Bunicii mei paterni au trăit în Colentina. Undeva între triaj și fabrica de săpun Stela.
Vara stăteam la ei, săptămâni la rând. Din când în când, mergeam cu bunicul la piață. La Obor, adică.
Câteodată traversam Mihai Bravu să mergem la ‘Predoleanu’. Da, am apucat magazinul vechi. A fost dărâmat, împreună cu Calea Moșilor dintre Mihai Bravu și bulevard, abia după cutremurul din 1977.
Aveam 11 ani în 1972, atunci când a fost dezvelit monumentul “1907” – vis-a-vis de Predoleanu. Nu-mi aduc aminte să-mi fi facut vreo impresie. Mai am în nas mirosul de fierărie din magazin dar n-am nici o amintire, din epocă, cu privire la monument. Care era, totuși, uriaș. Mai ales pentru un copil.
În toamna lui ’80 ‘m-au luat’ în armata. Încă mai era de mâncare în magazine. Când m-am liberat, în primăvara lui ’81, deja bătea vântul printre tejghele.
Unul dintre primele drumuri pe care le-am făcut, după întoarcerea în București, a fost la bunica. Bunicul murise, de mult.
Am trecut și prin hală. Singur, de data asta. Prin hala Obor. Era de nerecunoscut.
Poate că cea mai bună descriere a situației a fost ce condensată în noua legendă urbană ce însoțea statuia din fața halei.
‘Stați, nu dați năvală. În hală nu e carne. Ăsta de jos a murit de foame!’
Hala s-a dărăpănat de tot, în fața ei a fost construită noua primarie pentru sectorul 2 iar “1907” a fost mutată în Parcul Florilor.
Și nimeni nu mai știe unde a fost magazinul lui Predoleanu!


Sic tranzit gloria mundi…

Advertisement