezultă mare lucru.
Dar nu despre asta e vorba.
Trec destul de des prin piața ‘cu același nume’. Și de fiecare dată mă întreb ‘ce caută silenul la picioarele lui Lahovari?!? OK, gagica aia care îi ridică osanale… are o logică. Dar bărbosu’ ăla dezbrăcat care ridică mirat privirea la ea? L-au pus la mișto?’
De când cu pandemia asta de Covid, există două teorii care încearcă să explice reticența împotriva vaccinurilor. Și, în special, împotriva celui anti-covid.
Lipsa de încredere în autorități – civile, științifice, etc., și lipsa de educație a populației. A populațiilor, de fapt… Bineînțeles că aceste două teorii pot fi ‘împletite’. Lipsa de educație – adică neînțelegerea conceptului de vaccin, va exacerba neîncrederea într-o autoritate publică care bălmăjește situația. Aceiași lipsă de educație la nivelul celor aflați într-o poziție de autoritate publică îi va face pe aceștia să bălmăjească situația. Lipsa de încredere a autorităților publice locale în șefii lor – autoritățile publice centrale, va… Lipsa de considerație a autorităților centrale față de autoritățile publice locale – și fată de cetățeanul de rând, va… Avem de a face cu o intersecție de cercuri vicioase. Intersecție care produce vârtejul în care suntem!
Ei bine, eu cred că totul ni se trage de la capră! De la relația pe care o avem, fiecare dintre noi, cu ‘capra vecinului’! Da, ‘educația’ are de a face cu tot fenomenul ăsta. Tot așa și cu ‘nivelul de încredere’. Numai că aceste două ‘variabile’ sunt doar elemente de ghidaj. Ele ‘decât’ influențează fenomenul. ‘Motorul’ ‘vârtejului’ în care abia ne mai tragem suflarea este ‘invidia’!
Invidia profundă! Invidia aia care provine din neputință. Din sentimentul acela paralizant că oricât te-ai chinui, tot n-ai să ieși vreodată la liman!
Invidia aia care se ostoiește abia după ce moare și capra vecinului. Invidia aia care poate fi înțeleasă, de vecin, abia după ce și acesta va fi rămas fără capră…
Invidia aia care poate fi depășită, de amândoi, doar împreună!
Prin educație, dacă se poate. Sau după ce dau, amândoi, cu capul de prag. Pragul de sus, de jos…
Și înțeleg, amândoi, că indiferent de curtea în care moare capra, întreg satul va avea de suferit.
Mirosul de hoit nu ține cont de garduri!
„Conform aceluiași studiu GfK, românii din segmentul 18-29 de ani acordă importanţă banilor și poziţiei sociale, sunt descurcăreţi, dar în sensul negativ, care denotă superficialitate. De asemenea, aproapele ajunge să ne intereseze atunci când este mai bun pentru că acest lucru ne frustrează.
Nepotismul, pilele și relaţiile sunt caracteristice românilor astăzi, ajungând în unele situaţii să conteze mai mult decât studiile. Respondenţii din segmentul 30-49 de ani îi văd pe români ca ţinând la tradiţie și familiști. Ei îi consideră solidari, dar în bula lor, deschiși și responsabili.(?!?, mirarea îmi aparține)”
Nota Bene. Studiul despre care este vorba a fost făcut în 2018. Înainte de toată ‘chestia asta’.
Situația vaccinarii personalului didactic, pe fiecare școală și localitate, la 19/11/2021, cf. Ministerului Învățământului. De remarcat, cel puțin în câteva localități rurale din Vaslui, faptul că toate școlile care raportează la nivelul câte unei comune au aceiași rată de vaccinare. Chiar daca sunt în sate diferite. Școli gimnaziale, primare, grădinițe…
Șoșoacă și-a pus, singură, botniță. În plenul Parlamentului. La tribuna Camerei Deputaților.
OK, aici e vorba de libertatea cuvântului. Fiecare om – iar parlamentarii sunt, sau ar trebui să fie, oameni – are dreptul să se exprime așa cum consideră că este necesar.
Deci faptul că Șoșoacă și-a pus botniță e treaba ei. A ei și doar a ei!
Peste conceptul de libertate a cuvântului se suprapune, în cazul parlamentarilor, conceptul de imunitate. Aceștia nu pot fi trași la raspundere pentru cele făcute în timpul mandatului fără ca plenul camerei din care fac parte să le ridice imunitatea parlamentară. Cu excepția cazului în care au fost surprinși în flagrant… Pe de altă parte, parlamentarii nu pot fi ‘pedepsiți’ pentru ideile expuse și cuvintele pronunțate în timpul exercitării mandatulu!
Cu alte cuvinte, „circul” va continua atâta vreme cât noi, ‘publicul’, le vom permite ‘artiștilor’ să se ‘producă’ pe ‘scenă’.
Pe banii noștrii, pe timpul nostru, în timpul vieții noastre…
Un președinte de academie – din păcate cea din Romania, care se face de râs. Pe sine și pe cei care l-au pus acolo. Niște funcționari care dovedesc, pentru a nu știu câta oară, ce ajungi să faci atunci când ești conectat doar parțial la realitate. Când ‘te uiți la lume’ prin niște ochelari ‘colorați de ideologie’…
În ce fel s-a făcut de râs președintele academiei Române… a explicat Magda Gradinaru în articol. Cu tot rangul celui care s-a făcut de pomină – chiar dacă hohotele vor veni mai târziu, din partea colegilor săi istorici – mie mi se pare că cea de a doua problemă este mult mai importantă. Și mai periculoasă….
Aurel Pop n-a făcut altceva decât ceea ce a fost învățat să facă. A urmat cursurile unei facultăți de istorie pe vremea comunismului și a pus în practică cele învățate acolo. Cum să ‘convingă’ ‘publicul țintă’ că ‘situația’ este chiar așa, și doar așa, cum consideră cineva – sau chiar el însuși, că este! Până la urmă, președintele academiei Române se comportă ca un simplu oportunist. Se folosește de orice îi vine la îndemână pentru a ‘avansa’ catre ținta propusă.
Ce au facut inițiatorii acelei ‘propuneri de ghid pentru comunicări interne’ este mult mai grav! Iar faptul ca i-au oferit lui Aurel Pop prilejul de a scrie ceea ce a scris este doar bomboana de pe colivă! ‘Coliva’ în sine fiind ‘amănuntul’ că inițiatorii ‘propunerii de ghid de comunicare internă’ gândesc într-un mod similar cu cel folosit de fostul absolvent al unei facultați de istorie îmbibată de ideologie comunistă. Îmbibată de o ideologie cât se poate de totalitară…
Ioan Aurel Pop știe ce spune. Avem de a face cu situația în care ‘hoțul strigă hoțul’. Doi ‘experți’ se recunosc între ei la o ‘lucrare’ și dau vina unul pe celălalt… Sau două săbii care nu încap într-o aceiași teacă!
Să fiu bine înțeles! Nu știu cât de neomarxiști – sau de ‘totalitari’, sunt respectivii funcționari. Tot ce știu este ce au făcut ei înșiși. Cu mâna lor. Au alcătuit un ghid despre cum ar trebui să vorbească între ei niște alți oameni. Niște alți oameni despre care se presupune că știu să gândească cu capetele lor! Până la urmă, este vorba despre oamenii care asigură funcționarea Uniunii Europene…
Și atunci? Care mai este deosebirea dintre textul publicat de Ioan Aurel Pop și propunerea de ‘ghid de comunicare internă’?
Pesimistul: ‘Țara asta nu se mai face bine!’ Optimistul: ‘Poate și-au dat seama, în sfarșit, că nu se mai poate așa. Că lucrurile trebuie urnite odată din loc. Trebuie să le dăm o șansă!’ Realistul: ‘De unde să știu eu ce-i în capul lor? Cred că nici ei nu știu… Singurul lucru cert este că trebuie să stăm cu ochii pe ei. Și să reacționăm atunci când vedem că se întâmplă ceva. De bine, de rău… Până la urmă, e vorba despre viața noastră! Despre singura noastră viață… Dacă-i lăsăm să facă ce vor ei – în loc să facă ce trebuie, ne merităm soarta!’
Iohannis a devenit ‘vinovatul de serviciu’. Și Cîțu, dar mai puțin.
Cu cât ești mai sus pe scara ierharhică, cu atât mai vinovat ajungi să fii considerat. Mai ales pentru lucrurile pe care ar fi trebuit/ai fi putut să le faci! Pentru lucrurile despre care acuzatorii tăi sunt convinși că ar fi trebuit să le faci…
Bine, asta ține atunci când vine vorba despre fotbal. Pe cine să înjure suporterul exasperat dacă nu pe antrenorul echipei pierzătoare. Și, eventual, pe patronul echipei. Care n-a bagat destui bani…
Dar atunci când vine vorba despre ‘șeful statului’?!? Ales prin vot democratic?
Cum se mai pot supăra pe el chiar cei care l-au votat?
N-a făcut exact ce credeau ei că trebuia să facă?!?
Și asta se aplică la toți aleșii! De la președinte țării la președintele de bloc!
A ținut cont mai degrabă de interesele lui – și/sau ale partidului din care face/a făcut parte, în loc să aibă în vedere interesele întregii țări? Ale comunității în ansamblul ei? Sau, chiar și mai rău, ‘și-a nenorocit propriul partid’?!?
Hai să traduc citatul din Friedman. „Nu este suficient să alegem ‘oamenii potriviți’. Pentru a rezolva cu adevărat ‘problema’ este absolut necesar să facem în așa fel încât ‘lucrul bine făcut’ să devină profitabil din punct de vedere politic. Atâta vreme cât nu va fi profitabil din punct de vedere politic și pentru cei ‘strâmbi’ să facă lucrurile ‘drepte’, nici drepții nu vor îndrăzni să le facă așa cum trebuie. Pentru că ar pierde alegerile!”
Spusele lui Friedman sunt cu adevărat seducătoare din punct de vedere intelectual. Din păcate, pleacă de la o premisă greșită. Că cineva, individual sau în colectiv, ar ști care sunt lucrurile alea ‘bune’. Că națiunea, în ansamblul ei, ar ști ce să ceară de la politicienii aleși de ea și că aceștia ar fi în stare să citească semnalele venite din ‘adâncurile’ societății. Și, pe deasupra, că mecanismul democratic prin care societatea transmite semnale către politicieni ar funcționa corect. Fără ‘paraziți’ și fără ‘distorsiuni’.
‘Și atunci? Ce vrei să spui? Că ‘jocul’ este pierdut prin definiție? Că orice-am face, tot prost iese?!?’
Stai liniștit, ‘nu mor caii când vor câinii’…
În primul rând, vreau să lămuresc cum vine treaba cu Tătuca. Scriu despre chestia asta de ceva vreme și tot apar lucruri noi. Adică imi dau seama singur cât de ‘generos’ este acest subiect. Comportamentul nostru este atât de complex încât pe măsură ce trece timpul descopăr din ce în ce mai multe ‘cotloane’. Noi! Mai ales pentru mine…
Tătuca joacă multe roluri. Am descris deja unele dintre ele. E un link mai sus. Astăzi am mai înțeles o necesitate satisfăcută de acest personaj polimorf.
Ce face orice om normal atunci când dă de greu?
Folosește un kit pentru reducerea stresului sau dă vina pe altul. Pe altcineva în afară de sine, nu pe alt kit…
Simplu, nu?
De ce să ‘dăm cu capul’ – cu capul nostru, cel care a ales cu cine am votat, când putem să dăm vina pe alesul nostru? Și, mai ales, de ce să stăm noi și să analizăm întregul cortegiu de decizii care ne-a adus unde suntem acum când avem posibilitatea să dăm vina, întreaga vină, pe cel aflat – ACUM – ‘la butoane’?!? Iar dacă cel în cauză se comportă în așa fel încât să ne și simțim bine făcând acest lucru….
‘Bine, bine… teoria ca teoria… doar că explicațiile nu țin de foame! Ce e de făcut?’
În primul rând, am să observ că tocmai m-ai distribuit în rolul lui Tătuca. Mă întrebi pe mine ce trebuie să faci tu!
Și da, cred că știu ce e de făcut în situația asta.
Adică știu ce am de gând să fac eu! Să mă duc la vot. Și să îndemn cât mai mulți oameni să facă acest lucru. Să îndemn cât mai mulți oameni să-și facă vocea auzită! Să-și spună părerea.
Cât mai apăsat – ca să fie auzită. Și cât mai respectuos, ca să fie luată în seamă de interlocutori. Orice discuție în care fiecare dintre vorbitori le spune celorlalți că sunt dobitoci devine o colecție de monologuri. Fiecare spune ce vrea și nimeni nu ascultă nimic!
‘Și ce ar rezolva o prezență masivă la vot?!?
Cel mai important mesaj care poate fi transmis cu ajutorul buletinului de vot este
NE PASĂ!
Ne pasă de soarta noastră!
Chiar dacă fiecare dintre noi votează așa cum îl taie capul, fiecare dintre noi transmite un mesaj cât se poate de clar. Că îi pasă! De soarta lui și a comunității din care face parte. Și că se așteaptă ca promisiunile electorale făcute în campania electorală vor fi respectate!
‘Și chiar crezi că politicienilor le pasă de semnalele trimise de noi?!?’
Da, cu condiția ca semnalul să fie suficient de puternic! Semnalul, nu semnalele. Ce voteaza fiecare dintre noi e o chestie. Internă. Între alegător și aleșii săi. Semnalul la care mă refer eu, cel care trebuie să fie cu adevărat puternic, este prezența la urne. Câți dintre noi suntem atât de interesați de soarta proprie încât să ieșim la vot!
Uite care e treaba. Fiecare partid are câte un ‘electoratul său captiv’. Care, din varii și diverse motive, votează cam același lucru. Pe lângă aceste electorate captive, mai sunt unii care merg la vot ‘din principiu’. Care iau in considerare lucrurile întamplate în timpul ultimului ciclu electoral. Și care sunt din ce în ce mai puțini.
În situația asta, fiecare dintre partide – oricare dintre ele, n-are altceva de făcut decât să-și fidelizeze electoratul captiv. Să-și scoată oamenii la vot! Dacă toți ceilalți declară sus și tare că nu-i interesează… Dacă nu s-au deranjat la alegerile trecute? Și dacă din ce în ce mai mulți dintre cei care data trecută au făcut ‘efortul’, acum declară, apăsat, că nu mai au nici un gând să voteze? Ce rost mai are să încerci ‘lărgirea bazinului electoral’? Ce rost mai are să încerci ceva nou? Cu adevărat nou… Cum ar fi ‘să rezolvi cu adevărat problemele!’ Măcar una…
Și cum vor face chestia asta? Cum fac partidele să scoată cât mai mulți dintre oamenii LOR la vot?
Ne place unde suntem? Înțelegem că suntem aici ca o consecință a lucrurilor care s-au întâmplat până acum? Ca o consecință a deciziilor care au fost puse în practică cu aprobarea noastră, activă sau doar tacită? Ca o consecinta a deciziilor adoptate de politicieni aleși de noi, sub ochii adormiți ai celor care n-au fost la vot? Ca o consecință a măsurilor puse în practică de noi? Politicienii doar adoptă deciziile, de pus în practică le punem noi, ‘oamenii muncii’… Așa cum credem noi de cuviință…
Ne place unde suntem? Și credem că ne va fi din ce în ce mai bine dacă politicienii – fiecare în partidele din care fac parte, vor continua să apese, din ce în ce mai tare, pe aceleași pedale pe care au tot apăsat în ultimii 30 de ani? Sub supravegherea și îndrumarea a din ce în ce mai puțini dintre noi?
Pe bune?!?
Și dacă nouă ne place, ei de ce ar încerca să facă altceva? Altceva în afară de lucrurile cu care ne-am obișnuit deja? Și noi, și ei…
Altceva în afară de lucrurile care sunt profitabile din punct de vedere politic în actuala conjunctură socială?
nicichiarasa 