De ce să ne străduim? Dacă fac tot doar ce vor ei?
Hai să o luăm altfel. Încă ne mai lasă să votăm, corect? De ce fac chestia asta? Dacă tot nu contează ce votăm noi?
Chiar și pe vremea dictaturii, tot ne puneau să votăm… Bine, pe vremea aia chiar nu conta ce votam noi. Tot ce conta era că ei puteau pretinde că trăiam într-o democrație. Așa „populară” cum era ea, puteau pretinde că era totuși o formă de democrație. Votam, nu?
„Democrația” aia de fațadă s-a terminat rău. Pentru dictator!
Ăsta este motivul pentru care ne mai lasă să votăm. Chiar și ‘ei’ au înțeles că e mai bine să ne întrebe și pe noi, din când în când, despre ce părere avem. Nu de alta, doar ca să nu mai pățească ‘vreo rușine’ cei care se întâmplă să fie la putere atunci când îi ajunge mămăligii cuțitul la os.
Așa că dacă tot votăm, hai să votăm cu cap!
Și cât mai mulți. Principalul semnal pe care îl trimite fiecare dintre membrii corpului electoral atunci când bagă votul în urnă este că îi pasă! Că nu acceptă propaganda mincinoasă pe care ne-o toarnă în ureche cei care ne vor dezbinați. Care ne îndeamnă să ne certăm între noi.
Mulți sunt de-a dreptul furioși. Nu înțeleg cum ‘ceilalți’ se pot gândi să voteze cu … Și uite-așa ajungem să citim, mai ales pe net, tot felul de mesaje care mai de care mai disprețuitoare despre ‘ceilalți’. Mare parte dintre aceste mesaje sunt distribuite/amplificate de boți. Dar sunt și unele de-a dreptul sincere. Exasperarea, pricinuită de subiecte reale și ațâțată de o propagandă abil ticluită, poate distorsiona foarte ușor procesele noastre cognitive.
Problema cu această atitudine, de dispreț pentru ceilalți, este că ne aruncă, pe toți, în brațele deschise ale celui care vrea să ne dicteze. Doar separați în tabere ne poate suci mințile. Doar atâta vreme cât ne lăsăm dezbinați ne poate deturna viitorul.
Ce mesaj trimitem atunci când votăm? Că avem încredere! În noi. În noi și în capacitatea noastră de a ne croi viitorul. Împreună!
Vorbeam într-o postare anterioară despre ce este democrația. O metodă ‘ieftină’ prin care guvernații îi schimbă pe guvernanți.
‘Ieftină’ în sensul că fără mare tărăboi.
‘Schimbarea’ vine oricum. Panta Rei. Observația a fost făcută demult. Demult de tot. Schimbarea poate fi preventivă. Atunci când guvernații plictisiți de un anumit set de guvernanți îi schimbă pe aceștia cu alții. Simplu, conform regulilor pertinente de la momentul respectiv. Sau curativă. Atunci când le ajunge cuțitul la os, „să nu dea Dumnezeu cel Sfânt să vrem noi sânge, nu pământ”, guvernații disperați își iau soarta în mâini. După principiul ‘decât în halul ăsta, mai bine „după noi, potopul”!
În ultima vreme – adică de la Hitler încoace – a mai fost inventată o metodă. Preluarea puterii de către o dictatură prin intermediul unor ‘alegeri libere’.
Dacă ne uităm cu atenție, avem de a face cu o revoluție mascată. Cei dispuși să voteze pentru un viitor dictator sunt exact disperații dispuși să facă orice numai să scape din status quo-ul în care simt că se sufocă. În realitate, oamenii nu sunt proști. Chiar manipulați fiind, ei știu ce fac. Manipulatorii doar îi pornesc, nu le spun ce să facă. Folosindu-se de ‘materialul clientului’, adică de greșelile comise de guvernanții aflați la putere, îi ațâtă pe guvernați. Exasperați de un șir aparent interminabil de greșeli, ațâțați de propaganda provocatoare – dar care face vorbire ‘deformată’ despre niște lucruri cât se poate de palpabile, o parte dintre guvernați devin dispuși să încerce o variantă mai ‘drastică’ de schimbare.
Și restul?
Restul se întreabă ‘Da’ se mai poate schimba ceva?’. Da, se poate. Se poate orice, cu condiția să încercăm.
‘Da’ ce garanție avem că dacă alegem schimbarea moderată chiar o să se întâmple ceva?’
Asta da întrebare de un milion de lei! Avem două garanții. Garanția că dacă alegem extremism, ajungem la dictatură. Și garanția că dacă o mai ținem mult așa, ajungem tot la dictatură! Exasperații vor fi atât de mulți, și atât de exasperați, încât viitorului dictator îi va fi foarte ușor să preia puterea.
Dacă alegem schimbarea moderată, avem doar posibilitatea. Posibilitatea de a ne apuca de treabă. Posibilitate care lipsește în cazul celor două variante garantate.
Știm cum a fost în dictatură. Încă mai știm. Știm și cum a fost în semi-democrația în care trăim de 35 de ani. Mult mai bine decât în dictatură dar nu atât de bine precum ar fi putut să fie! Ceea ce i-a exasperat pe mulți dintre noi. De unde și nevoia de schimbare. Dar nu are nici un rost să ne întoarcem la dictatură! Doar pentru că unii au făcut niște ‘greșeli’. Și noi ne-am făcut că nu-i vedem…
Dacă Putin își iubeste cu atâta pasiune poporul, de ce Rușii o duc mai rău decât polonezii? De ce îi trimite la moarte în Ucraina? Dacă în UE e atât de rău, de ce se lasă Ucrainenii omorâți pe chestia asta? Dacă în UE e atât de rău, de ce îi trimite Putin pe Ruși la moarte ca să-i țină pe Ucraineni la adăpost? La adăpost de lăcomia Bruxelles-ului…
Pe vremea ‘aia’, totul era calculat. Adică ‘rațional’. Cineva, adică Comitetul Național al Planificării, calcula cât se poate de științific de câtă mâncare avea nevoie poporul. Specialiștii în nutriție determinau, pentru fiecare categorie de oameni ai muncii, cantitatea zilnic necesară iar planificatorii planificau aprovizionarea.
Într-o bună zi, Ceaușescu se duce în vizită la o fermă de porci. Vede o purcea gestantă și își dă și el cu părerea: „Asta o să fete cel puțin 12 purcei.” La soroc, scroafa face 3. Îngrijitorul era îngrozit. Cum să raporteze el că scroafa lui Nea Nicu a fătat doar 3?!? Așa că mai ia doi de la scroafa vecină și îl cheamă pe șeful de echipă să îi arate. Ăsta, la rândul lui, era și mai îngrozit. Ingrijitorul… nu avea prea multe de pierdut. Dacă îl dădea afară, se muta la altă fermă. Pe șeful de echipă l-ar fi dat la munca de jos… în locul îngrijitorului… la lopătat rahat de porc… Așa îi raportează șefului de secție că purceaua ‘lui Șefu’ a fătat 7 purcei. Șeful de secție raportează 9 către director, directorul 10 către direcția agricolă, ăia 11 către minister iar ministerul, cu sufletul împăcat – că doar nu mințeau prea mult – raportează 12 către CC. Adică către Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Cel care se ocupa de ‘problemă’ – adică îi ducea ‘mapa’ lui Ceaușescu – se gândește să facă și el o faptă bună așa că: „Tovarășe Secretar General, ați remarcat dumneavoastră o scroafă când ați fost în vizită de lucru la… și ați preconizat că va făta 12 purcei. Ei bine, a fătat 13. Bine, bine… trimiteți 3 la export și restul lăsați-i pentru consumul intern. Pentru oamenii muncii!”
Acesta este un exemplu perfect de raționalizare. Împarți ceea ce ai conform convingerilor tale. Ce ai sau ceea ce crezi că ai…
Dacă ești convins – sau dacă ți se spune – că este disponibilă atâta carne de porc pe cap de ‘vită furajată’ iar specialistul tău în nutriție îți spune că e suficient, tu – adică Ceaușescu – ești convins că poporul o duce bine.
‘Adică ce vrei să spui? Că Ceaușescu a fost nevinovat?!? Că doar cei care l-au mințit…’
Ăsta e alt exemplu perfect de raționalizare. Auzi doar ce vrei să auzi, atâta vreme cât ești convins de un anumit lucru.
Cine i-a ales pe cei care-i băgau limba-n ureche lui Ceașcă? Nu cumva el însuși? El și nevastă-sa? Îi dădeau afară pe toți cei care aveau curaj să spună ceva și îi păstrau doar pe pupi-n-curiști… Cine era de vină? Pupi-n-curiștii? Dudul care face dude sau gradinarul care si-a pus un dud deasupra locului unde își parchează mașina?
Așa funcționează dictaturile. În mod rațional. Pentru fiecare dintre cei care iau câte o decizie e rațional să facă un anumit lucru. Își apără pielea. Doar că genul ăsta de raționalitate – fiecare pentru el, adică raționalizare – duce la prăbușirea întregului eșafodaj. Nu imediat. Nici măcar la prima criză. Doar că prăbușirea este inevitabilă. Atâta vreme cât nimeni nu spune nimic. Pentru că fiecare își vede doar interesul lui, personal. Fără să înțeleagă – sau fără să-i pese – că satisfacerea genului asta de interes personal, extrem de îngust, este echivalentă cu tăierea crăcii de sub picioare.
Iar pentru cel în cauză nici măcar nu mai contează că pe craca aia mai stau și alții…
‘Mă doare undeva de ceilalți. Dar, în prostia mea – ca să-mi satisfac eu orgoliul, mi-am rupt singur gâtul… Pe-al meu și pe-al copiilor mei. Și nu mă încălzește cu nimic că șeful meu, care a fost și el la fel de ‘ascultător’față de cei ‘de sus’, a scăpat. Noi, cei care l-am rabdat – împreună cu toți cei de sub nivelul nostru, am ajuns în rahat.’
Teoria susține că democrația merge singură înainte. Că democrația, spre deosebire de dictatură, nu are nevoie de cineva care să-i spună ce să facă. Cum să facă… Că democrația – că poporul care se autoguvernează în mod democratic – e în stare să aibă grijă de propria sa soartă.
Istoria ne arată că da, dictaturile se prăbușesc în mod firesc. Asta e natura lor. Modul dictatorial de conducere inhibă capacitatea unei societăți de a se adapta la schimbările din jurul ei. Greșelile sunt băgate sub preș. Se acumulează acolo și constituie o piatră de moară. Atunci când societatea – oricum anchilozată de dictatură – încearcă să facă față unei provocări neașteptate capacitatea ei de reacție este grav afectată de greșelile acumulate și nerezolvate la timp. Democrația, atâta vreme cât ramâne autentică – adică funcțională, elimină elementele care o trag înapoi. Pe cei care bagă greșelile sub preș. Democrațiile se prăbușesc și ele. Sunt nenumărate exemple. Dar abia după ce își îngăduie luxul de a renunța la ceea ce face posibil modul cu adevărat democratic de luare a deciziilor.
Funcționarea democratică a societății se bazează pe două condiții. Fiind o strategie de supraviețuire – chiar dacă doar implicită – necesită ca cei care o aplică să aibă atenția focusată pe scopul comun. Fiind o strategie de supraviețuire în grup – chiar dacă această caracteristică este doar implicită – funcționează doar atunci când măcar o majoritate a grupului acționează în comun. Dacă se respectă și se ajută unii pe alții.
Ați fost vreodată pe munte? Acolo sus, unde n-ai ce căuta dacă n-ai bocanci? Acolo unde trebuie să fii nebun să te duci de unul singur? Acolo unde vremea se poate schimba de la o oră la alta? Ați asistat vreodată la o intervenție a Salvamontului?
Ce-i face pe oamenii ăia să-și riște viețile pentru a salva niște necunoscuți? Credința că fiecare dintre semenii noștri merită să fie ajutați? Credința că doar împreună – cu toate că nu ne cunoaștem între noi – putem merge mai departe?
„Stăpâni peste viitorul nostru”… Dacă nu definim bine termenul – și care o fi „binele” ăsta?!? – s-ar putea să nu ne placă viitorul ăla odată ajunși acolo!
„Stăpâni” adică ‘prin noi înșine’? Fără inputuri venetice? „Stăpâni” adică unii dintre noi la butoane iar ceilalți ‘după marea mila noastră’? Și ce ne facem dacă ajung ceilalți la butoanele alea?!? „Stăpâni” adică având atâta încredere în noi înșine încât facem ce ne taie pe noi capul? Doar ce ne taie pe noi capul? Fără să ne mai uităm în jur? Stăpâni în primul rând peste pulsiunile noastre? Capabili să ne ascultăm între noi înainte de a purcede spre un viitor asumat ca fiind incert? Și cu toate astea încă încrezători că împreună putem răzbi mai ușor decât separați?
Pentru cei cu amintiri încă proaspete de la lecțiile de materialism științific și dialectic – ăsta era numele de cod pentru marxism pe vremea când mă duceam eu la școală – și pentru cei cu nostalgii comuniste am să mai adaug câteva considerații.
Poate că cel mai atrăgător aspect al marxismului a fost, și continuă să fie, ‘certitudinea’. Atât pentru ‘gânditori’ cât și pentru oamenii de rând. Oamenii de rând au nevoie de siguranță. De siguranța zilei de mâine și de măcar impresia/aparența că îi pasă cuiva de ei. Gânditorii – fie ei oameni de știință sau filozofi – au nevoie să-și ostoiască disonanța cognitivă. Toți oamenii cu o educație rațională știu foarte bine că realitatea nu poate fi cunoscută. Că toți agenții cunoscători pot dezvolta, chiar și împreună, doar o înțelegere limitată a celor ce se întamplă. Sunt multe explicații cu privire la chestia asta dar putem accepta acest lucru, pe moment, ca pe o axiomă. Pentru a-și ostoi această disonanță, gânditorii raționali – adică atei sau agnostici – au nevoie – și ei, similar cu teiștii – să se agațe de o ancoră exterioară lor.
Ecce materia! Materia cu legile ei imuabile… Determinismul de toate nuanțele… Aproape cu nimic diferit de determinarea cu care Zeul își apleacă atenția asupra creației sale. Aspectul delicat introdus de determinisme – indiferent de natura și originile acestora – este că acestea reduc prea tare disonanța cognitivă. Disponibilitatea omului de a-și păstra mintea liberă. De a mai fi dispus să analizeze variante… după ce a ajuns la o ‘concluzie rațională’! Indiferent dacă premiza pentru raționamentul dus până la capăt a fost de natură științifică sau de natură divină, raționamentul însuși devine literă de lege. Acesta fiind, de fapt, procesul prin care comportamentul rațional se transformă în comportament raționalizator. Neajunsul fundamental al oricărui proces rationalizator fiind acela, ați ghicit, că induce cecitate. Adică ‘orbește’. ‘Ia mințile’. Îl face pe om incapabil să se mai adapteze. Individual și în grup. Devine incapabil să mai genereze variante. Alternative care să-i faciliteze evoluția. Merge înainte indiferent de consecințele faptelor sale. Care fapte/acțiuni au avut la bază niște concluzii raționale, nu? Așa trebuia acționat în momentul ăla! Și ăsta este drumul pe care trebuie mers în continuare. Ei bine, asta este una dintre semnificațiile conceptului de ‘stăpân’. Și explicația pentru faptul că orice dictatură, orice ‘stăpânire’ – inclusiv cea comunistă, se termină, inexorabil, în prăpastie. În disperare.
Mai puțin ‘stăpânirea de sine.’ Disponibilitatea de a ‘întoarce și celălalt obraz’. De a asculta, cu respect și atenție, alte păreri în afară de cea proprie. În afară de părerea deja proprie…
Discută unii pe net. ‘Putin a reușit să întoarcă Rusia cu 32 de ani înapoi. McDonald a deschis primul restaurant din lanțul rusesc în 1990 și închide acum 850 de locații în întreaga Rusie.’
‘Păi da bă, da’ ăștia nu pleacă pentru că au ceva cu Putin… Pur și simplu și-au dat seama că rușii n-or să mai aibe bani să dea pe chestii din astea. Că economia Rusiei o să se ducă de râpă! Ăsta fiind motivul pentru care au plecat și celelalte multinaționale…’
Acuma că ne-am liniștit, relativ, cu privire la cei 62 000 de angajați McDonald din Rusia, hai să gândim un pic mai adânc.
McDonald e un operator economic. Prima lui responsabilitate este față de proprietarii săi. Față de acționari. Treaba lui McDonald este să facă profit. Și să-l facă în așa fel încât tot procesul să fie sustenabil! Adică treaba lui McDonald este să se asigure că va putea face profit și peste 100 ani. Nu doar în Rusia ci și în restul lumii!
Acum am să fac o pauză și am să vă spun o poveste.
Sunt suficient de bătrân să-mi aduc aminte discursul lui Ceașcă din ’68. Nu atât discursul în sine, aveam doar 7 ani, cât sentimentul de mândrie pe care îl aveau părinții mei. Sentiment împărtășit de aproape toți cei din jurul nostru.
Ceașcă tocmai se opusese, vehement, intervenției sovietice împotriva Primăverii de la Praga.
„Pătrunderea trupelor celor 5 țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume! Nu există nici o justificare și nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a admite numai o clipă ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc!” Uraaaa!
România era pe val. Recunoscută de toate puterile vremii. Magazinele erau pline. Pușcăriile politice tocmai fusesera golite. Trai pe vătrai…
Singura chestie nasoală era decretul cu interzicerea avortului. Și faptul că nu puteai călători liber. De vorbit… încă mai puteai vorbi, cu anumite limite.
În doar 20 de ani, toate chestiile bune au dispărut. Fără să fi plecat nici o multinațională din țară!
Doar datorită stilului din ce în ce mai dictatorial adoptat de ‘conducerea de partid și de stat’. Din cauza cărui stil, din ce în ce mai mulți dintre cei care știau despre ce era vorba au fost marginalizați. Din cauza cărui stil, ‘factorii de decizie’ – din ce în ce mai puțini, au rămas înconjurați de sfătuitori din ce în ce mai nepricepuți. Și mai proști.
Da, socialismul în general, și cel românesc în particular, s-a prăbușit din cauză că decidenții – adică și Ceaușescu, practic nu mai știau pe ce lume trăiau. Adică din ‘cauza’ ‘consilierilor’ lor.
Doar că vina le aparține decidenților! Adică lui Ceaușecu.
Decidenții au fost cei care au dat tonul! Decidenții au creat ‘stilul’. Dictatura a fost instaurată de dictatori! Într-adevăr, cu concursul ‘cozilor de topor’ și cu acceptul, tacit – și de cele mai multe ori inconștient, al populației. Dar la inițiativa și datorită ‘eforturilor neprecupețite’ ale dictatorilor înșiși!
Să revenim la subiect. La hamburgherii de la care am plecat.
Indiferent de calculele făcute de multinaționale, cauza plecării lor e aceiași. Indiferent de moțivația fiecăruia dintre decidenți care au ales ‘închiderea prăvăliei’, fie ea și temporară, vinovatul este unul singur.
Putin a fost cel care ales să invadeze Ucraina!
Și, de fapt, ‘Putin’ a fost cel care a ales sa guverneze într-un mod din ce în ce mai dictatorial.
Chiar dacă nu invada Ucraina, în cele din urmă Putin tot ar fi reușit – într-un fel sau altul, să ducă Rusia de râpă.
Iar toate astea s-au întâmplat la doar 30 de ani de la căderea întregului lagăr socialist. Din motivele pe care le-am explicat mai sus.
Dacă eu am înțeles toate astea, Putin de ce le ignoră? Avem aproape aceiași vârstă iar el are o experiență de viață mult mai vastă…
Să trecem peste acest moment poate prea personal!
Ca lucrurile să fie cât se poate de clare – adică mură-n gură, pe mine nu mă interesează pedepsirea vinovaților. Asta e o activitate de care ne vom ocupa după aceea. Adică după ce oamenii vor înceta să mai moară mult prea devreme.
Iar pentru asta, trebuie să ne concentrăm pe cauze! Pe locul unde putem rupe cercul vicios.
Ceaușescu a căzut abia după ce oamenii rămași în jurul lui – așa prost aleși cum erau, și-au depășit condiția de yes-meni. După ce oamenii rămași în jurul lui au realizat către ce dezastru erau conduși. Împreună cu restul țării!
Oamenii aflați în acest gen de poziții trebuie ajutați. Întâi să înțeleagă. Și apoi să facă.
Din momentul acesta, rolul lui ‘Putin’ practic a încetat. Rămâne cu vinovăția acumulată până acum, bineînțeles, doar că de acum încolo vinovăția pentru cele ce se vor întâmpla în viitor se va acumula în contul celor care continuă să-l ajute. Pentru simplul motiv că a continua să ajuți personaje de tip ‘Putin’, după ce aceștia și-au dat arama pe față, este o formă de sinucidere. Nu doar de crimă!
Vorbeam mai devreme despre datoria decidenților McDonald față de acționarii lor. Despre nevoia lui McDonald ca afacerea să fie condusă într-un mod sustenabil. Ca afacerea să fie în stare să genereze profit pe termen nederminat. Adică cât mai lung….
Oare când or să înțeleagă dictatorii că modelul lor de business nu e sustenabil? Și, poate chiar mai important, când or să înțeleagă cozile de topor că modelul lor de business este sinucigaș?
‘Și chiar crezi că o să înțeleagă cineva ce ai vrut să spui?’ ‘Ce? Că n-ai decât să spui ce vrei dar că pentru a acționa trebuie să îndeplinești niște condiții speciale? Iisus n-a osândit pe nimeni… ce ne îndrituiește pe noi să-mpărțim oamenii pe categorii?’
Teoretic, și practic, o societate democratică este mult mai flexibilă față de una condusă în mod autocratic.
Bine, în realitate avem de a face cu un proces de optimizare derulat în timp.
Pe termen scurt, a existat întotdeauna tentația ‘concentrării pe rezultat’. Aproape toți dictatorii au fost, aparent, foarte eficienți – cel puțin pe termen scurt.
Din păcate, cei mai mulți dintre ei – eficienți sau neeficienți, fără deosebire, și-au dus, până la urmă, ‘turma’ către dezastru.
Excepțiile – Singapore si Coreea de Sud, pot fi numărate pe degetele de la o mână. Și nici măcar aici dictatura nu s-a terminat chiar ‘pașnic’. Coreea de Sud încă trage ponoasele anilor aceia iar Singapore a rămas, în mare măsură, un stat foarte centralizat.
Același lucru este valabil și pentru partide.
Cei care l-au urmat pe Hitler au sfarsit prin a fi judecati la Nurnberg.
Cei care l-au urmat pe Zelea Codreanu au sfarsit prin a fi fugariti de urmașii lor in ale totalitarismului, comuniștii.
Aceștia, la rândul lor, s-au împărțit în mai multe facțiuni.
Unii n-au înțeles nimic și au rămas împietriți în proiect. Cei care au sudat porțile fabricilor în 22 Decembrie 1989. De exemplu.
Alții s-au prins că nu mai ține și au cotit-o cu prima ocazie. Înțelegerea lor cu privire la cele întâmplate pe vremea comunismului se pare că a fost incompletă de vreme ce s-au regrupat in FSN – și, mai apoi, s-au splitat în FDSN(astazi PSD) și FSN (astazi PDL, fuzionat in PNL). Eu bănuiesc că membrii de rând ai acestor partide pur și simplu au continuat ce au fost condiționați, pe vremea UTC-ului, să considere a fi normal.
Iar liderii lor au crezut că vor fi mai ‘jmecheri’ decât Dej/Ceaușescu și că vor reuși să evite greșelile acestora, menținând totuși un stil de conducere cât se poate de centralizat.
A mai fost o categorie, care a dispărut foarte repede.
Cei care au înțeles cu adevărat fenomenul sau care s-au rușinat pur și simplu de rezultatul ‘muncii de partid’. Care și-au cerut scuze pentru ce-au făcut – măcar în fața oglinzii, și și-au văzut de viața lor.
Constatăm acum rezultatele lipsei de flexibilitate din politica românească.
Stilul centralist și centralizator de conducere practicat de mai toate partidele politice a produs o segregare a populației. Prea mulți dintre oameni nu au încredere în politicieni dar nici nu vor să intre în politică pentru că au ajuns să perceapă orice participare ca pe o înregimentare. Ceea ce, în codițiile de acum, nu este foarte departe de adevăr. Iar acest lucru este relevat foarte bine de către prezența din ce în ce mai scăzută la vot
Iar prea mulți dintre cei care intră o fac fie pentru oarece foloase fie pentru că efectiv le place să facă parte dintr-o organizație semnificativă.
Același stil centralist a produs niște organizații de partid aproape incapabile să se înnoiască singure. Demisiile ‘de onoare’ sunt extrem de puține iar marea majoritate a demiterilor sunt comandate de la centru.
Și uite așa am ajuns în situația în care liderii sunt schimbați abia atunci când încep să fie anchetați în justiție.
Cum ar fi oare să învățăm și noi odată ce înseamnă aia democrație internă de partid?
Lideri care se dau singuri la o parte atunci când greșesc -știind că nu vor fi aruncați la gunoi?
Organizații care să fie în stare să își dea seama atunci când liderii lor o iau razna? Și nu doar să își dea seama ci să și adopte măsurile necesare?
Nu de alta, chiar organizațiile însele sunt acum în pericol…
nicichiarasa 