Archives for posts with tag: schimbare

Freud sustine pe undeva ca abia atunci cand te ia gura pe dinainte spui cu adevarat ce ganduri iti trec prin cap si apoi propune o metoda de analiza a cuvintelor scapate fara voie din ‘gurile pacatosilor’.

Ia sa vedem ce iese daca aplicam principiul asta asupra sloganurilor electorale.

– “Trimitem la Bruxelles oameni Mandri ca sunt Romani, care vor apara Romania.”

Cam toti Romanii sunt mandri de apartenenta lor etnica asa ca partea asta este oarecum neutra, nici nu spune mare lucru si nici nu individualizeaza prea tare pe cei care folosesc sloganul. Exista totusi un mic semn de intrebare, mandria asta e doar asa, in general, sau se refera, direct sau indirect, la starea actuala a Romaniei si, mai ales, la directia in care se indreapta aceasta? Ma refer aici, bineinteles, la clasica intrebare din toate chestionarele de sondare a opiniei publice.
‘Oameni care vor apara Romania, la Bruxelles’.
‘Vor apara Romania…’ in principiu iarasi e OK …dar care Romania? Status quo-ul actual? Poporul in intregimea lui? Traditiile, granitele…? ‘Directia in care se indreapta tara’?
‘Vor apara Romania la Bruxelles’?!? De cine? Parca cei de la Bruxelles ne erau prieteni si urma sa ne aparam impreuna cu ei, nu? Vor apara Romania de imixtiunile birocratilor de la Bruxelles? De care dintre ele? De cele care ne deranjeaza pe toti, cum ar fi aiureala aia cu micii sau tot felul de alte sicane birocratice sau de insistentele lor sa ne facem o data ordine in batatura? (NB, nu ca ‘la ei’ ar fi totul in regula dar noi avem vorba aia foarte inteleapta cu ‘fa ce spune popa, nu ce face popa’ asa ca…)

Eurocampionii. Puterea de a schimba. 

Mobilizator si continand promisiunea implicita a unei schimbari, ceea ce ar trebui sa-i atraga pe cei nemultumiti de situatia actuala. Pe de alta parte, promisiunea este destul de vaga, de generala. In spirit liberal, intr-adevar, promisiunea se margineste sa ne ofere un spatiu de libertate pe care urmeaza sa il modelam noi insine, liberalii propunandu-si doar sa ne ofere conditiile, energia necesara schimbarii. Pe de alta parte e atat de imprecisa incat multa lume se intreaba nedumerita: ‘schimbare, schimbare, dar incotro vreti sa ne duceti?!?’
Pai exact aici e clou-ul. Nu vor sa ne duca nicaieri ci vor doar sa ne creeze conditiile necesare ca sa putem reinvata sa ne purtam singuri de grija.
Sau cel putin asa ar trebui sa faca un partid cu adevarat liberal si cam asa s-ar traduce, cu bunavointa, sloganul lor electoral.
Pana la urma dupa fiecare runda de alegeri, in afara de un numar de alesi, ramanem si cu cate o masuratoare extrem de precisa asupra ethosului popular de la un moment dat. In cazul asta sloganul pare a fi fost selectionat mai degraba ca o intrebare de pe un chestionar de sondaj decat ca un indemn mobilizator adresat nehotaratilor. Totusi, poate e mai bine asa. Nu promite nimic ce n-ar putea fi facut, bineinteles cu conditia ca populatia sa dea aceasta putere de a schimba unora care sa nu abuzeze de ea. Si dupa aceea tot populatia sa pazeasca acea putere cu foarte multa gelozie.

Europa in fiecare casa.

Principala calitate a acestui slogan este ca se pozitioneaza la antipodul celui care promite sa apere Romania la Bruxelles. Si totusi… chiar in fiecare casa? Tocmai acum cand restul Europei a inceput sa-i faca scandal Unchiului Sam ca inregistreaza prea multe convorbiri telefonice? Abia ce-am scapat de ‘Stalin si poporul rus libertate ne-au adus’ si acum ne punem singuri ‘fir scurt’ cu Bruxelles-ul, in fiecare casa? Parca depasisem faza “1984”! Sau poate ca nu?!?

Noi ridicam Romania.

Pana unde? Si mai ales de ce? Ca sa vedem si noi cum e sa sarim cu parasuta? De nevoie, ca de placere…

Schimba-i cu forta

Nu, multumesc. Am mai incercat o data in ’89 si tot cine a trebuit a iesit la suprafata. De data asta as prefera sa o luam mai pe-indelete si mai ales institutional. Ca da-ia ne socotim a fi stat de drept.

Furatul ucide.

Asta e o constatare cumva? Daca e asa atunci e perfect. Iata pe unii care si-au dat seama ca orice organism social care permite membrilor sai sa fure se indreapta negresit spre pieire. Dar parca sloganurile astea se refera la viitor, sunt un fel de promisiuni, nu?
Pana la urma ce isi propun sa faca? Sa-i omoare pe hoti? Pe toti sau doar pe unii dintre ei? Cum o sa-i aleaga? Sa fure ei tot ca sa se termine o data cu balciul asta?

 

 

 

Istoria se repeta, chiar daca actorii isi mai schimba rolurile intre ei… si asta se intampla pana cand intreaga ‘sala’: distributie, spectatori si ‘tehnicieni’, inteleg cu adevarat ce s-a intamplat acolo.
Cu doua sute si ceva de ani in urma s-a rasculat un popor care se simtea oprimat de regele sau si care nu se putea exprima la adevarata sa valoare pentru ca era incorsetat intr-un set rigid de reguli. Pentru ca cei care conduceau statele din jurul acelui popor au incercat sa profite de situatia creata acel popor s-a asezat disciplinat in spatele celui mai competent conducator pe care l-a gasit, Napoleon Bonaparte, si a inceput ‘sa-si faca dreptate’.
Undeva pe parcurs lucrurile au degenerat fara ca nimeni sa isi dea seama, din ‘razboi de eliberare’ toata operatiunea s-a transformat intr-o enorma manifestare de vointa, cea a lui Napoleon I.
Pentru era un excelent tactician acesta a reusit, cel putin la inceput, sa profite de disensiunile celor pe care ii avea in fata si sa-i invinga unul cate unul. Totusi, pe masura ce Napoleon deranja pe din ce in ce mai multi, acestia au inteles la un moment dat ca ‘unirea face puterea’ si au pus disensiunile la o parte. Abia incepand cu acel moment coalitia anti-Napoleon a putut folosi la adevarata sa valoare ajutorul oferit de o putere oarecum exterioara Europei din acel moment si anume Anglia.
Restul poate fi citit in cartile de istorie.
Nu cred ca este nevoie sa transpun distributia si in cheie contemporana mai ales ca este a treia oara cand se joaca piesa asta.
Data trecuta in rolul lui Napoleon a fost Hitler.

Până la 10 ani Georgeta a fost un copil fericit. Amândoi părinții îi erau aproape într-o vreme în care foarte mulți tați erau deja pe frontul rusesc. Locuiau la țară, în Basarabia – părinții ei erau funcționari la primărie, trimiși din Regat după ce sovieticii se retrăseseră în grabă – și o duceau atât de bine încât ai ei își permiseseră să angajeze o fata din vecini să vina să aibă grija de ea și de fratele ei mai mic. Maria, fata din vecini, de 14 ani, era mai mult prietena ei decât servitoare-n casă. Făceau totul împreuna iar de gătit gatea mama Georgetei, Nela, atunci când venea de la serviciu.

La 12 ani Georgeta nu mai avea nimic. Frontul se întorsese, tatăl ei murise de cancer iar ea, fratele ei si cu mama lor erau refugiați într-un sat sărac din Oltenia – Maria rămăsese plângând în Basarabia, Nela nu avusese curaj să o ia in refugiu cu toate ca părinții Mariei s-ar fi despărțit bucuroși de fiica lor știind ce urma să li se întâmple fetelor tinere atunci când va trece din nou frontul prin orășelul aflat la răscruce de drumuri. Mâncau, de milă, din grădina țăranului unde fuseseră încartiruiți și primeau, din când in când, de la stat, câteva kile de faină, de ulei și de zahar precum și o infimă sumă de bani – asta pentru ca Nela era încă angajată în administrația de stat. Dacă n-ar fi fost așa probabil că Gheorghe, tatăl, ar fi rămas neîngropat: preotul din sat ceruse pentru înmormântare doi cozonaci, un kil de coliva, nu știu câte prosoape și o sumă de bani echivalenta cu mai mult de jumătate din leafa Nelei pe o luna așa ca mama ei se dusese, pe jos, până în satul vecin unde era încartiruita o unitate de pompieri și ceruse ajutorul comandantului acesteia pentru a-și putea îngropa bărbatul.

La 15 ani, reîntoarsă în Bucovina natală – partea rămasă în Romania – Georgeta a intrat la liceu. Asta se întâmpla in 1948 si lucrurile încă nu se schimbaseră aproape de loc in micile orașele de provincie așa ca colegele sale nu au avut nici o jena sa facă “mișto” de paltonul, vechi, al mamei ei, cu care se ducea la scoală si care fusese, in mod evident dar neprofesionist, strâmtat  sa i se potrivească.
Toate astea, preotul avar și cruzimea infantilă a colegelor ‘mic-burgheze’, au aruncat-o pe tânăra adolescentă în brațele ‘propagandiștilor de partid’ așa ca la 20 de ani, studenta în București, ajunsese în aparatul CC al UTC și ajuta la organizarea festivalului Tineretului din ’53. În apropierea celor care luau deciziile importante ‘din sistem’ a înțeles cum stau cu adevărat lucrurile și că oricât de frumoase ar fi idealurile promovate de comuniști acestea nu vor putea fi atinse niciodată tocmai din cauza caracterului dictatorial al ‘democrațiilor populare’.

Așa ca a lăsat-o mai moale cu politica – a ajuns foarte repede la nivelul de secretar de organizație de bază dar a refuzat cu obstinație să intre in rândul activiștilor plătiți – și s-a concentrat pe profesie – era un foarte bun inginer ‘de preparare’, cu expertiză in domeniul minereurilor de cupru.

La începutul anilor ’60 au început sa vină și motivele de bucurie. În 1961 m-am născut eu, unicul ei fiu, iar în 1965 eforturile echipei din care făcea parte au fost încununate de un brevet de invenție: reușiseră să găsească o metodă de preparare care făcea posibilă exploatarea unor minereuri cu conținut foarte scăzut de cupru. (Brevetul asta a fost pus în practica și prin ‘țările calde’, Romania primind câteva milioane bune, în „valută forte”, așa se spunea pe atunci, așa că fiecare dintre membrii echipei a fost premiat la un moment dat cu câte 10 mii de lei, suficienți pentru ca părinții mei să-și cumpere mobila din dormitor).

Invenția asta i-a schimbat de fapt viața.
Nu din punct de vedere material, probabil ca ar fi fost in stare sa își cumpere mobila aia și din leafă…
Datorita ei a fost invitată la un congres minier la Londra, de unde a venit cu o valiza de cărți, apoi a fost de doua ori in China și o dată sau de două ori in URSS. Asta într-o perioada în care extrem de puțini români aveau ocazia să iasă din țară și să ia contact cu alte culturi.

Cele două călătorii în China au avut loc la câțiva ani distanță una de cealaltă. Prima prin ’68 și a doua prin ’72 sau cam așa ceva.  Amândouă s-au întâmplat vara.
Pe a doua o țin minte mai bine dintr-o cauza destul de ‘egoistă’. Aveam de făcut un ierbar ca temă de vacanță și maică-mea știa asta când a plecat așa că mi-a adus de-acolo câteva zeci de frunze și de flori presate așa cum știe sa o facă cineva obișnuit cu munca de laborator. Va dați seama ce succes a putut avea  ierbarul ‘meu’…
Mai țin minte că în afară de a-mi relata despre obiceiurile culinare locale a încercat să mă facă sa înțeleg ceva din transformarea politică prin care trecea China, vestita Revoluție Culturala și reluarea relațiilor cu America. Cum  începuse și la noi să se strângă șurubul bineînțeles ca n-a intrat prea mult în amânunte – oricum nici ea nu știa foarte multe – dar un lucru ii era clar. I se confirmase faptul ca autoritarismul și dictatura duc la dezastru indiferent de cât de bune sau rele or fi fost intențiile/ideile dictatorului și asta doar din cauza centralismului din aparatul administrativ.
Abia după ce am mai crescut și putea avea încredere că n-am sa povestesc în stânga și-n dreapta mi-a făcut o relatare mai ampla. Trecuseră deja vreo 10 de ani și cu toate astea trăirile ei erau încă foarte puternice.
Acum, la alți 30 si ceva de ani – si la 15 ani de când Georgeta a murit, cred ca am înțeles cu adevărat ce încerca ea sa-mi spună.

In primul rând că nu ajunge ca o idee sa fie bună, ea mai trebuie sa poată fi aplicata in condițiile date. In al doilea rând ca degeaba mai încerci sa dregi busuiocul, mortul de la groapa nu se mai întoarce; dacă vrei să schimbi ceva atunci trebuie sa schimbi natura lucrurilor, a te margini sa le cosmetizezi înseamnă doar o amânare a crizei.

Maica-mea îmi povestea, repet, la începutul anilor ’80, cat de entuziasmata fusese de începutul Revoluției Culturale – prima vizita – si cat de îngrozita fusese de rezultatele ei – pe care le-a simțit în timpul celei de-a doua vizite.
In timpul primei înțelesese de la gazdele ei – care evident aveau si îndatoriri pe linie de propaganda dar care păreau convinși de ce spuneau – ca ideea de baza a Revoluției Culturale fusese reconectarea dintre conducători si viața reala. Teoria era ca pe măsura ce rangul unui conducător este mai înalt cu atât acesta înțelege din ce in ce mai puțin din ceea ce se întâmpla ‚la baza’ societății, tocmai pentru că informațiile pe care le primește sunt la ‘a doua mana’. Cu alte cuvinte că un conducător este de fapt la cheremul consilierilor săi. Până aici nimic nou, nu?
Ei bine, se pare ca ideea lui Mao era că situația asta ar fi putut fi remediata într-un mod extrem de simplu și anume  printr-un program de readucere a conducătorilor in sânul maselor. Aceștia ar fi urmat să își petreacă o anumita perioadă de timp – două trei săptămâni la fiecare trei luni – la ‘munca de jos’, adică ‘direct in producție’ – cei mai mulți dintre ei in agricultură pentru că pe vremea aia acolo erau cele mai multe locuri de munca. Și asta în provincii cât mai îndepărtate de cele unde erau ei ‘șefi’, tocmai pentru ca sa nu se bucure de vre-un statut special.
Partea ‘proasta’ (sau firească pentru un sistem dictatorial ?!?) a fost ca cei de sub Mao – care era deja bătrân și pierduse în mare măsură controlul – în loc sa pună în aplicare ideea în forma în care ‘emanase’ de la Marele Conducător – și, în afară de asta care satrap local s-ar fi trimis pe sine însuși la munca de jos, unde să vadă pe viu și pe propria piele cum trăiește ‘talpa țării’?!? – au transformat situația într-un prilej de a scăpa de toți cei care nu erau destul de obedienți pentru gusturile lor.

Seamănă cu poveștile despre ‘Ocaua lui Cuza’? Adică despre cum ar trebui sa poarte  ‘Domnul’ înțelept și binevoitor la care încă visează prea mulți dintre români? Poate.

De fapt se pare ca este vorba despre lucrul pe care nu reușim noi sa-l înțelegem.

Cert este ca amândoi, atât Cuza cat si Mao, demonstrează pe deplin – daca mai era nevoie – limitele conducerii centralizate. Autocratul se îndepărtează – tocmai din cauza cunoașterii mediate pe care o are orice conducător asupra a ceea ce se întâmpla dincolo de imediata sa apropiere – din ce in ce mai tare de realitate și începe sa facă, din această cauză, greșeli din ce in ce mai mari. Iar dacă observăm și faptul că intervențiile conducătorului asupra sistemului condus de el sunt făcute tot indirect, adică tot prin intermediul unor oameni aleși de însuși conducătorul respectiv, lucrurile devin chiar evidente.
Acum am ajuns la o alta idee oarecum contemporana lui Cuza și anume la teoria selecției negative a lui Eminescu. Acesta susținea ca in anumite situații pozițiile de control dintr-o societate pot ajunge sa fie populate cu indivizi total nepotriviți pentru acele posturi și că acest lucru se întâmpla atunci când criteriile după care sunt evaluați membrii societății respective  nu sunt adecvate situației.
Ori exact acesta este fenomenul care se întâmpla in orice dictatură. Indivizii nu mai sunt apreciați in funcție de realizările lor ‘practice’ (verificate de ‘piața liberă) ci mai degrabă în funcție de imaginea pe care reușesc să și-o creeze în ochii superiorilor lor.
Veți spune ca este absolut rațional pentru orice individ să ‚se dea bine’ pe lângă șeful său după cum e la fel de rațional pentru șefi să-și aleagă niște colaboratori cu care sa le facă plăcere sa lucreze dar ce ne facem atunci când ‚colaboratorii’ ajung sa-i spună șefului doar lucrurile pe care acesta vrea sa le audă și asta pentru că ‚șefu-i șef și-n pielea goala’ și se comportă în așa fel încât îi convinge foarte repede de acest lucru pe toți cei din jurul său? Iar pe cei pe care nu-i convinge îi dă afară?
Poate ca acest lucru o fi într-adevăr rațional dar cât de sustenabil o fi el oare?

Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care democrațiile autentice au șanse mai mari de supraviețuire pe termen lung decât autoritarismele de orice fel? Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care piața liberă funcționează mai bine decât orice monopol? Nu cumva din acest motiv  țările sunt cu atât mai stabile cu cat respectă mai strict principiul separației puterilor în stat și au o economie de piața cât mai liberă?

Și dacă au existat oameni care au priceput chestiile astea și le-au pus în practică exact atunci când erau la apogeul puterii lor ce ne împiedica pe noi să facem în continuare același lucru, mai ales că avem la dispoziție exemplul lor?
Aproape oricare dintre conducătorii Angliei din ultimele cinci-șase secole ar fi putut încerca măcar instaurarea unei dictaturi personale și cu toate astea Anglia a ajuns sa fie considerată una dintre cele mai tradiționale democrații din lume. Cei care au croit statul American la sfârșitul secolului XVIII ar fi putut să-i dea orice forma și cu toate astea au ales democrația. Cei care au elaborat prima legislație anti-monopol din epoca moderna au fost republicanii americani de la sfârșitul secolului XIX, exact aceiași „robber barons” de la care te-ai fi așteptat să fie niște monopoliști feroci și care in realitate și-au cheltuit mare parte din averi înființând și înzestrând faimoasele universități americane, instituții culturale și organizații non-profit care exista și astăzi.

Ce au înțeles oamenii aia și de ce nu suntem în stare să înțelegem și noi același lucru astăzi?

Daca reusesti sa calci suficient de multi oameni pe batatura pana la urma se va gasi cineva sa te puna la locul tau.

Zilele astea am gasit in biblioteca “Ultimele 6 minute” de Alistair Maclean, aparuta in 1976 in colectia Enigma. Tineam minte ca am citit-o, aveam cam 15 ani pe vremea aia,
Intriga e relativ simpla, o gasca de infractori internationali doboara un avion incarcat cu aur si pietre pretioase deasupra Golfului Mexic si apoi incearca sa recupereze prada. Socotelile lor sunt incurcate de fratele pilotului care isi pierduse intreaga familie atunci cand avionul s-a prabusit.

Numai ca sub aparenta simplitate se ascunde o realitate pe care putini dintre noi o realizam, cu toate ca avem nenumarate ocazii de a intelege cum stau lucrurile. De cand suntem mici bunicii nostri ne povestesc basme cu Fat –Frumos care reuseste ‘cu regularitate’ sa-l infranga pe balaur pentru ca acesta este ‘rau’, si de aceea singur, in timp ce Fat – Frumos se intovaraseste intotdeauna cu victimele balaurului. Dupa aceea crestem mari, ajungem la scoala si invatam despre reguli, legi si ce este aceea morala.
Pricepem ceva? De obicei nu, ne dam seama ca am facut ceva rau abia cand cei din jurul nostru reactioneaza la faptele noastre si ne pedepsesc atunci cand ii deranjam. Din momentul acela alegem calea minimei rezistente adica adoptam un comportament de evitare a pedepselor in loc sa incercam sa intelegem care e treaba cu adevarat si sa actionam in cunostinta de cauza.

Daca am fi mai atenti in frageda noastra copilarie ne-am da seama ca Fat-Frumos isi construieste victoria tocmai avand grija sa se alieze cu cei din jurul sau. El nu evita nimic, cu atat mai putin confruntarile, dar are intotdeauna grija sa fie de partea fireasca a baricadei. Am evitat in mod intentionat sa spun ‘partea buna a baricadei’ pentru ca ce este bun pentru unul poate fi rau pentru altul in timp ce ‘firescul’, ‘naturalul’ sunt mult mai usor de recunoscut.

Am recitit cartea cu placere. Singurul lucru pe care mi-l mai aminteam era ca se termina cu bine asa ca a fost ca si cum as fi citit-o pentru prima oara. Aproape toate cartile politiste se termina cu bine , nu?
La sfarsit – povestea are happy-end doar in sensul ca personajele negative isi primesc pedeapsa, ‘eroul’ in schimb ramane fara insasi ratiunea de a trai si se afla in fata unui nou inceput dar cărând dupa el toate cicatricile si vanataile vietei de pana atunci – am recunoscut sentimentul pe care l-am trait cu 40 de ani in urma.

Uluirea ca  exista atat de multi indivizi pe lumea asta care nu pot intelege, nici in ruptul capului, ca ‘daca reusesti sa calci suficient de multi oameni pe batatura pana la urma se va gasi cineva care sa te puna la locul tau’, precum si mirarea ca oamenii obisnuiti rabda foarte mult ca degetele sa le fie strivite inainte de a face ceva cu adevarat semnificativ pe chestia asta.

Cand eram eu mic – istorie antica, nici comunismul nu cazuse inca – umbla un banc printre ‘intelectualii’ vremii:

Doi tipi se ciocnesc din neatentie pe trotuar. Inainte de a incepe sa se injure se uita fiecare la celalalt, sa-si dea seama fiecare cu cine are de-a face. Amandoi aratau destul de prosper, proaspat barbieriti dar fara taieturi – semn ca aveau acces la lame bune, mirosind a after-shave, imbracati in alain-deloin-e (haina lunga din blana intoarsa de oaie, la mare moda in anii 1980), pantofi de piele de la Clujana…
– Nelule, tu iesti?
– Bai Vasile, mai sa nu te recunosc!
– Pai de, se mai schimba omul… De cand nu ne-am mai vazut?
– De cinspe ani, de cand am terminat a 8-a.
– Da, ma, ce-a mai trecut timpul… Tu ce mai faci?
– Pai ce sa fac ma, ia, sunt macelar, lucrez in Hala la Obor, m-am insurat cu o vanzatoare la aprozar – iti dai seama ca n-avem nici o problema cu mancarea, ne-am luat casa, masina, avem doi copii la scoala…bine, nu pot sa ma plang. Da’ tu cum esti?
– Pai tot cam asa. Eu is frizer, nevasta la alimentara, in rest ca tine – casa, masina, doi copii…

– Ba, da de Mihai ce mai stii?
– Nu-i chiar asa bine, Stii ca el s-a dus mai departe la liceu…
– Da, si?
– Pai nu numai la liceu, dupa aia a intrat si la facultate!
– Pe bune ma?
– Da, da’ stai sa vezi ce a patit dupa aia… Stii ca in generala era el in limba dupa una Veronica, de era ta-su gestionar la o crisma?
– Da!
– Pai cand a vazut ta-su lu’ Veronica ca Mihai a intrat la facultate n-a mai facut gat ca e coate goale – stii ca Mihai era orfan si maica-sa era cam saracuta, si i-a lasat sa se casatoreasca.
– Si ce, asta e rau?
– Stai sa vezi. Veronica a terminat si ea liceul si a bagat-o ta-su dactilografa la directia comerciala. Cind Mihai a terminat facultatea – el intrase la istorie, stii ca aia ii placea lui, socru-su i-a spus: “Da-o dracu’ de facultate si vino la mine la carciuma. In doi ani te fac sef de sala si dupa aia ramai in locul meu ca eu in 5-6 ani ies la pensie!” Da’ Mihai nu. Luase repartitie dubla, invatase bine, si dupa doi ani la tara avea post la facultate, ca asistent. N-a vrut sa renunte. Asa ca a facut naveta. Veronica a ramas aici, el la cucuietii din deal…se vedeau sambata seara si duminica dimineata…Ea si-a gasit pe cineva si intr-o sambata seara cand Mihai a venit acasa – stateau amandoi la parintii ei – Veronica i-a spus ca i-a mutat lucrurile inapoi la ma-sa acasa… Asa ca Mihai s-a apucat de baut, aia la facultate nu l-au mai primit… sta cu ma-sa la treizeci de ani… face naveta la dracii chiori…
– De ma, asa-i trebuie…cine l-a pus sa-i placa cartea…

Fast forward catre zilele noastre.
Intre timp ne-am desteptat si ne-am luat viata in mainile proprii: nu mai asteptam slujbe de la stat ci ne mutam noi acolo unde ne e mai bine:

Un profesor de matematica, observand ca are probleme cu chiuveta din bucatarie, a fost nevoit sa cheme un instalator.
A doua zi, instalatorul a venit, a strans cateva suruburi, a infiletat cateva chestii, apoi totul a functionat ca inainte. Profesorul a fost multumit.  Totusi, cand instalatorul i-a dat nota de plata, profesorul a fost socat:
– Asta inseamna o treime din salariul meu lunar!!! A platit pana la urma iar instalatorul i-a zis:
– Va inteleg, sa stiti. De ce nu veniti la firma noastra, sa depuneti dosarul pentru o slujba de instalator? Veti castiga de trei ori mai mult decat o faceti acum. Dar nu uitati, cand depuneti dosarul, sa le spuneti ca ati terminat doar 7 clase. Nu le plac oamenii educati.
Prin urmare, profesorul nostru si-a luat o slujba de instalator, iar viata lui a devenit mai usoara din punct de vedere financiar. Tot ce trebuia sa faca era sa stranga un surub-doua.
Intr-o zi, seful companiei a hotarat ca trebuie ca fiecare angajat sa se duca la seral, pentru a-si termina si clasa a 8-a.
Profesorul nostru a trebuit sa mearga, evident. S-a intamplat ca primul curs sa fie de matematica.
Profesorul clasei, vrand sa vada nivelul de cunoastere al studentilor, i-a intrebat care e aria cercului si l-a scos la tabla chiar pe profesorul nostru. Ajungand la tabla acesta si-a dat seama ca a uitat formula asa ca a inceput sa o deduca. A umplut tablele cu integrale, diferentiale etc.
La sfarsit, rezultatul pe care-l avea era “minus pi r patrat”.
Neconvenindu-i acel minus, s-a apucat iarasi de calcule, de la inceput.
Nimic nu s-a schimbat, tot acelasi rezultat a obtinut. De fiecare data a obtinut aceeasi chestie.
S-a uitat putin spre clasa, speriat, moment in care a observat ca toti instalatorii ii sopteau:
“Schimba limitele de integrare! Schimba limitele de integrare !”
Ora 3:15 noaptea, in Bucuresti.
La ambasada Federatiei Ruse in Romania suna telefonul.
Ofiterul de serviciu se trezeste cu greu si raspunde:
– Alo, ambasada Rusiei, ofiter Karpov la telefon!
– Buna dimineata, domnule Karpov, puteti sa-mi spuneti cat este ceasul, va rog?, se aude vocea de la capatul celalalt al firului.
Karpov se uita la ceas si raspunde:
– Este ora 3 si 20 noaptea!
– Multumesc, spune interlocutorul si inchide.
“Ah, cati nebuni au voie sa dea telefon…” gandeste ofiterul Karpov si se culca la loc.
Dupa vreo 10 minute suna din nou telefonul.
 Karpov se trezeste din nou si, iritat, raspunde:
– Alo, ambasada Rusiei, ofiter Karpov la telefon!
– Buna dimineata, tot eu sunt, replica interlocutorul. Puteti sa-mi spuneti din nou cat este ceasul?
Karpov se uita din nou la ceas:
– Este ora 3 si jumatate dimineata…
– Bine, multumesc, spune celalalt si inchide.
“Ah, ce noapte infernala”, gandeste Karpov si se duce din nou in pat.
Dupa inca un sfert de ora, telefonul suna din nou, insistent.
De data asta, Karpov sare din pat, ridica nervos receptorul si urla:
– Alo, Ambasada Rusiei, Karpov la telefon!
– Buna dimineata, domnule Karpov, tot eu sunt! Mai spuneti-mi o data cat este ceasul!
– Este ora… Da’, stimate domn, lasa-ma odata in pace! Aici e am-ba-sa-da  Ru-si-ei!!! Suna, domnule, la robot!
– Da’ ce, robotul mi-a luat mie pendula in 1944?
 PS Multumesc din inima ‘creatorului anonim de bancuri’ care l-a facut precum si internetului care a l-a transportat pana in mailul meu.

PSD= 40% intentie de vot. In realitate USD are cam tot atat, daca PC ar fi fost in stare sa mobilizeze ceva electorat ar fi candidat singur la europarlamentare iar UNPR…
Raman 60%.
Vorbim, deocamdata, despre alegeri europarlamentare si prezidentiale.
La euro… e fiecare pentru el. Orice vot rupt de PNL de la ceilalti dinspre dreapta e un bun castigat.
La prezidentiale UDMR nu conteaza deci in turul doi Antonescu are posibilitatea sa ajunga lejer la 55%, bineinteles daca nu se intampla manarii majore. (Doamne fereste! – vorba marxistului.)
Costuri?
Iesirea de la guvernare inseamna pierdere de putere in teritoriu si indepartarea de robinetul bugetar. Liberalii sunt cei care au beneficiat cel mai putin de astea doua pana acum, sunt invatati sa se descurce pe picioarele lor. Iar mesajul lui Antonescu chiar asta a fost de la inceput: nu mai tine cu furatul, e nevoie de o schimbare majora de paradigma.
Bonus?
PNL scapa de erodarea electorala produsa de actul de guvernare. Iar zilele astea o sa inceapa sa vina facturile alea mari de la intretinere, scrisorelele de la fisc cu impozitele locale majorate, CAS la chirii, acciza la combustibil, puseul de inflatie datorat noului mod de calcul al accizelor exprimate in Euro – smecheria cu cursul de schimb care nu numai ca nu poate scadea dar mai este si indexat cu inflatia daca s-a intamplat sa nu creasca….

PS.
Iar daca Ponta se lasa cumva aruncat in lupta pentru prezidentiale si pierde… atunci sa vezi satisfactie pe fețele sforarilor din vechea garda!

“Este sigur ca se va pierde asamblarea de la Pitesti, la uzinele Dacia, pentru ca deja la Tanger sunt capacitati de preluare existente. S-a trecut la faza a doua de extindere a capacitatii uzinei Dacia din Maroc. Acolo pui masina direct in vapor, este portul la cativa kilometri de fabrica, nu ca in Romania, unde Guvernul poate gandi sa dea prioritatea la Bucuresti-Alexandria decat la Pitesti-Sibiu”, a mai spus Traian Basescu.”

Ca sa fie treaba oabla de la inceput parerea mea despre Basescu este ca: “Să pleci de la Cotroceni cu apăsarea unei afaceri de pe urma căreia ai putea fi anchetat că ţi-ai folosit funcţia, ca să devii agricultor, şi să te rogi la Dumnezeul procurorilor numiţi de tine să nu uite cui îşi datorează postul, asta e mai rău decît rezultatul referendumului după care ar fi trebuit să-ţi dai demisia. Te bagă la categoria politicienilor hulpavi care-şi închipuie că legile îi încurcă, fiindcă nu prevăd excepţii pentru ei şi te trimit, în cartea de istorie, în rîndul găinarilor care au avut o şansă, dar nu şi-au putut depăşi condiţia.” Sincer sa fiu n-as avea incredere in ‘presedintele nostru’ nici macar sa il intreb cat este ceasul.

Dar daca se intampla sa fie sub ceasul de la Universitate si sa strige in gura mare ca ora este exact atata cat arata ceasul ala n-am alta varianta decat sa il cred. Ca am tot dreptul sa ma intreb dupa aceea ‘dar ce interes are sa spuna asta tocmai acum’… asta e firesc. Dupa cum tot firesc este ca Basescu sa arate cu degetul orice greseala facuta de adversarii sai politici, mai ales atunci cand aceasta e flagranta.

Pe lumea asta increderea de care ne bucuram fiecare dintre noi este extrem de importanta. Se castiga greu si se pierde extrem de usor. Numai ca pentru doua categorii dintre noi increderea este mult mai importanta decat pentru restul. Daca un bucatar arde o oala de mancare se poate reabilita foarte repede. Face doua fripturi bune si gata. Un medic sau un avocat la fel. Chiar si inginerii sau constructorii care o dau in bara isi pot recapata macar o parte din renumele pierdut in urma unei greseli. Dar daca un politician sau un ziarist isi pierde increderea publicului sau…
Aici apare totusi si o problema de perceptie. In cazul ‘meseriasilor’ greselile sunt de natura practica. Sar in ochi, sunt usor de depistat si poate tocmai de aceea exista si posibilitatea de a fi remediate, de la inceput sau chiar si mai tarziu. In cazul ziaristilor si a politicienilor greselile devin aparente abia prin efectele lor, adica abia atunci cand greseala s-a ‘consumat’. Cei care asista la ‘comiterea’ lor sunt in general ‘orbiti ideologic’, Toate actiunile politicienilor si spusele ziaristilor par la inceput corecte votantilor si cititorilor care apartin aceluiasi curent de opinie cu cel ce savarseste greseala. ‘Bine i-a facut ca si el cand a fost pe val tot asa facea!’ Abia dupa ce efectele greselii se fac simtite incepe si publicul sa isi dea seama de ce s-a intamplat…

Sa revenim la Basescu. A spus-o. Si?

Pentru Ponta aceste afirmatii “reprezinta o “inconstienta sinistra, o tampenie” ” si a adaugat “ca a fost asigurat chiar de seful grupului Renault de continuarea investitiei”.

Ce avem aici?

Aparent doi politicieni aflati in tabere opuse care se incontreaza.
Nici nu mai contreaza motivul. Cel mai experimentat, mai ‘curvit’ in ale politicii si cel care a dovedit pana acum ca nu are nici un scrupul il provoaca pe cel mai tanar iar acesta “isi da drumul la gura”. (Unii ar putea spune chiar ca Ponta e indreptatit sa faca acest lucru avand in vedere cate a spus si Basescu despre el, nu am rabdare acum sa caut).

In realitate avem doua probleme majore.
1. Lupta politica nu se duce pe argumente de natura faptica ci pe ‘lovituri de imagine’. Basescu nu a spus ca Renault se retrage cu totul ci ‘doar’ ca pierdem “asamblarea de la Pitesti” – adica exact ce ii intereseaza pe oamenii ‘de rand’ care muncesc acolo – iar Ponta nu a promis ca acest lucru nu se va intampla ci doar ca ‘investitiile Renault vor continua in Romania’. Aha!
2. ‘Cainele de paza al democratiei’ face audienta bagand paie pe foc, fiecare trust de presa incercand sa traga spuza de partea sa, in loc sa ne ‘traduca’ ce spun unii si altii. Ca d-aia invita tot felul de analisti, nu?

Nu stiu de ce am asa o senzatie de ‘sfarsit de oranduire sociala’… tot mai multi oameni sunt extrem de scarbiti de clasa politica si de ‘spectacolul media’… oare cand isi vor da seama politicienii si ziaristii nostri ca asa nu se mai poate?
Nu spune nimeni ca actorii politici ar trebui sa se aibe ca fratii dar chiar sa se faca tampiti unii pe altii? Nu spune nimeni ca ziaristii ar trebui sa fie profesori de bune maniere dar parca ar putea sa le bata putin obrazul atunci cand sar calul…

Sau poate ca tocmai noi suntem de vina? Pana la urma chiar noi ii alegem pe politicieni – si ii alegem dintre noi, nu i-am importat de nicaieri – si tot noi ne uitam la emisiunile in care toti acesti politicieni se porcaiesc unii pe altii.

Alegerile pe care le facem fiecare dintre noi sunt extrem de importante.

Trei oameni au plecat de acasa din proprie initiativa si au facut mult mai mult decat cateva sute care se asteptau unii pe ceilalti.

“Cu trei ca ei faci breakingnews.
Cu trei sute ca ei n-am fi chiar fiii ploii.
Cu trei mii ca ei ar pâlpâi o speranţă.
Cu trei milioane ca ei am fi ce ne place să credem că suntem.”

Lelia Munteanu, Gandul

Cine ne opreste sa facem si noi ca ei?
Sa identificam problemele din jurul nostru si sa le rezolvam fara sa ne impinga cineva de la spate?
Tocmai pentru ca este vorba de chiar viata noastra, nu?

Orice incepator in ale managementului stie ca echipele sudate, ale caror membrii se cunosc si se respecta intre ei, fac fata mult mai bine provocarilor. Chiar si celor care apar pe neastaptate sau, mai degraba, in mod deosebit celor care apar pe neasteptate.
Cei trei, Gheorghe Trif, Gheorghe Giurgiu şi Argentin Toader, sunt membrii unei comunitati sudate, buni cunoscatori ai mediului in care isi desfasoara activitatea si animati de spiritul de autonomie specific celor invatati sa isi poarte singuri de grija; lor si comunitatii din care fac parte.
Faptul ca structurile care ar fi trebuit sa-i gaseasca rapid pe accidentati  nu au reusit acest lucru este un semnal ca cei care le populeaza nu constituie echipe cu adevarat functionale.
Sa fie aceasta oare o consecinta a faptului ca foarte multi dintre acestia au ajuns acolo ca urmare a unor ‘numiri politice’?

Acelasi manager incepator stie la fel de bine cat este de important ca informatia sa curga firesc intre cei implicati intr-o actiune comuna. Se pare ca nu a fost cazul.
Partea mult mai proasta este ca informatia nu circula firesc in interiorul intregii societati romanesti. ‘Clasa politica’ afla tarziu realitatile din teren iar populatia aproape niciodata tot ce se intampla. Cititi raportul asta al ActiveWatch si va lamuriti.
Poate credeti ca presa scrisa este de mai mult ajutor.
“Cei care au murit de frig în Munţii Apuseni sunt victime ale unui sistem politizat în care cei care ştiu să-şi facă bine meseria sunt daţi la o parte, pentru a le face loc celor care au rude sau prieteni în partidele aflate la putere. Nimic nu se cumpăra la voia întâmplării în instituţiile de stat din România, fiindcă toate contractele trebuie să aducă venituri şi la partid.”

Sabina Fati, Romania Libera

O radiografie cat se poate de exacta. Din pacate autoarea nu merge suficient de departe cu analiza sa. Citind restul articolului un cititor neavizat ramane cu impresia ca singurul lucru care ne mai ramane de facut este sa scapam cumva de ‘Ponta’ si gata, intram in Schengen, laptele si mierea incep sa curga pe strazi iar cainii cu covrigi in coada incep sa roiasca din nou printre noi.
Trebuie sa intelegem odata ca situatia cu care ne confruntam acum, cea descrisa atat de bine de Sabina Fati, se datoreaza faptului ca intreaga clasa politica s-a indepartat de restul societatii. Nu este ‘opera’ unui singur partid/coalitie si nu poate fi rezolvata doar prin simpla indepartare a cuiva/catorva de la putere si inlocuirea lui/lor cu altii ‘mai cinstiti’.
Atata timp cat “Preşedintele exercită funcţia de mediere…… între stat şi societate.”, adica cu alte cuvinte atita timp cat statul va fi vazut/inteles/conceput ca fiind separat de restul societatii si nu ca parte integranta din ea nu se va putea vorbi despre o colaborare fireasca intre toti membrii societatii.
Cei care fac parte din clasa politica sau din administratie se vor crede deasupra tuturor celorlalti iar oamenii ‘de rand’ ii vor percepe pe primii ca pe un fel de asupritori. Iar chestia asta are niste implicatii cat se poate de practice si de directe.
Taxele nu sunt intelese ca niste cotizatii la un fond comun ci ca niste biruri colectate de un stapan venetic. In conditiile astea platitorii incearca sa ii fenteze cat mai tare pe colectori iar cei care gestioneaza banii se comporta in modul descris de Sabina Fati.

Si uite asa revenim la importanta alegerilor individuale. Simpatiile politice sunt una, inregimentarea politica pana acolo unde discernamantul individual e pus in paranteze este cu totul si cu totul altceva. Mecanismele democratice nu vor fi cu adevarat deblocate pana cand nu ne vom asuma cu totii libertatea individuala. In primul rand pe cea de gandire.

Doar astfel vom putea intelege pe deplin discursul tinut de Traian Basescu la intalnirea cu delegatia AMCHAM in 2011:
“Şeful statului a continuat exemplele cu firmele de contrucţii care cer ministerelor facturi cu 50% mai mari decât în mod normal, cu complicitatea consultanţilor. „Sectorul privat să iasă din ipocrizie. Statul are un partener, nu poate fi corupt singur. Cel mai comod pentru sectorul privat este să critice statul, dar este esenţială asumarea de către ambele părţi”, a completat Băsescu.

Ar fi cazul sa ne lamurim o data ca daca o mai tinem mult asa ne vom taia de tot creanga de sub picioare si asta nu e bine de loc.
Vrancea atat asteapta.

De fapt a spune ca ‘politica este o curva’ e echivalent cu a spune ca a face sex e tot una cu prostitutia.

Am formulat asa tocmai pentru a sublinia ca expresia consacrata cu privire la politica e deficienta si din punct de vedere al exprimarii, o activitate – politica – nu poate fi ‘curva’ ci cel mult ‘curvasarie’. Partea proasta este ca expresia ne-a fost fluturata atat de mult prin fata ochilor incat ne-am obisnuit cu ea si am inceput sa o consideram a fi adevarata.
Nu, nu este intotdeauna asa ci doar in masura in care ii permitem noi sa fie.
Atunci cand facem sex (ma rog, eu unul prefer sa fac dragoste, nu sex, asta este expresia consacrata) ne alegem partenerul dupa preferinta si comoditate. Preferam o noapte salbatica dar fara batai de cap? Ne ducem la curve. Preferam o relatie stabila dar care implica responsabilitati? …

Cam asa e si cu politica. E o activitate esentiala, la fel ca sexul, fara de care comunitatile umane nu ar putea supravietui, si care poate fi incredintata unor oameni seriosi sau unor ‘curvari’.
Iar asta nu e totul.
Nici curvasaria si nici politica nu pot fi practicate de unul singur.
Dupa cum bine spunea Basescu: “Statul nu poate fi necompetitiv sau corupt fara un partener – mediul privat. Responsabilitatea trebuie asumata de ambele parti” tot asa politicienii nu ar putea sa-si bata joc de noi daca noi ne-am purta cu mai multa responsabilitate, pentru noi si pentru copii nostri.
Si inca ceva.
Cele mai multe curve ajung sa faca trotuarul de nevoie sau fortate de altii, nu de placere iar odata ajunse acolo nu mai pot scapa din cercul vicios. Am impresia ca tot cam asa se intampla si cu politicienii, odata ajunsi in hora nu mai pot da inapoi. Si hora se invarte din ce in ce mai tare…

Bine, si ce facem?
Legalizam prostitutia?
Se spune ca dupa ce ‘se potolesc’ curvele devin neveste foarte bune. Pare plauzibil. Dupa ce au trait in infern cele care au fost suficient de puternice si de inteligente incat sa supravietuiasca si sa iasa de acolo ar trebui sa fie tampite sa vrea sa se mai intoarca acolo.
Pe de alta parte orice om normal nu intra intr-o relatie pe termen lung cu altcineva fara sa afle ce a facut celalalt inainte.
Iar dupa aceea, indiferent de cata incredere are in partenerul sau, este atent sa vada ce face – exista si posibilitatea ca acesta sa innebuneasca la un moment dat si sa dea foc la casa, nu?
Primul si cel mai important lucru pe care il avem de facut este sa nu mai credem ca politica este neaparat curvasarie.
Conceptul asta a fost pus pe tapet tocmai de cei care vor sa ne obisnuiasca cu ideea ca nu mai este nimic de facut si ca trebuie sa ne obisnuim cu situatia. Iar partea si mai proasta este ca repetand-o nu facem decat sa ii descurajam pe oamenii cinstiti care ar vrea sa intre in politica: ‘pai daca acolo sunt numai curve eu de ce sa ma duc, ca sa se spuna si despre mine tot asa?’
Iar al doilea lucru este sa nu mai acceptam genul asta de comportament. Tin minte ca l-am auzit o data pe Basescu la un ‘telejurnal’ si nu reusesc sa gasesc undeva citatul ca: ‘nici un ministru sau director n-ar putea face nimic fara unii care sa-l ajute si fara ca cei din jurul lui sa inchida ochii’.
Pana la urma si politicienii sunt conectati la viata reala. Pe vremuri, cand politica era apanajul capetelor incoronate, lucrurile erau mai simple dar mult mai brutale. Daca cel care detinea controlul situatiei (suveranul, singurul care avea autonomie fata de ceilalti) o dadea in bara tara era atat de slabita incat cei din jur incepeau sa profite de situatie: mai luau o bucata de pamant, cateodata o ocupau cu totul…si uite asa se incheia domnia celor nepriceputi.
Acum teoretic e mai simplu, ne alegem conducatorii. Chestia e ca daca nu-i alegem cu grija, si mai ales daca nu stam cu ochii pe ei, ajung sa faca ce le trece lor prin cap si nu ce ar trebui sa faca pentru ca lucrurile sa functioneze cat mai bine. Asa ca nu mai este cazul sa asteptam sa ne cada sandramaua in cap si abia dupa aceea sa luam masuri.
De fapt scandalul care ia amploare in invatamant, cel cu banii din care urmau sa fie luate cadouri pentru profesori, este inca un semn ca oamenii s-au saturat sa mai rabde.

%d bloggers like this: