„Lipsa de încredere”.
Așa explică cei mai mulți dintre comentatori situația în care ne aflăm.
De la prezența scăzută în centrele de vot pănă la absența din cabinetele de vaccinare.
Unii merg chiar mai departe.
Se ascunde pe undeva și ideea că dorința de a sfida puterea e atât de mare încât ‘țara’ ar fi dispusă să-și asume niște riscuri enorme în încercarea ei de a pălmui puterea… adică ar fi gata să se sinucidă pentru șansa de a da o palmă (morală?!?) ‘puterii’…
Recentul ‘asalt’ către punctele de vaccinare – după ce oamenii s-au cam lămurit că ‘se moare’ din chestia asta, sugerează altceva.
Că lipsa de încredere și dorința de a sfida puterea sunt doar ‘materia primă’ pentru cele ce se întamplă. În jurul nostru și cu noi.
‘Materie primă’ ‘răstălmăcită’ și ‘reambalată’ de specialiștii marketingului politic. De artiști ai poporului în domeniul pescuitului în ape tulburi. De către oameni cât se poate de bine pregătiți în domeniul sucirii minților.
De unde provine această neîncredere?
Din trecut! Din trecutul mereu redigerat. Din trecutul readus la zi și făcut să corespundă intereselor celor care rescriu istoria. Refăcut să corespundă intereselor celor care vor să învingă cu orice preț.
Să vă dau un exemplu.
Ion Antonescu.
Rezultate bune pe câmpul de luptă în primul război mondial.
Evoluție relativ ternă până în 1940.
Preia puterea într-un context determinat de o altă ‘efervescentă’ rescriere a trecutului. Rebeliunea legionară desfășurată în cadrul mai larg reprezentat de nazismul revanșard.
Devine personaj ‘controversat’ după ce este ucis fără prea multă ‘eleganță’ la sfârșitul războiului. De către comuniștii care se apucaseră deja să rescrie istoria.
Rolul jucat de Antonescu în istoria Romaniei a fost interpretat în fel și chip. În funcție, bineînțeles, de punctul de vedere adoptat de fiecare dintre comentatori.
Mă voi referi la un episod asupra căruia ar trebui să existe unanimitate. În măsura în care ne considerăm oameni normali.
Că ‘operațiunea’ a implicat ‘eradicarea’ – prin ucidere pe loc sau deportare, a unei întregi comunități, că aproximativ 90 000 de oameni și-au văzut destinul frânt – mai brusc sau mai chinuitor… astea sunt ‘amănunte’ ale istoriei. Groaznice, bineînțeles!
Dar și mai groaznic este faptul că toată această ‘nefăcută’ a fost provocată de ‘cheremul’ unui om, într-un context istoric care a permis acestui ‘cherem’ să aibe consecințe. Intr-un context social care a permis ca astfel de ‘oameni’ să ajungă la butoanele puterii și să le apese după cum au avut ei chef!
Istoria, varianta ‘faptică’, a consemnat toate acestea. Atât acțiunile lui Antonescu cât și contextul socio-istoric în care Antonescu a adoptat deciziile puse în practică de către cei aflați în subordinea sa.
Și atunci?
Cum pot fi explicate acțiunile celor care îi fac statuie lui Antonescu? Acum!
La foarte puține zeci de ani după ce un alt dictator a fost înlăturat de la putere. Cu la fel de puțină eleganță…
Pot înțelege orice discuție savantă despre ce a însemnat prezența României într-o tabără sau alta.
Cu câte zile s-ar fi prelungit/scurtat războiul dacă…
Ce s-ar fi întâmplat cu România în condițiile în care….
Nu pot înțelege miopia celor care relativizeaza crimele. Care aruncă punți peste ceva care nu poate fi trecut cu vederea.
Nu pot înțelege miopia celor care încearcă să ne convingă de eroismul lui Antonescu.
O fi fost el erou în primul război mondial. O fi făcut lucruri bune și în timpul celui de-ai doilea. Dar tot criminal rămâne!
Indiferent de cât de multe lucruri bune ai făcut, odată ce ai omorât oameni pentru că așa ai voit tu… toate lucrurile alea bune se șterg cu buretele. Și ești trecut în registrul criminalilor!
La fel, nu pot înțelege miopia celor care fac uitate crimele lui Ceaușescu.
OK, o fi ordonat el construirea a nu știu câte blocuri. Și industrializarea Romaniei.
Dar a ordonat și transformarea mamelor noastre în … mame eroine! Zeci de mii de femei au murit din cauză că el – și cei care l-au ajutat să-și facă mendrele, n-au înțeles motivele pentru care ‘supușii’ săi nu mai voiau să facă copii. Lipsa de speranță care începuse să ne taie nu doar elanul…
Ei bine, lipsa de încredere în autorități se explică, în primul rând, prin acțiunea acestor ‘comentatori’.
Oamenii obișnuiți, de la strungari până la savanții care nu sunt istorici, sau sociologi, nu sunt preocupați de ‘teoria autorității’.
De ‘științele politice’.
Pe ei îi interesează viața de zi cu zi. Sunt interesați de modul în care se desfășoară interacțiunea zilnică dintre ei. Interacțiune influențată – vrem, nu vrem, de politică.
Această interacțiune – atât cea dintre oameni cât și cea dintre oameni și politicieni, nu are cum să decurgă firesc dacă ‘atmosfera’ este ‘încărcată’.
Interacțiunea dintre oameni va fi profund alterată de fiecare dată când cineva face apologia dictaturii. Atunci când cineva justifică ‘cheremul’. Orice justificare de tipul ‘da, dar a făcut și lucruri bune’ distorsionează malign modul în care sunt luate deciziile care determină interacțiunile din cadrul societății unde apare genul ăsta de justificări.
Bineînțeles că ‘a făcut și lucruri bune’!
Dacă ar fi ‘scuipat pe jos’ din prima nu l-ar fi băgat nimeni în seamă!
E plină lumea de dictatori care ar face și mai multe nenorociri doar că aștia n-or să fie niciodată în stare să ajungă la putere.
Tocmai pentru că nu au făcut suficiente lucruri bune încât să devină credibili!
Nici unul ‘fățarnicii’ care au ajuns vreodată la putere nu s-ar fi putut cățăra acolo fără ca două condiții să fi fost îndeplinite simultan.
‘Talpa țării’ să fi fost atât de nemulțumită încât să fi fost dispusă să renunțe la ‘bun simț’.
Legăturile informale dintre oameni să fi fost poluate de suficient de multă ‘relativitate morală’. Relativitatea morală fiind cea care distruge respectul dintre membrii societății!
Iar primul dintre promotorii ‘relativității morale’ a fost Marx. Da, Karl Marx.
El a fost cel care a instituționalizat – adică a ‘normalizat’, lupta de clasă! El a fost cel care a împărțit lumea între buni – ‘ai noștri’, și ‘răi’. Adică ‘ceilalți’.
‘Bă, ejti nebun? Toate religiile se bazează pe chestia asta!!! Pe diferența dintre ei și noi. Pe diferența dintre creștini și pagâni, în cazul ‘nostru’.’
Păi da, numai că scopul creștinilor – a credincioșilor, în general, este să facă prozeliți! Să-i ‘salveze’ pe ceilalți. Contribuind astfel la îndeplinirea voinței divine…Așa cum o înțeleg ei, dar asta e altă discuție.
Că unii credincioși au făcut – și nu de puține ori, exces de zel… adică au ‘botezat cu sabia’… asta e altceva. Tot o crimă, bineînțeles, dar, cel puțin teoretic, făcută cu bună-credință. Este vorba tot de relativitate morala, doar că pusă în practică individual.
Marx a dus lucrurile la un alt nivel. Le-a transformat din punct de vedere calitativ. Adică, pentru a folosi terminologia lui, a transformat cantitatea in calitate.
A transformat ura de clasă în virtute!
A adus argumente de natură filozofică ‘necesității’ de a-l distruge pe celălalt!
Dacă Nietzsche a dat voie (Supra)omului să facă ce vrea, Marx i-a spus ideologului că ceea ce face el este de natură ‘legică’.
Pur și simplu, a scos lupta de clasă deasupra conflictului dintre bine și rău.
Cel care îmbracă camașa luptei de clasă – roșie, brună, neagră, n-are nici o importanță, nu mai este nevoit facă apel la conștiința proprie pentru a determina dacă un lucru este bun sau rău. Ba chiar nici nu mai are voie!
Tot ce îi mai rămâne de făcut este să aplice, fără nici un fel de milă sau ezitare, preceptele taberei din care face parte. Să folosească orice mijloace pentru a se asigura că aceste precepte sunt respectate. De toată lumea!
‘Cum a reușit Marx să facă chestia asta? Și cum adica nu contează culoarea cămășii?’
Simplu.
Marx a pretins – și discipolii săi au acceptat pe nemestecate, tocmai din cauza nemulțumirii care i-a făcut receptivi la ideile lui, că materialismul pe care îl propovăduia el – materialismul dialectic, duce la niște concluzii inevitabile.
În realitate, Marx a făcut o mezalianță oribilă. A plecat de la ideea lui Hegel că lupta dintre contrarii conduce la apariția adevărului și a omis să țină cont de câteva lucruri.
Da, lupta dintre contrarii duce – mai devreme sau mai târziu, la aflarea adevărului. Doar că unii dintre ‘combatanți’ s-ar putea să nu mai fie acolo. Nu doar că să nu se bucure de acel adevăr ci să nu se mai bucure deloc. Să moară!
Hegel vorbea despre lupta de idei. Despre dialogul dintre cei care au păreri opuse și care – schimbând idei, informații și chiar emoții, încearcă să se convingă unii pe ceilalți.
Marx a luat-o ad litteram. Luptătorii săi au pus creioanele jos și au pus mâna pe furci. Pe topoare… fiecare pe ce a avut acasă…
De fapt, Marx a fost un precursor al Darwinismului social… Dacă o clasă reușeste să pună șaua pe toate celelalte… și să rămână acolo… înseamnă că așa trebuie să stea lucrurile!
‘Alo!!! ai luat-o rău la vale! Marx vorbea despre dreptul – și datoria, clasei muncitoare de a-și lua soarta în mâinile proprii și tu vorbești despre „o clasă”? Orice clasă?!?’
Te-ai prins!… În sfărșit…
Păi ce, ăilalți sunt mai proști?
Dacă Marx i-a împins pe muncitori – mă rog, pe cei care pretind că vorbesc în numele muncitorilor, să folosească orice mijloace pentru a-și atinge scopurile, ceilalți – adică cei care s-au simțit atacați, erau să stea pe fund? Cu mâine încrucișate? Eventual la spate?
Când vezi pe cineva că ‘inventează’ o armă nouă – și o folosește impotriva ta, ai fi prost să nu adaptezi genul ăla de armă la nevoile tale, nu?
Ce mai contează că ajungem la MAD… mutual assured distruction… citiți aici dacă nu știți ce înseamnă chestia asta.
Problema fiind că lupta dusă pe tărâm ideologic pare a fi mai ‘sigură’ decât duelul cu rachete nucleare.
Am priceput relativ repede consecințele unui război atomic dar încă n-am înțeles că producerea, la comandă, de realități alternative ne împinge tot în prăpastie.
Nu cred că Marx ar fi fost de acord cu măcelurile lui Stalin. Nu pentru că ar fi fost mai ‘pudic’ decât Stalin… Doar mai deștept. Marx știa deja că toate imperiile, trecute și viitoare, se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu… dar tot în jos.
Și, că tot am început cu Ion Antonescu – care n-ar fi ajuns niciodată la putere fără ‘excesele’ oribile comise de Garda de Fier, sunt curios ce gândea A.C. Cuza – ideologul Gărzii de Fier, despre consecințele punerii în practică a ideilor sale. A.C. Cuza era încă în viață atunci când comuniștii începuseră să preia puterea în România. Și, pentru că ‘corb la corb nu scoate ochii’, a murit în arest la domiciliu…
Și cum rămâne cu ‘încrederea’?
Păi ce încredere, în orice, să mai aibe ‘românul’?
Cetățeanul țării în care:
Ștefan – „mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, ajunge să fie canonizat.
Mihai – cel care a formalizat iobăgia pentru a-si finanța campaniile militare, devine „Viteazul”.
Lui Antonescu i se ridică statui. Și osanale… După ce a oprimat, groaznic, atât pe evrei cât și pe țigani și care, doar pentru o promisiune făcută lui Hitler, a trimis sute de mii dintre ‘supușii’ săi să fie omorâți la Stalingrad și la Cotul Donului.
Ceaușescu este regretat. În diverse cercuri și fără nici un fel de rușine.
Și cum să aibe ‘românul’ încredere în ‘vaccin’ după toată publicitatea de care s-a bucurat, pe toate canalele media, doamna aia care-și plimba găina pe Magheru?
Doamna aia s-a vaccinat? Foarte bine a făcut! Doar că televiziunile mondene inveteraseră deja ideea că cineva care plimbă o găină în lesă pe Magheru poate să ne dea lecții despre cum să ne îmbrăcăm!
Acum îl întreabă pe Dan Bittman ce părere are el despre Covid…
Cum să mai aibe cineva încredere, în orice, după ce este martor la modul în care sunt vehiculate ideile în contemporanul românesc?
Dialogul a fost transformat în război mediatic.
Argumentele de natură faptică sunt anulate prin oferirea de ‘realități alternative’.
Încercarea de a convinge a fost înlocuită cu inducerea unei stări de nesiguranță.
Însăși limba română – adică unealta cu ajutorul căreia încercăm să comunicăm, a fost schilodită!
‘A fost adoptată o hotărâre politică’ a ajuns să însemne ‘hotătârea a fost luată ținând cont de interesul partidului’.
Politica, în sine, nu mai are ca scop supraviețuirea/bunăstarea polisului. Adică a cetății. A locului unde trăim cu toții.
Politica a devenit, pur și simplu, un pseudonim pentru arta de a trage spuza pe turta proprie.
Cei dispuși să vadă doar ce vor ei ar putea percepe acest text ca pe un fel de capitulare.
‘Asta e, ati câștigat, nu mai este nimic de făcut’.
Nu m-aș grăbi.
Nu mă consider vre-un guru. Nu cred că sunt mai deștept decât tot restul lumii.
Dacă m-am prins eu, sigur mai sunt încă mulți alții.
Faptul că nu vorbește încă suficient de multă lume nu înseamnă că procesul nu a început deja.
Și. vorba unui foarte bun prieten, „oare ce o să se întâmple în sufletele celor care vor înțelege, la un moment dat, ce efect au avut ‘minciunile lor nevinovate’?”
nicichiarasa 