Privind înapoi, fără mânie.

(„Priveşte înapoi cu mânie este un text dramatic care exprimă foarte clar şi fără echivoc o atitudine, anume) atitudinea tinerilor furioşi, cei care s-au trezit (după cel de al doilea război mondial) că nu prea au perspective, şanse de a se realiza, că trăiesc într-o societate dărâmată, în reconstrucţie şi care îşi concentra toate forţele către această reconstrucţie, ei resimţind acut lipsa de orizont cu care se confruntau. În acelaşi timp, acest text cere la rândul său o atitudine, cel care se apropie de el trebuie să resimtă această furie, dar să o folosească în scopuri constructive, creative.”

Geaca lui Jimmy sau modalităţi de resuscitare – Priveşte înapoi cu mânie
Mircea Sorin Rusu, Agenda Liternet, Mai 2005

Mai ține cineva minte spectocolul? Sau filmul?
Eu nu.
Dar continuă să mă obsedeze titlul!

Recunoașteți situația?
Și înjuratura?
„Tineri frumoși și liberi”?

Cum de-am ajuns să ne înjurăm tinerii?!? Viitorul?

Să vă povestesc.

Sfârșitul.

Ceașcă reușise să-i unească pe toți.

Aveam 7 ani când sovieticii au strivit Primăvara de la Praga.
Nu mai țin minte discursul lui Ceaușescu dar țin minte sentimentul de mândrie cu care vorbeau oamenii despre el.
Despre curajul cu care EL le-a ținut piept ‘cotropitorilor’.
Pe vremea aia o duceam binișor. Pușcăriile politice fuseseră golite, alimentarele erau din ce în ce mai pline, macaralele construiau de zor locuințe pentru oamenii muncii, aveam căldură și apă caldă la discreție, electricitatea ajunsese până în cele mai depărtate cătune. Iar Romania reîncepuse să producă autoturisme!
Ceaușescu reușise să ne unească – pe noi, cei din-lăuntrul țării, în jurul lui!
Mai mult, atitudinea de frondă față de politica externă a Uniunii Sovietice îi adusese și un enorm prestigiu internațional. Un mare număr de susținători din lumea largă.

În următorii 21 de ani, Ceaușescu avea să reușească contrariul.
Să ne unească, pe toți, împotriva lui.
Nouă ne era frig, foame și scârbă. Ne întrebam cum de-am ajuns în halul ăla. Și ne era atât de scârbă de noi înșine încât nici măcar nu mai aveam vreo speranță. Unii încercau să fugă, foarte puțini să organizeze o rezistență iar marea masă, resemnată, îi percepea, pe toți ăștia, ca fiind ‘nebuni’. Ca pe niște descreierați care își puneau familiile în pericol. Ca pe niște zănateci care clatinau barca. Care puneau în pericol umbra de confort care mai putea fi obținută. De către unii dintre noi…
Cei din Vest se lămuriseră și ei. De unde-l plimbaseră în caleașcă, acum îl arătau cu degetul.
Lui Gorbaciov, care încerca să dreagă busuiocul comunist, îi era pur și simplu rușine. Faptul că Ceaușescu era singurul care refuza orice idee de reformă periclita însuși conceptul de Perestroika. Care trebuia să aibă loc, simultan, în întreg lagărul. Pentru că era, nu-i așa, vorba despre o chestie ‘legică’. Conform materialismului dialectic, atunci când o dai de gard, te întorci din drum. Doar că Gorbaciov nu putea să se întoarcă de unul singur. Trebuia să ia cu el întreg Tratatul de la Varșovia. Și tot CAER-ul. Orice ‘disidență’ ar fi demonstrat caracterul arbitrar al hotarârilor luate la nivel ‘centralizat’. Ar fi demontat, cât se poate de elocvent, pretenția de ‘legitate’ a „materialismului științific și dialectic”.

Ritual de trecere.

Noi, cei din-lăuntru, n-aveam habar de ce avea să vie.
Marea majoritate a observatorilor au fost uluiți.
Nimeni nu vedea sfărșitul comunismului.

Până în primăvara lui 1989. Da, primăvara!
Francis Fukuyama a publicat „The End of History?” pe 22 Iunie 1989. Nu cred că a scris tot articolul într-o seară… Versiunea inițială are 18 pagini…

„The triumph of the West, of the
Western idea, is evident first of all in
the total exhaustion of viable
systematic alternatives to Western
liberalism.”

„Triumful vestului, a variantei de liberalism care il animă, este demonstrat – în primul rând, extenuarea tuturor celorlate alternative sistemice care au încercat să-l concureze.”

Avem deja cel puțin doi oameni care întrevedeau ce urma să se întâmple.
Gorbaciov încerca să dreagă căruța care o luase deja la vale iar Fukuyama se bucura, deja, de pielea ursului din pădure.

Acțiunile lor contrazic afirmația pe care am făcut-o mai sus.
Chiar dacă cei mai mulți dintre noi – trăitori și observatori, împreună, nu realizam ce urma să se întâmple, erau totuși câte unii care se pregăteau.

Cei 6 se apucaseră deja de scris.

Nu vom ști niciodată cât de spontane, sau cât de organizate, au fost evenimentele din România anului 1989.
Cert este că tensiunea socială era deja ‘suficientă’ – chiar dacă cei aflați în ‘ceaun’ nu sesizaserăm încă, iar unii dintre noi – dintre ‘ei’, mai degrabă, se pregătiseră pentru a folosi orice prilej ce urma să apară. Când va fi urmat să apară… Viitoarea ‘aparție’ fiind deja ‘anunțată’ de ambele părți ale fostei cortine de fier.

Am să fac o scurtă paranteză.
Nu sunt conspiraționist. Sunt convins că nici o conspirație nu poate pune la cale chestii atât de complicate precum căderea unui întreg sistem de state. Un lucru atât de complicat presupune cooperarea a prea multor oameni. O astfel de complicățenie nu poate fi păstrată sub obroc pentru prea multă vreme.
Am să o iau altfel.
Nimeni nu poate prevedea cutremurele. Sau erupțiile vulcanice. Dar trebuie să fii tâmpit să nu-ți iei ceva măsuri de prevedere atunci când pămantul începe să tremure. Când iese fum din vârful munților. Când începe să miroasă a pucioasă… Oricât de obișnuit ai fi devenit de-a lungul timpului…

Ei bine, cei mai mulți dintre noi… am fost tâmpiți!
N-am simțit că lui Ceaușescu îi ajunsese funia la par.
Că regimul său urma să se prăbușească.

Nu ne-am pregătit!

Acum, dacă vrem să înțelegem – în sfârșit, ce ni s-a întâmplat, ar fi cazul să lăsăm mânia la o parte.

Ca să putem trece mai departe.

Altfel… nu mai scăpăm din ceaun!