Nu știu cu ce arme se va lupta în cel de al treilea război mondial, știu doar că în cel de al patrulea vor fi folosite ciomegele. Albert Einstein
“Studiu marca Frappe Digital, efectuat în aprilie 2025 pe un eșantion de 1077 persoane, reprezentativ pentru populația cu vârste între 18 și 65 de ani din mediul urban din România.”
Hai s-o luam altfel. Regimul lui Ceaușescu – care nu mai era de mult comunist, doar dictatorial – s-a prăbușit ca oricare altă dictatură. Din cauza greșelilor acumulate. Din cauza incapacității sistemice a oricărei dictaturi de a se adapta în mod eficient la schimbare. De fiecare dată când încearcă să rezolve o problemă, dictaturile ‘cheltuie’ mai multe resurse decât își permit. Decât pot genera…
Unii dintre ‘vizionarii timpului lor’ – Iliescu, Brucan și alții – s-au prins despre ce urma să se întâmple. S-au organizat și au așteptat să se coacă buboiul. Și când acesta a ajuns la maturitate, când mămăliga a explodat, ei erau pregătiți. Au luat puterea și s-au bucurat de roadele prevederii lor. Noi, restul, am primit firimiturile de la masa lor. O ducem mult mai bine decât pe vremea lui Pingelică dar mult mai prost decât am fi putut trăi dacă lucrurile mergeau așa cum ar fi trebuit să meargă. Natural, cu picul ăla de corupție ținută în frâu care este inevitabil în orice societate liberă și deschisă. Așa, cu ‘sistemul’ mufat la toate traseele de bani publici, am fost în situația lui Sisif. Urcam un bolovan pe munte în timp ce un uliu ne mânca ficații!
Situația seamănă foarte bine cu cea de la sfărșitul erei Pingelică. ‘Sistemul’ s-a osificat. Sistemul de Pile, Cunoștințe și Relații inițiat pe vremea FSN-ului și rafinat de urmașii acestuia. Osificat fiind, sistemul – adică cei care îl populează și beneficiază de pe urma lui – face din ce în ce mai multe greșeli. Și consumă din ce în ce mai multe resurse, fără să mai rezolve problemele. Oamenii, din ce în mai mulți dintre ei, sunt din ce în ce mai exasperați.
‘Unii’ s-au prins. S-au organizat. Și au încercat să facă ce au făcut feseniștii acum 35 de ani. Să se folosească de mânia proletară, cât se poate de justificată, pentru a se cocoța ei la putere. Să dea jos ‘sistemul’ de până acum pentru a-l instala pe al lor. Necazurile cu care ne confruntăm, corupția sistemică, nu este – încă – imputabilă doar ‘suveraniștilor’. Deocamdată, suveraniștii vor doar să profite de nemulțumirea produsă de consecințele corupției sistemice. De cât de nasoală pare situația atunci cât de uiți la ea dintr-un anumit punct de vedere. Prin ochii celor care n-au beneficiat în justă măsură de pe urma schimbărilor care au avut loc în ultimii 35 de ani.
Ce vreau să spun cu chestia asta? Vom alege un președinte. Sper că pe Nicușor Dan. Prestația lui George Simion ‘sugerează’ cât se poate de apăsat că nu are ce căuta pe coridoarele puterii. După care va trebui să ne apucăm de treabă. Iar dacă nu vom reuși să-i cernem dintre noi pe corupători, la următoarele alegeri furia populară ne va mătura, pe toți, sub covorul istoriei.
Vorbeam într-o postare anterioară despre cum funcționează o armată. Soldații luptă încercând să supraviețuiască, ofițerimea decide despre cum să atingă obiectivele strategice iar subofițerii – cureaua de transmisie fără de care se rupe filmul – transpun deciziile ofițerimii în practică încercând să minimizeze pierderile/costurile.
E simplu de intuit, chiar și pentru cei care n-au făcut armata, că membrii fiecăreia dintre cele trei categorii decid sub presiunea unor motivații diferite. Soldații nu prea au timp să se gândească la altceva decât la supraviețuirea de fiecare clipă. Sunt prea obosiți de interacțiunea continuă cu cei care și pe care vor să-i omoare ca să se mai gândească și la altceva. Strict din punct de vedere statistic, bineînțeles. Ofițerii, cu cât mai înalți în grad și mai depărtați de linia frontului, se ocupă mai ales cu gândirea strategică. Cum să facă să îndeplinească obiectivele primite de la conducerea supremă. Aici e nevoie să facem o pauză pentru a înțelege gândirea militară. În timpul unei campanii nu e timp pentru despicat firul în patru. Deciziile sunt luate pe picior, experiența personală și flerul jucând un rol foarte important. Cei care ajung să ia decizii de nivel mai înalt sunt oameni trecuți deja prin ‘foc’. Ajungi să iei decizii importante abia după ce un lung șir de decizii anterioare s-au dovedit, în practică, a nu fi fost greșite. A fi fost suficiente pentru a fi permis măcar supraviețuirea. Ceea ce conferă decidenților, supraviețuitori, o suficient de mare încredere în sine. Încredere în sine care crează premizele unor decizii suficient de rapide încât să fie operabile în timp util. În același timp, ofițerii – mai ales cei superiori – sunt, de obicei, suficient de departe de linia frontului încât supraviețuirea lor fizică nu reprezintă o prioritate. Nici măcar pentru ei. În același timp, un lung șir de decizii măcar ne-greșite crează premizele pentru ca trupa să aibă din ce în ce mai multă în decident. Subofițerii sunt în cea mai interesantă poziție. Foarte aproape de linia frontului. Adică în același pericol în care sunt și soldații. Având mult mai multe informații despre ce se întâmplă. Și mai ales despre ce urmează să se întâmple. Peste toate astea având și responsabilitatea de a transmite în susul lanțului de comandă informații precise și de calitate despre ce se întâmplă pe linia frontului.
Nu e de mirare că anumiți teoreticieni militari consideră corpul de subofițeri ca fiind coloana vertebrală a armatei.
Am să închei introducerea menționând faptul că armatele își iau resursele din afara sistemului și că tot de acolo primesc și obiectivele.
Acuma, că am terminat ‘pregătirea de artilerie’, voi trece la clasa de mijloc.
Până nu demult, până la mijlocul secolului XX, lucrurile erau clare. Societățile, toate mai puțin triburile indigene de prin jungle, erau împărțite în trei mari categorii. ‘Clăcașii’, ‘seniorii’ și clasa de mijloc. Bineînțeles că erau diferențe de la o societate la alta. Cu privire la numere… Rolurile funcționale ale celor trei clase au fost aceleași de când a apărut diviziunea socială a muncii.
Clăcașii au muncit. În brânci. Încercând să supraviețuiască de la o zi/saptămână/an la următoarea diviziune calendaristică. Seniorii au căutat drumul înainte. Oarecum la adăpost de ceea ce ar fi putut să le aducă viitorul. Am să revin. Asta în timp ce membrii clasei de mijloc au fost cei care au făcut totul posibil. Chiar dacă în anumite momente numărul lor a fost extrem de limitat.
Am promis că voi reveni la relativa izolare a seniorilor față de consecințele deciziilor lor. Față de viitor. Termenul cheie aici este ‘relativă’. Toți seniorii cu scaun la cap știau că sunt ‘muritori’. Că li se aplică și lor legile naturii. Dar în același timp se socoteau a fi fost la adăpost de legile oamenilor. Deasupra lor. Pentru că ei le făceau… Tocmai acest confort psihologic era cel care le facilita luarea unor decizii ‘curajoase’. Cu impact foarte mare și cu un grad mare de imprevizibilitate a rezultatului final. Clăcașii nu aveau probleme din astea. Nu știau ce le rezervă/poate aduce viitorul. Și, oricum, nu erau interesați de asta pentru că ei nu ar fi putut face nimic. De unii singuri… Mai degrabă pentru că nu aveau resurse, nu pentru că nu ar fi știut ce ar fi trebuit făcut! Singurii care aveau o brumă de resurse – atât materiale cât și timp pentru a medita la subiecte – precum si suficiente informații pertinente – atât despre realitatea de la teren cât și despre intențiile seniorilor – erau cei din clasa de mijloc. Cu alte cuvinte, cei din clasa de mijloc, din punct de vedere funcțional, erau – și continuă să fie – singurii cu adevărat și pe deplin interesați de bunul mers al societății! Al întregii societăți. Nu erau – și nici nu s-au simțit vreodată – la adăpost de consecințele evenimentelor curente. Adică de consecițele deciziilor luate în/cu privire la societate. Așa cum s-au simțit seniorii. Dintotdeauna, cu toate că, în realitate, singura schimbare semnificativă dintre un regim autoritar și următorul fiind înlocuirea garniturii de seniori de la vârful regimului. Asta în timp ce clăcașii nu s-au simțit vreodată ca având ceva de spus. Așa că, extenuați fiind, nici măcar nu au mai fost preocupați de problemele care ‘nu erau de nasul lor’.
Această ‘împărțire’ explică foarte bine de ce toate regimurile autoritariste au suferit crize sistemice. De ce orice schimbare a avut nevoie de câte o revoluție. Sau măcar de o lovitură de palat. Toate regimurile autoritariste au ceva în comun. Cureaua de transmisie funcționează într-o singură direcție. Toate capetele se uită doar în sus. Informația circulă într-o singură direcție… Resursele – materiale, spirituale și de timp, sunt alocate dintr-un singur centru de putere și cu un singur scop. In interesul și după mintea celor care populează centrul de putere! Ceea ce face ca schimbarea să apară doar atunci când supraviețuirea întregului sistem este pusă în balanță. Și atunci doar dacă suficient de mulți dintre cei care urmează să sufere consecințele lipsei de schimbare înțeleg ce urmează să se întâmple… și au suficiente resurse pentru a face ceva
Abia atunci când și unde rolul clasei mijlocii a putut fi interpretat cu suficient de mult aplomb, abia acolo schimbarile au putut fi puse în practică pe măsură ce provocările au fost identificate de membrii societății. Identificate și expuse în forum.
Treceam prin fața televizorului când o doamnă destul de tânără tocmai rostea, de la tribuna Parlamentului, cuvintele de sub titlu.
– Are dreptate. Cine e? – O FSN-istă. – Aha. Și atunci? Dacă sunt conștienți de chestia asta, de ce îl mai țin în fruntea lor? Și în fruntea guvernului? După toate ce le-a făcut, inclusiv „aroganța” cu Nordis-ul?!? – Ești infantil! Ăștia cu moțiunea de cenzură sunt dușmănoși iar tu ești infantil! – Ce vrei să spui cu chestia asta? – O ducem mai bine acum decât cu 10 ani în urmă? Cu 30 de ani în urmă? Da. PSD-ul a fost la putere, direct sau indirect, aproape toată perioada asta? Da! Și voi nu le recunoașteți meritele! – Eu unul recunosc că o ducem mai bine acum decât pe vremea lui Ceaușescu. Asta e la mintea cocoșului! – Și atunci? – Și atunci ce? Cei care votează Georgescu și AUR sunt și ei conștienți – cei mai mulți dintre ei – de chestia asta. Doar că sunt extrem de exasperați. În ăștia 35 de ani, toți cei care s-au perindat pe la putere au furat! Au furat prea mult. Și sunt încă la putere! În momentul ăsta, reprezentantul celor care se agață de scaun este Ciolacu. Tu poți să recunoști chestia asta? Sau e mai simplu pentru tine să mă consideri pe mine „infantil”?!?
Dacă se gândea puțin, victima – doar întâmplător cioară, realiza că întrebarea era ‘manipulatorie’.
Treaba votantului este să voteze și abia apoi să comenteze!
Doar așa se poate schimba ceva…
Aveți nevoie de argumente? Tocmai v-ați uitat la unul foarte convingător! Exact glumele astea îndoielnice – care vor să ne încurajeze să stăm acasă și să-i lăsăm pe ‘ei’ să-și vadă de ‘treabă’ – sunt cele mai bune argumente pentru necesitatea unei prezențe covârșitoare la vot.
Ce face un cetățean atunci când votează? Alege? ‘Alegerea’ este doar o ‘porțiune’ din actul de a vota. Principala semnificație a votului este participarea. Participarea la viața cetății! Votul este, în primul rând, obiectivarea interesului pentru soarta colaborării dintre membrii societății în care trăim.
Sună pompos? Am să formulez altfel. Votul exprimat – adică pus în urnă – este un avertisment. Un avertisment cât se poate de puternic transmis celor aflați ‘la butoane’. Un mesaj care strigă cât se poate de explicit „NE PASĂ”.
„Suntem cu ochii pe voi așa că aveți grijă ce faceți!”
„Stăpâni peste viitorul nostru”… Dacă nu definim bine termenul – și care o fi „binele” ăsta?!? – s-ar putea să nu ne placă viitorul ăla odată ajunși acolo!
„Stăpâni” adică ‘prin noi înșine’? Fără inputuri venetice? „Stăpâni” adică unii dintre noi la butoane iar ceilalți ‘după marea mila noastră’? Și ce ne facem dacă ajung ceilalți la butoanele alea?!? „Stăpâni” adică având atâta încredere în noi înșine încât facem ce ne taie pe noi capul? Doar ce ne taie pe noi capul? Fără să ne mai uităm în jur? Stăpâni în primul rând peste pulsiunile noastre? Capabili să ne ascultăm între noi înainte de a purcede spre un viitor asumat ca fiind incert? Și cu toate astea încă încrezători că împreună putem răzbi mai ușor decât separați?
Pentru cei cu amintiri încă proaspete de la lecțiile de materialism științific și dialectic – ăsta era numele de cod pentru marxism pe vremea când mă duceam eu la școală – și pentru cei cu nostalgii comuniste am să mai adaug câteva considerații.
Poate că cel mai atrăgător aspect al marxismului a fost, și continuă să fie, ‘certitudinea’. Atât pentru ‘gânditori’ cât și pentru oamenii de rând. Oamenii de rând au nevoie de siguranță. De siguranța zilei de mâine și de măcar impresia/aparența că îi pasă cuiva de ei. Gânditorii – fie ei oameni de știință sau filozofi – au nevoie să-și ostoiască disonanța cognitivă. Toți oamenii cu o educație rațională știu foarte bine că realitatea nu poate fi cunoscută. Că toți agenții cunoscători pot dezvolta, chiar și împreună, doar o înțelegere limitată a celor ce se întamplă. Sunt multe explicații cu privire la chestia asta dar putem accepta acest lucru, pe moment, ca pe o axiomă. Pentru a-și ostoi această disonanță, gânditorii raționali – adică atei sau agnostici – au nevoie – și ei, similar cu teiștii – să se agațe de o ancoră exterioară lor.
Ecce materia! Materia cu legile ei imuabile… Determinismul de toate nuanțele… Aproape cu nimic diferit de determinarea cu care Zeul își apleacă atenția asupra creației sale. Aspectul delicat introdus de determinisme – indiferent de natura și originile acestora – este că acestea reduc prea tare disonanța cognitivă. Disponibilitatea omului de a-și păstra mintea liberă. De a mai fi dispus să analizeze variante… după ce a ajuns la o ‘concluzie rațională’! Indiferent dacă premiza pentru raționamentul dus până la capăt a fost de natură științifică sau de natură divină, raționamentul însuși devine literă de lege. Acesta fiind, de fapt, procesul prin care comportamentul rațional se transformă în comportament raționalizator. Neajunsul fundamental al oricărui proces rationalizator fiind acela, ați ghicit, că induce cecitate. Adică ‘orbește’. ‘Ia mințile’. Îl face pe om incapabil să se mai adapteze. Individual și în grup. Devine incapabil să mai genereze variante. Alternative care să-i faciliteze evoluția. Merge înainte indiferent de consecințele faptelor sale. Care fapte/acțiuni au avut la bază niște concluzii raționale, nu? Așa trebuia acționat în momentul ăla! Și ăsta este drumul pe care trebuie mers în continuare. Ei bine, asta este una dintre semnificațiile conceptului de ‘stăpân’. Și explicația pentru faptul că orice dictatură, orice ‘stăpânire’ – inclusiv cea comunistă, se termină, inexorabil, în prăpastie. În disperare.
Mai puțin ‘stăpânirea de sine.’ Disponibilitatea de a ‘întoarce și celălalt obraz’. De a asculta, cu respect și atenție, alte păreri în afară de cea proprie. În afară de părerea deja proprie…
Any way you look at what’s currently happening, it doesn’t make any sense.
Forget about ‘we’re throwing away 30% of the food we produce while a third of us die of hunger’. That’s ‘peanuts’. Not for those whose children go to bed hungry but…
People living on the northern side of the Mediterranean Sea had accomplished something marginally short of miraculous. They had come up with an ideology which convinced them to respect each-other. Christianity. They had been able to develop the best mechanism for allotting resources. The ‘free market’. And the best mechanism for reaching decisions for the entire community. Currently called ‘democracy’.
In their attempt to understand, they have devised an extremely original manner of looking at things. ‘Science’. Based on what they had learned through ‘science’, they had developed ‘technology’.
Working as a team – they used to respect each-other, as children of the same god – and making ‘good’ use of their technology, they had been able to conquer the rest of the planet.
At some point, Europe used to export almost everything – including coal, and import inconsequential things. Silk, spices, tea, sugar, cotton and tobacco. At that moment, England was considered the factory of the world. It used to manufacture and export the most technologically advanced ‘wares’. Fabric, ‘china’, steel products, machinery, chemicals… And coal! Which was warehoused around the globe and used, eventually, by the English steamships plying the seas for commerce. And for war…
Look at us now! We depend on our former colonies for much of our energy. Oil, that is. We depend on the rest of the world for much of the fancy foods we currently eat. Brazilian beef, tropical fruit, fancy sea-food… And we depend on China for cheap manufactured goods. From clothes to cameras to cranes. ‘White goods’, electronics – computers included, and almost everything else which is sold at decent prices.
Not to mention the fact that Europe had been the flashing point for three World Wars. I, II and the Cold one. Not to mention the fact that as I write the biggest country in Europe – Putin’s Russia, is trying to annex some 15 % percent of one of its neighbors. Ukraine, also an European country.
If any of this does a modicum of sense to any of you… please let me know!
I, for one, am at a loss. I understand what happened – stay tuned, but I have no idea when we’ll figure out we’re on the wrong track. Going in the wrong direction.
Imediat după întâlnire, detractorii lui Marcel Ciolacu i-au reproșat: ‘Cum îți permiți să-i dai sfaturi? După câte a făcut ea și după câte n-ai făcut tu!’
Să le luăm pe rând, lăsând la urmă lucrurile făcute de Maia Sandu.
Mai întâi faptele și apoi spusele.
Marcel Ciolacu l-a lăsat din brațe pe Liviu Dragnea. Punct. Firesc, ne-firesc… vă aduc aminte cortegiile de PSD-isti care l-au condus la tribunal pe Adrian Năstase. Și pe alții, dar nu mai stau să-i enumer.
La întâlnirea cu Maia Sandu, Ciolacu a spus două lucruri. A făcut o promisiune și a formulat o constatare.
Că România a fost și VA RĂMÂNE cel mai apropiat prieten al Moldovei de peste Prut. Și că e nevoie de ‘hotărâre și voință politică pentru…’
Și ce rămâne de văzut?!?
Dacă România va rămâne cel mai bun prieten al Moldovei! Și dacă noul guvern al României va avea ‘hotărârea și voința politică necesare pentru a implementa rapid reformele de pe agenda europeană, atât de necesare pentru bunăstarea cetățenilor din România’.
Maia Sandu a început deja implementarea măsurilor ‘de pe agenda europeană’ în Republica Moldova. După cum bine a lăudat-o, implicit, Marcel Ciolacu. Pentru ‘hotărârea și voința politică solidă’ demonstrate deja de Președinta Republicii Moldova, Excelența Sa Maia Sandu.
Cantitatea de fake-news vărsată în capul cuiva este cel mai bun indicator pentru măsura în care respectiva persoană a deranjat ploile celor care s-au obișnuit să fie lăsați în pace. Indiferent! Indiferent de orice….
Și dacă nu vă place formularea, găsiți voi altă traducere pentru
„Lipsa de încredere”. Așa explică cei mai mulți dintre comentatori situația în care ne aflăm.
De la prezența scăzută în centrele de vot pănă la absența din cabinetele de vaccinare.
Unii merg chiar mai departe.
Se ascunde pe undeva și ideea că dorința de a sfida puterea e atât de mare încât ‘țara’ ar fi dispusă să-și asume niște riscuri enorme în încercarea ei de a pălmui puterea… adică ar fi gata să se sinucidă pentru șansa de a da o palmă (morală?!?) ‘puterii’…
Recentul ‘asalt’ către punctele de vaccinare – după ce oamenii s-au cam lămurit că ‘se moare’ din chestia asta, sugerează altceva.
Că lipsa de încredere și dorința de a sfida puterea sunt doar ‘materia primă’ pentru cele ce se întamplă. În jurul nostru și cu noi.
‘Materie primă’ ‘răstălmăcită’ și ‘reambalată’ de specialiștii marketingului politic. De artiști ai poporului în domeniul pescuitului în ape tulburi. De către oameni cât se poate de bine pregătiți în domeniul sucirii minților.
De unde provine această neîncredere?
Din trecut! Din trecutul mereu redigerat. Din trecutul readus la zi și făcut să corespundă intereselor celor care rescriu istoria. Refăcut să corespundă intereselor celor care vor să învingă cu orice preț.
Să vă dau un exemplu.
Ion Antonescu. Rezultate bune pe câmpul de luptă în primul război mondial. Evoluție relativ ternă până în 1940. Preia puterea într-un context determinat de o altă ‘efervescentă’ rescriere a trecutului. Rebeliunea legionară desfășurată în cadrul mai larg reprezentat de nazismul revanșard. Devine personaj ‘controversat’ după ce este ucis fără prea multă ‘eleganță’ la sfârșitul războiului. De către comuniștii care se apucaseră deja să rescrie istoria.
Rolul jucat de Antonescu în istoria Romaniei a fost interpretat în fel și chip. În funcție, bineînțeles, de punctul de vedere adoptat de fiecare dintre comentatori. Mă voi referi la un episod asupra căruia ar trebui să existe unanimitate. În măsura în care ne considerăm oameni normali.
Că ‘operațiunea’ a implicat ‘eradicarea’ – prin ucidere pe loc sau deportare, a unei întregi comunități, că aproximativ 90 000 de oameni și-au văzut destinul frânt – mai brusc sau mai chinuitor… astea sunt ‘amănunte’ ale istoriei. Groaznice, bineînțeles!
Dar și mai groaznic este faptul că toată această ‘nefăcută’ a fost provocată de ‘cheremul’ unui om, într-un context istoric care a permis acestui ‘cherem’ să aibe consecințe. Intr-un context social care a permis ca astfel de ‘oameni’ să ajungă la butoanele puterii și să le apese după cum au avut ei chef!
Istoria, varianta ‘faptică’, a consemnat toate acestea. Atât acțiunile lui Antonescu cât și contextul socio-istoric în care Antonescu a adoptat deciziile puse în practică de către cei aflați în subordinea sa.
Și atunci? Cum pot fi explicate acțiunile celor care îi fac statuie lui Antonescu? Acum! La foarte puține zeci de ani după ce un alt dictator a fost înlăturat de la putere. Cu la fel de puțină eleganță…
Pot înțelege orice discuție savantă despre ce a însemnat prezența României într-o tabără sau alta. Cu câte zile s-ar fi prelungit/scurtat războiul dacă… Ce s-ar fi întâmplat cu România în condițiile în care….
Nu pot înțelege miopia celor care relativizeaza crimele. Care aruncă punți peste ceva care nu poate fi trecut cu vederea.
Nu pot înțelege miopia celor care încearcă să ne convingă de eroismul lui Antonescu. O fi fost el erou în primul război mondial. O fi făcut lucruri bune și în timpul celui de-ai doilea. Dar tot criminal rămâne! Indiferent de cât de multe lucruri bune ai făcut, odată ce ai omorât oameni pentru că așa ai voit tu… toate lucrurile alea bune se șterg cu buretele. Și ești trecut în registrul criminalilor!
La fel, nu pot înțelege miopia celor care fac uitate crimele lui Ceaușescu. OK, o fi ordonat el construirea a nu știu câte blocuri. Și industrializarea Romaniei. Dar a ordonat și transformarea mamelor noastre în … mame eroine! Zeci de mii de femei au murit din cauză că el – și cei care l-au ajutat să-și facă mendrele, n-au înțeles motivele pentru care ‘supușii’ săi nu mai voiau să facă copii. Lipsa de speranță care începuse să ne taie nu doar elanul…
Ei bine, lipsa de încredere în autorități se explică, în primul rând, prin acțiunea acestor ‘comentatori’. Oamenii obișnuiți, de la strungari până la savanții care nu sunt istorici, sau sociologi, nu sunt preocupați de ‘teoria autorității’. De ‘științele politice’. Pe ei îi interesează viața de zi cu zi. Sunt interesați de modul în care se desfășoară interacțiunea zilnică dintre ei. Interacțiune influențată – vrem, nu vrem, de politică.
Această interacțiune – atât cea dintre oameni cât și cea dintre oameni și politicieni, nu are cum să decurgă firesc dacă ‘atmosfera’ este ‘încărcată’. Interacțiunea dintre oameni va fi profund alterată de fiecare dată când cineva face apologia dictaturii. Atunci când cineva justifică ‘cheremul’. Orice justificare de tipul ‘da, dar a făcut și lucruri bune’ distorsionează malign modul în care sunt luate deciziile care determină interacțiunile din cadrul societății unde apare genul ăsta de justificări.
Bineînțeles că ‘a făcut și lucruri bune’! Dacă ar fi ‘scuipat pe jos’ din prima nu l-ar fi băgat nimeni în seamă! E plină lumea de dictatori care ar face și mai multe nenorociri doar că aștia n-or să fie niciodată în stare să ajungă la putere. Tocmai pentru că nu au făcut suficiente lucruri bune încât să devină credibili!
Nici unul ‘fățarnicii’ care au ajuns vreodată la putere nu s-ar fi putut cățăra acolo fără ca două condiții să fi fost îndeplinite simultan. ‘Talpa țării’ să fi fost atât de nemulțumită încât să fi fost dispusă să renunțe la ‘bun simț’. Legăturile informale dintre oameni să fi fost poluate de suficient de multă ‘relativitate morală’. Relativitatea morală fiind cea care distruge respectul dintre membrii societății!
Iar primul dintre promotorii ‘relativității morale’ a fost Marx. Da, Karl Marx. El a fost cel care a instituționalizat – adică a ‘normalizat’, lupta de clasă! El a fost cel care a împărțit lumea între buni – ‘ai noștri’, și ‘răi’. Adică ‘ceilalți’.
‘Bă, ejti nebun? Toate religiile se bazează pe chestia asta!!! Pe diferența dintre ei și noi. Pe diferența dintre creștini și pagâni, în cazul ‘nostru’.’
Păi da, numai că scopul creștinilor – a credincioșilor, în general, este să facă prozeliți! Să-i ‘salveze’ pe ceilalți. Contribuind astfel la îndeplinirea voinței divine…Așa cum o înțeleg ei, dar asta e altă discuție. Că unii credincioși au făcut – și nu de puține ori, exces de zel… adică au ‘botezat cu sabia’… asta e altceva. Tot o crimă, bineînțeles, dar, cel puțin teoretic, făcută cu bună-credință. Este vorba tot de relativitate morala, doar că pusă în practică individual.
Marx a dus lucrurile la un alt nivel. Le-a transformat din punct de vedere calitativ. Adică, pentru a folosi terminologia lui, a transformat cantitatea in calitate. A transformat ura de clasă în virtute! A adus argumente de natură filozofică ‘necesității’ de a-l distruge pe celălalt!
Dacă Nietzsche a dat voie (Supra)omului să facă ce vrea, Marx i-a spus ideologului că ceea ce face el este de natură ‘legică’. Pur și simplu, a scos lupta de clasă deasupra conflictului dintre bine și rău.
Cel care îmbracă camașa luptei de clasă – roșie, brună, neagră, n-are nici o importanță, nu mai este nevoit facă apel la conștiința proprie pentru a determina dacă un lucru este bun sau rău. Ba chiar nici nu mai are voie! Tot ce îi mai rămâne de făcut este să aplice, fără nici un fel de milă sau ezitare, preceptele taberei din care face parte. Să folosească orice mijloace pentru a se asigura că aceste precepte sunt respectate. De toată lumea!
‘Cum a reușit Marx să facă chestia asta? Și cum adica nu contează culoarea cămășii?’
Simplu. Marx a pretins – și discipolii săi au acceptat pe nemestecate, tocmai din cauza nemulțumirii care i-a făcut receptivi la ideile lui, că materialismul pe care îl propovăduia el – materialismul dialectic, duce la niște concluzii inevitabile. În realitate, Marx a făcut o mezalianță oribilă. A plecat de la ideea lui Hegel că lupta dintre contrarii conduce la apariția adevărului și a omis să țină cont de câteva lucruri. Da, lupta dintre contrarii duce – mai devreme sau mai târziu, la aflarea adevărului. Doar că unii dintre ‘combatanți’ s-ar putea să nu mai fie acolo. Nu doar că să nu se bucure de acel adevăr ci să nu se mai bucure deloc. Să moară! Hegel vorbea despre lupta de idei. Despre dialogul dintre cei care au păreri opuse și care – schimbând idei, informații și chiar emoții, încearcă să se convingă unii pe ceilalți. Marx a luat-o ad litteram. Luptătorii săi au pus creioanele jos și au pus mâna pe furci. Pe topoare… fiecare pe ce a avut acasă…
De fapt, Marx a fost un precursor al Darwinismului social… Dacă o clasă reușeste să pună șaua pe toate celelalte… și să rămână acolo… înseamnă că așa trebuie să stea lucrurile!
‘Alo!!! ai luat-o rău la vale! Marx vorbea despre dreptul – și datoria, clasei muncitoare de a-și lua soarta în mâinile proprii și tu vorbești despre „o clasă”? Orice clasă?!?’
Te-ai prins!… În sfărșit…
Păi ce, ăilalți sunt mai proști?
Dacă Marx i-a împins pe muncitori – mă rog, pe cei care pretind că vorbesc în numele muncitorilor, să folosească orice mijloace pentru a-și atinge scopurile, ceilalți – adică cei care s-au simțit atacați, erau să stea pe fund? Cu mâine încrucișate? Eventual la spate? Când vezi pe cineva că ‘inventează’ o armă nouă – și o folosește impotriva ta, ai fi prost să nu adaptezi genul ăla de armă la nevoile tale, nu?
Ce mai contează că ajungem la MAD… mutual assured distruction… citiți aici dacă nu știți ce înseamnă chestia asta.
Problema fiind că lupta dusă pe tărâm ideologic pare a fi mai ‘sigură’ decât duelul cu rachete nucleare. Am priceput relativ repede consecințele unui război atomic dar încă n-am înțeles că producerea, la comandă, de realități alternative ne împinge tot în prăpastie.
Nu cred că Marx ar fi fost de acord cu măcelurile lui Stalin. Nu pentru că ar fi fost mai ‘pudic’ decât Stalin… Doar mai deștept. Marx știa deja că toate imperiile, trecute și viitoare, se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu… dar tot în jos. Și, că tot am început cu Ion Antonescu – care n-ar fi ajuns niciodată la putere fără ‘excesele’ oribile comise de Garda de Fier, sunt curios ce gândea A.C. Cuza – ideologul Gărzii de Fier, despre consecințele punerii în practică a ideilor sale. A.C. Cuza era încă în viață atunci când comuniștii începuseră să preia puterea în România. Și, pentru că ‘corb la corb nu scoate ochii’, a murit în arest la domiciliu…
Și cum rămâne cu ‘încrederea’?
Păi ce încredere, în orice, să mai aibe ‘românul’?
Și cum să aibe ‘românul’ încredere în ‘vaccin’ după toată publicitatea de care s-a bucurat, pe toate canalele media, doamna aia care-și plimba găina pe Magheru? Doamna aia s-a vaccinat? Foarte bine a făcut! Doar că televiziunile mondene inveteraseră deja ideea că cineva care plimbă o găină în lesă pe Magheru poate să ne dea lecții despre cum să ne îmbrăcăm! Acum îl întreabă pe Dan Bittman ce părere are el despre Covid…
Cum să mai aibe cineva încredere, în orice, după ce este martor la modul în care sunt vehiculate ideile în contemporanul românesc?
Dialogul a fost transformat în război mediatic. Argumentele de natură faptică sunt anulate prin oferirea de ‘realități alternative’. Încercarea de a convinge a fost înlocuită cu inducerea unei stări de nesiguranță.
Însăși limba română – adică unealta cu ajutorul căreia încercăm să comunicăm, a fost schilodită! ‘A fost adoptată o hotărâre politică’ a ajuns să însemne ‘hotătârea a fost luată ținând cont de interesul partidului’. Politica, în sine, nu mai are ca scop supraviețuirea/bunăstarea polisului. Adică a cetății. A locului unde trăim cu toții. Politica a devenit, pur și simplu, un pseudonim pentru arta de a trage spuza pe turta proprie.
Cei dispuși să vadă doar ce vor ei ar putea percepe acest text ca pe un fel de capitulare. ‘Asta e, ati câștigat, nu mai este nimic de făcut’.
Nu m-aș grăbi. Nu mă consider vre-un guru. Nu cred că sunt mai deștept decât tot restul lumii. Dacă m-am prins eu, sigur mai sunt încă mulți alții. Faptul că nu vorbește încă suficient de multă lume nu înseamnă că procesul nu a început deja.
Și. vorba unui foarte bun prieten, „oare ce o să se întâmple în sufletele celor care vor înțelege, la un moment dat, ce efect au avut ‘minciunile lor nevinovate’?”
Geaca lui Jimmy sau modalităţi de resuscitare – Priveşte înapoi cu mânie Mircea Sorin Rusu, Agenda Liternet, Mai 2005
Mai ține cineva minte spectocolul? Sau filmul? Eu nu. Dar continuă să mă obsedeze titlul!
Recunoașteți situația? Și înjuratura? „Tineri frumoși și liberi”?
Cum de-am ajuns să ne înjurăm tinerii?!? Viitorul?
Să vă povestesc.
Sfârșitul.
Ceașcă reușise să-i unească pe toți.
Aveam 7 ani când sovieticii au strivit Primăvara de la Praga. Nu mai țin minte discursul lui Ceaușescu dar țin minte sentimentul de mândrie cu care vorbeau oamenii despre el. Despre curajul cu care EL le-a ținut piept ‘cotropitorilor’. Pe vremea aia o duceam binișor. Pușcăriile politice fuseseră golite, alimentarele erau din ce în ce mai pline, macaralele construiau de zor locuințe pentru oamenii muncii, aveam căldură și apă caldă la discreție, electricitatea ajunsese până în cele mai depărtate cătune. Iar Romania reîncepuse să producă autoturisme! Ceaușescu reușise să ne unească – pe noi, cei din-lăuntrul țării, în jurul lui! Mai mult, atitudinea de frondă față de politica externă a Uniunii Sovietice îi adusese și un enorm prestigiu internațional. Un mare număr de susținători din lumea largă.
În următorii 21 de ani, Ceaușescu avea să reușească contrariul. Să ne unească, pe toți, împotriva lui. Nouă ne era frig, foame și scârbă. Ne întrebam cum de-am ajuns în halul ăla. Și ne era atât de scârbă de noi înșine încât nici măcar nu mai aveam vreo speranță. Unii încercau să fugă, foarte puțini să organizeze o rezistență iar marea masă, resemnată, îi percepea, pe toți ăștia, ca fiind ‘nebuni’. Ca pe niște descreierați care își puneau familiile în pericol. Ca pe niște zănateci care clatinau barca. Care puneau în pericol umbra de confort care mai putea fi obținută. De către unii dintre noi… Cei din Vest se lămuriseră și ei. De unde-l plimbaseră în caleașcă, acum îl arătau cu degetul. Lui Gorbaciov, care încerca să dreagă busuiocul comunist, îi era pur și simplu rușine. Faptul că Ceaușescu era singurul care refuza orice idee de reformă periclita însuși conceptul de Perestroika. Care trebuia să aibă loc, simultan, în întreg lagărul. Pentru că era, nu-i așa, vorba despre o chestie ‘legică’. Conform materialismului dialectic, atunci când o dai de gard, te întorci din drum. Doar că Gorbaciov nu putea să se întoarcă de unul singur. Trebuia să ia cu el întreg Tratatul de la Varșovia. Și tot CAER-ul. Orice ‘disidență’ ar fi demonstrat caracterul arbitrar al hotarârilor luate la nivel ‘centralizat’. Ar fi demontat, cât se poate de elocvent, pretenția de ‘legitate’ a „materialismului științific și dialectic”.
Ritual de trecere.
Noi, cei din-lăuntru, n-aveam habar de ce avea să vie. Marea majoritate a observatorilor au fost uluiți. Nimeni nu vedea sfărșitul comunismului.
Până în primăvara lui 1989. Da, primăvara! Francis Fukuyama a publicat „The End of History?” pe 22 Iunie 1989. Nu cred că a scris tot articolul într-o seară… Versiunea inițială are 18 pagini…
„Triumful vestului, a variantei de liberalism care il animă, este demonstrat – în primul rând, extenuarea tuturor celorlate alternative sistemice care au încercat să-l concureze.”
Avem deja cel puțin doi oameni care întrevedeau ce urma să se întâmple. Gorbaciov încerca să dreagă căruța care o luase deja la vale iar Fukuyama se bucura, deja, de pielea ursului din pădure.
Acțiunile lor contrazic afirmația pe care am făcut-o mai sus. Chiar dacă cei mai mulți dintre noi – trăitori și observatori, împreună, nu realizam ce urma să se întâmple, erau totuși câte unii care se pregăteau.
Nu vom ști niciodată cât de spontane, sau cât de organizate, au fost evenimentele din România anului 1989. Cert este că tensiunea socială era deja ‘suficientă’ – chiar dacă cei aflați în ‘ceaun’ nu sesizaserăm încă, iar unii dintre noi – dintre ‘ei’, mai degrabă, se pregătiseră pentru a folosi orice prilej ce urma să apară. Când va fi urmat să apară… Viitoarea ‘aparție’ fiind deja ‘anunțată’ de ambele părți ale fostei cortine de fier.
Am să fac o scurtă paranteză. Nu sunt conspiraționist. Sunt convins că nici o conspirație nu poate pune la cale chestii atât de complicate precum căderea unui întreg sistem de state. Un lucru atât de complicat presupune cooperarea a prea multor oameni. O astfel de complicățenie nu poate fi păstrată sub obroc pentru prea multă vreme. Am să o iau altfel. Nimeni nu poate prevedea cutremurele. Sau erupțiile vulcanice. Dar trebuie să fii tâmpit să nu-ți iei ceva măsuri de prevedere atunci când pămantul începe să tremure. Când iese fum din vârful munților. Când începe să miroasă a pucioasă… Oricât de obișnuit ai fi devenit de-a lungul timpului…
Ei bine, cei mai mulți dintre noi… am fost tâmpiți! N-am simțit că lui Ceaușescu îi ajunsese funia la par. Că regimul său urma să se prăbușească.
Nu ne-am pregătit!
Acum, dacă vrem să înțelegem – în sfârșit, ce ni s-a întâmplat, ar fi cazul să lăsăm mânia la o parte.
Ca să putem trece mai departe.
Altfel… nu mai scăpăm din ceaun!
Cei mai mulți dintre noi sunt de părere că broasca va fi ucisă de apa care va să fiarbă. În realitate, broasca va muri doar în măsura în care nu se va hotărî, la timp, să sară din ceaun.
nicichiarasa 