Dumnezeu creea țările. La un moment dat Sf. Petre îl întreaba: – Bine, Doamne, în toate țările, ba ai pus numai deșert, ba numai păduri, ba numai petrol, ba numai ape. Dar in țărișoara asta, România, ai pus de toate, și păduri, și ape, și bogății, cum vine asta? – Da, așa este, dar o să vezi ce popor pun acolo…!!!!
Poporul n-are nimic.
Odata plecati in ‘tarile calde’, cei mai multi dintre noi facem fata cu brio tuturor provocarilor.
De ce nu suntem in stare sa facem acelasi lucru aici? La noi acasa?
Pentru ca ‘Dumnezeu’ ne-a plasat la rascruce de vanturi.
Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, ganditi-va la diferenta dintre Ardeal si restul Romaniei.
Spatiul de dincolo de munti a fost la adapost. Relativ, bineinteles. Chiar daca a fost sub ocupatie, s-a bucurat de o mult mai mare stabilitate decat cele doua principate ‘exterioare’. Decat spatiul cunoscut sub numele de ‘Vechiul Regat’.
Gospodarul ardelean – de orice nationalitate, isi putea permite sa construiasca case trainice. Stia ca le va putea lasa mostenire copiilor.
Gospodarul moldovean sau muntean stia ca primul lucru pe care trebuia sa-l faca era sa-si ingroape recolta. Ca sa nu i-o fure turcii, tatarii sau arendasii abuzivi. Cum sa construiesti ceva trainic in conditiile in care la fiecare cativa ani iti trecea pragul cate o ‘delegatie’. Turcii, tatarii, muscalii, fonciirea…
Adaugati la toate astea cei 35 de ani petrecuti sub conducere comunista. Cand taranii trebuiau sa fure de pe camp pentru a avea ce da de mancare animalelor. Si cand muncitorii se invatasera sa ia din fabrica tot ce nu se gasea in ‘comertul socialist de stat’. Nici macar pe sub mana…
‘Bine, bine, dar in ultimii 30 de ani? De ce nu ne-am dat pe brazda?!?’
Ne-am dat, cat de cat…
Si ne-am fi dat si ‘mai aproape’ daca am fi avut noroc de niste minti mai luminate pe care sa le punem in fruntea noastra!
Any way you look at what’s currently happening, it doesn’t make any sense.
Forget about ‘we’re throwing away 30% of the food we produce while a third of us die of hunger’. That’s ‘peanuts’. Not for those whose children go to bed hungry but…
People living on the northern side of the Mediterranean Sea had accomplished something marginally short of miraculous. They had come up with an ideology which convinced them to respect each-other. Christianity. They had been able to develop the best mechanism for allotting resources. The ‘free market’. And the best mechanism for reaching decisions for the entire community. Currently called ‘democracy’.
In their attempt to understand, they have devised an extremely original manner of looking at things. ‘Science’. Based on what they had learned through ‘science’, they had developed ‘technology’.
Working as a team – they used to respect each-other, as children of the same god – and making ‘good’ use of their technology, they had been able to conquer the rest of the planet.
At some point, Europe used to export almost everything – including coal, and import inconsequential things. Silk, spices, tea, sugar, cotton and tobacco. At that moment, England was considered the factory of the world. It used to manufacture and export the most technologically advanced ‘wares’. Fabric, ‘china’, steel products, machinery, chemicals… And coal! Which was warehoused around the globe and used, eventually, by the English steamships plying the seas for commerce. And for war…
Look at us now! We depend on our former colonies for much of our energy. Oil, that is. We depend on the rest of the world for much of the fancy foods we currently eat. Brazilian beef, tropical fruit, fancy sea-food… And we depend on China for cheap manufactured goods. From clothes to cameras to cranes. ‘White goods’, electronics – computers included, and almost everything else which is sold at decent prices.
Not to mention the fact that Europe had been the flashing point for three World Wars. I, II and the Cold one. Not to mention the fact that as I write the biggest country in Europe – Putin’s Russia, is trying to annex some 15 % percent of one of its neighbors. Ukraine, also an European country.
If any of this does a modicum of sense to any of you… please let me know!
I, for one, am at a loss. I understand what happened – stay tuned, but I have no idea when we’ll figure out we’re on the wrong track. Going in the wrong direction.
Cică se urcă Ceașcă-n mașină și se duce în vizită la un combinat de creștere a porcilor. Cum se plimba el pe-acolo, vede o scroafă gestantă cu o burtă enormă. N-are ce face și spune, jumate-n glumă, ‘asta fată cel puțin 12 pui!’. Ăia-își notează grijulii și grupul pleacă mai departe. Peste ceva vreme, la soroc, scroafa ‘sloboade’ doi pui. Îngrijitorul raportează 4. De frică. Șeful de hală raportează 8. Tot de frică. Directorul combinatului trimite la minister 10. Îi țâțâia curul. Ministrul cere audiență la Ceașcă și începe: – Tovarășe secretar general, permiteți-mi să vă aduc aminte că în timpul vizitei de lucru efectuate la combinatul de creștere a porcilor v-ați exprimat opinia că o anumită scroafă urma să fete 12 purcei. Ei bine, scroafa respectivă a fătat. 13! – Bine, bine… Uitasem dar bine că mi-ai adus aminte. Pe cel în plus trimiteți-l la export, restul pentru consumul populației.
‘Te-ai dus cu pluta? Ca restul boșorogilor? Ce-i cu aiureala asta?!?’
Bancurile reprezintă un foarte bun instrument de măsură atunci când vrei să iei pulsul unei societăți. Indiferent dacă bancul a fost inventat într-o ‘fabrică de trolli’ sau ‘ejaculat spontan’ dintr-o minte ‘excitată’, dacă intră în circulație înseamnă că o parte suficient de mare din populație este de părere că ‘e ceva acolo’. Pentru suficient de mulți dintre cei care intră în contact cu textul respectiv – indiferent cum, bancul este suficient de ‘interesant’ încât să fie ținut minte. Reamintit la momentul oportun și ‘dat mai departe’. Cu alte cuvinte, unele dintre bancuri – adică cele care supraviețuiesc ‘în libertate’, generează o ‘reacție în lanț’. Care ‘reacție în lanț’ are nevoie de o ‘masă critică’. De suficient de mulți oameni care să considere că textul respectiv merită atenție. Efortul de a fi ținut minte și dat mai departe.
Un moș se duce să ceară pașaport. (Suntem deja în secolul XIX, Ceașcă era mort demult) Nenea de la ghișeu, în timp ce completa formularele, îl întreabă: – Ce-ți veni bade? Ori te duci în vizită la ceva copii? – N-am copii. Iar de plecat, vreau să plec din cauza homosexualității… – Mai ai probleme din cauza asta?!? Legislația s-a schimbat de câțiva ani, acum e voie! – Ce probleme să am?!? Eu sunt normal. Sunt căsătorit cu muierea mea de 50 de ani. N-avem copii că nu poate ea! Iar problema mea cu homosexualitatea e că după cum merg lucrurile… mi-e frică ca nu cumva să devină obligatorie!
‘Chiar că te-ai dus cu pluta! Ce legătură are sula cu prefectura?!?’
După cum spuneam și mai sus, faptul că unele dintre bancuri și unele dintre narațiunile false devin virale spune multe lucruri. Că ‘textangii’ sunt suficient de buni… Și că există un public pentru ‘textele’ alea!!!
Și mai este un lucru de scos în evidență! Menționat deja mai sus… Publicul respectiv este suficient de numeros încât să constituie o masă critică!
OK, apariția mijloacelor de comunicare în masă – și faptul că aceste mijloace oferă o cale directă de comunicare între ‘troli’ și publicul țintă, a dus într-adevăr la apariția „bulelor”. Locuri unde publicul țintă se concentrează în mod natural. Locuri unde publicul țintă este ‘educat’. Unde o vagă ‘pornire’ este transformată, treptat, într-o ‘convingere de nezdruncinat’… Toate astea sunt cât se poate de reale. Dar nu schimbă cu nimic faptul că ‘pornirea’ exista încă de la început. De dinainte ca ‘cineva’, indiferent cine, să-și înceapă ‘compunerea’.
Pe vremea deja apusă – cu toate că ‘nu era voie’, bancurile politice zburdau. Lumea era împărțită foarte clar. ‘Noi’ și ‘Ei’! Iar ‘Ei’ erau întotdeauna de vină… ‘Noi’ nu! Noi niciodată nu…
În lumea liberă, chestiile astea nu țin. Nu există ‘Noi’ și ‘Ei’. Toată lumea ‘împreună’!
Până își bagă dracu’ coada…
Uite că am căzut și eu în capcană!
Reformulez! Până când ne ia somnul și cădem în mrejele diavolului!
De fapt, avem de a face cu un fel de ‘infecție cu germeni oportuniști’. Exact așa cum atunci când sistemul imunitar nu funcționeză ‘la capacitate’ facem coșuri pe față – sau chiar un sepsis letal, de la microbi aflați în mod normal în organism tot așa pățesc și unele societăți.
Care fie n-au știut niciodată cum să se apere de dictatură, fie au uitat.
Indivizi care în timpuri normale ar fi ignorați – sau, cel mult, considerați a fi amuzanți, ajung să domine ‘peisajul’. Și să-l ducă de râpă….
Ce facem în situatia asta? Acum, că ne-am dat seama?
Cautăm pe cineva în cârca căruia să punem vina? ‘Străinii’, ‘trădătorii’, la o adică ‘forțele de neoprit ale naturii’…
Sau ne uităm în oglinda? Și ne întrebăm:
Da’ noi am fost cu adevărat vrednici? Am făcut lucrurile alea cu pricepere? Așa cum trebuie?
Foarte mulți se întreabă care a fost – și continuă să fie, diferența dintre Romania și Cehia. Polonia. Și chiar Ungaria. Toți am avut industrie, a lor a rămas, a noastră e vraiște. Catolicismul/protestantismul, tradiția, bla-bla, bla-bla, bla-bla!
Toate astea sunt explicații. Mai mult sau mai puțin plauzibile… Dar diferența? Care e diferența? Pe ce punem degetul atunci când încercăm să înțelegem de ce lucrurile făcute de ei au rămas, în mare parte, în picioare? În timp ce ale noastre s-au cam prăbușit… prea multe dintre ele!
Până la urmă, fiecare dintre noi am avut câte un dictator care ne spunea ce să facem și câte o clasă muncitoare care punea în practică ‘indicățiile’. Și, judecând după rezultatele obținute de diaspora românească, clasa noastră muncitoare – de la strungari la ingineri, nu e cu nimic mai prejos decât celelalte clase muncitoare.
„Până la dumnezeu te mănâncă sfinții”!
Ceaușescu o fi fost mai brutal decât restul dictatorilor comuniști. Poate cu excepția lui Stalin… O fi fost și mai puțin educat. Dar nu poate fi el, singur, întreaga explicație pentru dimensiunea dezastrului! Poporul, singur, … e greu de crezut că românii au ceva defect. Atât de defect încât… Mai rămâne ‘interacțiunea’ dintre popor și dictator. Interfața…
Iar ceea ce se întâmplă acolo are efecte pe întreaga planetă.
În primele două războaie mondiale au participat luptători de pe aproape tot globul. Aproape toate țările si-au declarat război una alteia, chiar dacă nu au participat toate la operațiunile militare. Al treilea război mondial – cel Rece, a avut loc pe șestache. Și a fost primul care a împărțit lumea în trei. Tabăra ‘democrat-liberală’, tabăra ‘democrației populare’ și tabăra ne-aliniată.
Ca și până acum, al treilea război mondial a fost pierdut de tabăra cea mai puțin flexibilă. De către tabăra condusă în mod mai dictatorial. De către tabăra care, tocmai din cauza modului autoritar în care erau elaborate deciziile, nu a reușit să mobilizeze toate resursele pe care le avea, potențial, la dispoziție.
Am să fac o paranteză. Orice act de agresiune este o idioțenie. Indiferent de deznodamantul pe termen scurt, pe termen mediu și lung agresorul are mai mult de pierdut decăt victima agresiunii. Acest fapt nu are nevoie de demonstrație. Orice lectură a istoriei, chiar și pe cant, este suficient de elocventă. Aici discut războiul ca ‘fenomen în desfășurare’, nu încerc să-l integrez în istorie. Orice război, orice act de agresiune, este inițiat în niște condiții determinate de istoria petrecută până atunci și va fi, la un moment dat, integrat în istoria scrisă după aceea. Iar modul în care va fi el integrat în istorie va determina condițiile în care va fi, sau nu, inițiat următorul război. Următorul act de agresiune.
Să revenim la momentul prezent.
Acest al patrulea război mondial este primul război mondial mixt. Primul război ‘călduț’. Consecințele sunt resimțite pe întreg globul, aproape toate statele iau parte la el – împărțite tot în trei tabere, în timp ce actul de agresiune ‘fizică’ este relativ limitat.
Reacțiile la acest act de agresiune – adică modul în care se raportează la conflict cei care au de suportat consecințele sale, reprezintă începutul modului în care va fi integrat în istorie acest episod de agresiune fizică.
Tabăra democrat-liberală ajută victima în măsura în care poate face acest lucru – aici este loc pentru o discuție foarte lungă. Tabăra autoritarist-populistă ajută agresorul. În măsura în care își permite să-și dea arama pe față. Tabăra declarat ‘ne-aliniată’ s-a constituit în victimă și îndeamnă la negocieri.
Aici am nevoie să mai fac o paranteză. Agresorul este ‘Putin’. Un personaj colectiv care are în centrul său pe actualul dictator de la Kremlin. Faptul că personajul colectiv Putin conduce în acest moment destinele Rusiei ține de mersul istoriei. Are de a face cu Rusia și cu poporul Rus dar a transfera întreaga răspundere pentru atrocitățile care au loc în Ucraina pe umerii Rusiei ar fi o greșeală. Un diagnostic eronat care ar putea genera un tratament ‘contraproductiv’.
Foarte mulți analiști și comentatori, încercând să…, își concentrează atenția pe ‘capul răutăților’. Pe Putin. Unii îi explică acțiunile iar alții vor să ne distragă atenția de la ce face Putin încercând să argumenteze că Putin a fost obligat să facă ce a făcut pentru că ‘ceilalți’ au acționat așa cum au acționat. De parcă niște greșeli deja comise ar putea constitui vre-o justificare pentru niște atrocități…
Înapoi la explicații.
Ideea principală care se degajă din ‘textele’ ce ne sunt oferite – indiferent de motivațiile propuse pentru deciziile adoptate de Putin, este că orice cedare în fața pretențiilor agresorului va fi plătită, cu asupra de măsură, de toți cei implicați. Pentru simplul motiv că Putin va intrepreta orice firmitură cedată de victima agresiunii ca fiind o victorie personală. Victorie care va trebui repetată, mai devreme mai degrabă decât mai târziu. Iar toți ceilați Putini de pe lumea asta, toți cei animați de veleități autoritariste, se vor simți încurajați de orice fărâmă de victorie de care s-ar putea bucura Putin I.
‘Ce, noi suntem mai proști?!? Dacă El a reușit, de ce să nu încercăm și noi?’
Ei bine, până aici a fost simplu. Putin nu este primul dictator care s-a aflat sub lupa psihologilor. Sau sub cea a politologilor. ‘Nimic nou sub soare’ și nici o contribuție originală. Cam tot ce a făcut Putin a fost tratat deja în literatura de specialitate și poate fi explicat foarte simplu cu ajutorul unor citate din autori mai mult sau mai putin celebri. Sun Tzu, Clausewitz, Marx, Ivan Ilyin…
Din păcate – sau din fericire? – Putin este ‘transparent’. Devine cât se poate de ‘evident’ după o analiză chiar foarte sumară. Și, de fapt, dictatorii – toți dictatorii, sunt niște subiecți cât se poate de simpli.
Niște indivizi unidimensionali. Preocupați doar de accesul la puterea cât mai absolută și, în a doua fază, de conservarea acesteia. Restul fiind butaforie. Joc de gleznă și multă propagandă.
Eu sunt interesat de altceva.
Putin face ce face pentru că poate. Pentru că a ajuns într-un set de circumstanțe în care își poate manifesta ‘pornirile’. Putin a ajuns în situația în care este pentru că cei din jurul său – cei care puteau face ceva ‘pe chestia asta’, nu au înțeles la timp ce ce întampla, cu adevărat, sub ochii lor.
Pot să înțeleg și acest lucru. ‘Orbirea temporara’ nu este un lucru ‘excepțional’.
Dar totuși. De la un moment dat încolo – adică după ce ‘laptele a dat în foc’ și după ce realitatea a început să-ți dea palme peste ochi, să continui cu … ‘orbirea temporara’… doar de dragul confortului de moment… fără să realizezi că ești condus spre prăpastie…
‘Putin’ nu ia prizonieri. Chiar dacă te-ai considerat aliatul său, sau sluga lui credincioasă, și indiferent de câte promisiuni ți-a făcut, atunci când nu mai are nevoie de tine… te termină! Atunci când nu mai are nevoie de tine, devii cost. Iar în lumea lor, în lumea dictatorilor, costurile trebuie tăiate. La sânge!
În afară de faptul că ai mari șanse să te mătrășească pe măsură ce își centralizează puterea, asocierea cu alde Putin este periculoasă prin definiție. Indiferent de cât de puternici au părut la un moment dat, toți Putinii au sfârșit prost. Cu cât mai Putin au fost, cu atât mai rău au căzut. Ei și cei care le-au ținut trena….
Știe cineva un dictator care a sfârșit pe tron?
Stalin? Hrushcev? Brejnev? Andropov? Asta ne dorim?!?
Pe termen mai lung, Putin pierde. Putin a pierdut întotdeauna.
Doar că pe pielea noastră! Cu cât îl răbdam mai mult – de dragul confortului de moment sau de frica disconfortului potențial, cu atât vom avea de tras mai mult. În viitorul cât se poate de apropiat!
Ghiță a fugit peste graniță cu un sac de bani în spate. Că altfel n-avea ce să mănânce ‘dincolo’.
Nicușor Dan a trecut strada ca să scoată niște bani. De la bancomat. Cu copila-n brațe. Vorbind la telefon. În fugă…
Dacă se împiedica Sebastian Ghita… îl prindea Europolul.
Daca se împiedica Nicușor Dan, își rupea ceva copilul ăla nevinovat.
Dacă dădea cineva peste Ghița, primea o medalie. Sau măcar o citație pe unitate.
Dacă dădea vre-un șofer peste Dan… avea ceva de tras!
Dacă noi, cei care trebuie să tragem din 4 in 4 ani niște concluzii, nu vedem că diferențele astea sunt, de fapt, niste ‘trăsături de unire’ … ne merităm soarta!
Care e realitatea ‘din teren’:
Și încă ceva. În principiu, nu am mare considerație pentru presa de scandal. Sau, mai bine spus, pentru modul ‘scandalos’ în care ‘se face presă’ în zilele noastre. Dar uite că așa mai aflăm și noi chestii interesante din viața aleșilor noștri…
Am aflat pe FB, și apoi am verificat în presă – adică pe net, adus pe ‘fibra’ de RCS-RDS, că Digi l-a concediat pe CTP.
Reacțiile internauților – a celor din bula mea, a fost ‘vigilentă’.
(Nu-)(Î)mi place CTP, (dar) așa ceva nu se face! Nu voi mai urmări acest post de știri.
OK, pot înțelege genul ăsta de răspuns. Cât se poate de adecvat, de altfel. Mai ales că nu m-am mai uitat cam de mult la vre-un buletin de știri la tembelizor. Nu în limba română, în orice caz.
Și aici începe adevărata problemă.
Eu mă uit la BBC. Ascult RFI. Și mă dau pe net. Nu prea rămân de din-afară…
La cât m-am uitat, cu câțiva ani în urmă și, expre’, aseară… Digi 24 e, de departe, cel mai civilizat post de știri în limba română. Restul… Mai sunt, cei drept, telejurnale relativ civilizate la Pro-Tv și la TVR. Doar că la capitolul televiziuni de știri… Digi e singura frecventabilă. Dintre cele cu o oarecare tracțiune… or mai fi și altele, dar nu am auzit eu de ele.
Și atunci? Dacă singura televiziune civilizata de știri face așa ceva… Poate că hotărâseră mai demult să ‘scape’ de CTP. Poate că CTP-ul aflase de faptul că era deja pe făraș și a băgat ‘șopârla’ ca să nu rămână dator. Indiferent de variantă, faptul că toată tevatura asta a avut loc în spatele siglei Digi 24 și în mijlocul singurei televiziuni de știri cât de cât civilizata de pe malurile Dâmboviței demonstrează, fără drept de apel, că noi avem o problemă! Noi, nu Digi!
‘Piața’ noastră e informație este disfuncțională în ceea ce privește zona audio-vizuală. La radio e mai mult miștocăreală iar la televizor…
Bunicii mei paterni au trăit în Colentina. Undeva între triaj și fabrica de săpun Stela. Vara stăteam la ei, săptămâni la rând. Din când în când, mergeam cu bunicul la piață. La Obor, adică. Câteodată traversam Mihai Bravu să mergem la ‘Predoleanu’. Da, am apucat magazinul vechi. A fost dărâmat, împreună cu Calea Moșilor dintre Mihai Bravu și bulevard, abia după cutremurul din 1977. Aveam 11 ani în 1972, atunci când a fost dezvelit monumentul “1907” – vis-a-vis de Predoleanu. Nu-mi aduc aminte să-mi fi facut vreo impresie. Mai am în nas mirosul de fierărie din magazin dar n-am nici o amintire, din epocă, cu privire la monument. Care era, totuși, uriaș. Mai ales pentru un copil. În toamna lui ’80 ‘m-au luat’ în armata. Încă mai era de mâncare în magazine. Când m-am liberat, în primăvara lui ’81, deja bătea vântul printre tejghele. Unul dintre primele drumuri pe care le-am făcut, după întoarcerea în București, a fost la bunica. Bunicul murise, de mult. Am trecut și prin hală. Singur, de data asta. Prin hala Obor. Era de nerecunoscut. Poate că cea mai bună descriere a situației a fost ce condensată în noua legendă urbană ce însoțea statuia din fața halei. ‘Stați, nu dați năvală. În hală nu e carne. Ăsta de jos a murit de foame!’ Hala s-a dărăpănat de tot, în fața ei a fost construită noua primarie pentru sectorul 2 iar “1907” a fost mutată în Parcul Florilor. Și nimeni nu mai știe unde a fost magazinul lui Predoleanu!
De fiecare dată când cineva spune „iadul adus pe lume de ruși” putiniștii își freacă mâinile.
Iadul a fost adus pe lume, iadul despre care vorbim acum, de către Putin. Ajutat de câteva mâini la fel de criminale ca ale lui și de către o mare masă de ‘nedumeriți’ care, practic, (încă) nu-și dau seama ce li se întâmplă.
Atunci când spunem „iadul a fost adus pe lume de ruși”, adică de toți rușii, îi băgăm pe toți în aceiași oală. În aceiași oală ‘criminală’.
Adică îi facem jocul lui Putin!
Ce își doresc dictatorii? Toți dictatorii?
Ca ‘supușii’ lor să stea ‘strâns uniți în jurul „Marelui Conducător”’?
Ce ne dorim noi, cei care vrem să scăpăm de alde Putin?
Ca ‘supușii’ să vadă, odată, cât de ‘gol’ este împăratul lor?
Și cum să facă supușii acest lucru? Cum să vadă cât de gol este împăratul dacă noi, cu pana noastră, îi împingem, strâns, cu spatele la respectivul împărat?!?
Dacă, prin cuvintele noastre, validăm minciunile împărătești? El, Putin, le spune rușilor că fără el, fără protecția lui, sunt pierduți. Iar noi, care abia așteptăm să scăpăm de Putin – adică abia așteptăm ca rușii să ne scape de Putin, spunem că ‘rușii aduc iadul pe pământ’…
Mai întâi trebuie să facem noi diferența între criminali și nedumeriți.
Abia după aceea putem să pretindem nedumeriților să vadă goliciunea lui Putin.
Și, ca să răspund la întrebare, românii care continuă să fie putiniști după toate cele întâmplate sunt, și ei, de două feluri. Criminali – plătiți sau, efectiv, ‘duși cu pluta’, și ‘nedumeriți’. Și aici trebuie să învățăm – tot noi, cei care ne pretindem democrați deschiși la minte, cum să-i deosebim. Altfel nu vom reuși niciodată să-i ajutăm pe nedumeriți să deschidă ochii.
Tratându-i pe toți la fel, ca pe niște „vite”, îi vom ajuta pe criminali să mâne întreaga ‘cireadă’ – inclusiv pe noi, la abator!
Pentru mine, Băsescu are două merite care plutesc pe un ocean de … nu-mi plac cuvintele mirositoare așa că prefer să nu le scriu de-a dreptul.
Ne-a scăpat de Bombonel și a avut curajul să spună o chestie pe care n-am mai auzit-o spusă de cineva aflat la nivelul lui.
Conform principiului ‘fă ce spune popa, nu ce face popa’, am cam avea – ca națiune – ce învăța din cuvintele alea.
“Corupţia ţine atât de sectorul public, cât şi de sectorul privat, iar preşedintele a susţinut că nu mută la nimeni responsabilitatea, dar că aceasta trebuie “împărţită şi asumată”.
Un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens, a explicat Băsescu.
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată.””
Că el facea una și spunea pe dos…. Asta știm. Dar uite că la un mandat și jumătate dupa Băsescu, încă n-am învățat mare lucru… Cu toate că el a dat, practic, ‘tot din casa’.
Personajul Băsescu conține o mare doză de tragism. A apărut pe scena politică într-un moment propice. La o răscruce a istoriei. A intrat în forță și destul de spectaculos. Era suficient de ‘om din popor’ pentru a stârni simpatia unei relative majorități.
După care a dat cu mucii-n fasole.
‘Lumea’, mai ales cei care l-au votat, l-ar fi trecut cu vederea pe Petrov. Dar n-au putut din cauza de Udrea. Ar fi trecut, poate, cu vederea si casa din Mihaileanu… Dar scaderea lefurilor si a pensiilor… în vreme de criza… în timp ce primăria capitalei, schimba – sfidător, bordurile…
Ar fi putut intra în istorie pe ușa din față și călare pe un cal alb. Așa… îngroașă rândurile la ‘ce bine ar fi fost dacă’….
nicichiarasa 