Teoretic, și practic, o societate democratică este mult mai flexibilă față de una condusă în mod autocratic.
Bine, în realitate avem de a face cu un proces de optimizare derulat în timp.
Pe termen scurt, a existat întotdeauna tentația ‘concentrării pe rezultat’. Aproape toți dictatorii au fost, aparent, foarte eficienți – cel puțin pe termen scurt.
Din păcate, cei mai mulți dintre ei – eficienți sau neeficienți, fără deosebire, și-au dus, până la urmă, ‘turma’ către dezastru.
Excepțiile – Singapore si Coreea de Sud, pot fi numărate pe degetele de la o mână. Și nici măcar aici dictatura nu s-a terminat chiar ‘pașnic’. Coreea de Sud încă trage ponoasele anilor aceia iar Singapore a rămas, în mare măsură, un stat foarte centralizat.
Același lucru este valabil și pentru partide.
Cei care l-au urmat pe Hitler au sfarsit prin a fi judecati la Nurnberg.
Cei care l-au urmat pe Zelea Codreanu au sfarsit prin a fi fugariti de urmașii lor in ale totalitarismului, comuniștii.
Aceștia, la rândul lor, s-au împărțit în mai multe facțiuni.
Unii n-au înțeles nimic și au rămas împietriți în proiect. Cei care au sudat porțile fabricilor în 22 Decembrie 1989. De exemplu.
Alții s-au prins că nu mai ține și au cotit-o cu prima ocazie. Înțelegerea lor cu privire la cele întâmplate pe vremea comunismului se pare că a fost incompletă de vreme ce s-au regrupat in FSN – și, mai apoi, s-au splitat în FDSN(astazi PSD) și FSN (astazi PDL, fuzionat in PNL). Eu bănuiesc că membrii de rând ai acestor partide pur și simplu au continuat ce au fost condiționați, pe vremea UTC-ului, să considere a fi normal.
Iar liderii lor au crezut că vor fi mai ‘jmecheri’ decât Dej/Ceaușescu și că vor reuși să evite greșelile acestora, menținând totuși un stil de conducere cât se poate de centralizat.
A mai fost o categorie, care a dispărut foarte repede.
Cei care au înțeles cu adevărat fenomenul sau care s-au rușinat pur și simplu de rezultatul ‘muncii de partid’. Care și-au cerut scuze pentru ce-au făcut – măcar în fața oglinzii, și și-au văzut de viața lor.
Constatăm acum rezultatele lipsei de flexibilitate din politica românească.
Stilul centralist și centralizator de conducere practicat de mai toate partidele politice a produs o segregare a populației. Prea mulți dintre oameni nu au încredere în politicieni dar nici nu vor să intre în politică pentru că au ajuns să perceapă orice participare ca pe o înregimentare. Ceea ce, în codițiile de acum, nu este foarte departe de adevăr. Iar acest lucru este relevat foarte bine de către prezența din ce în ce mai scăzută la vot
Iar prea mulți dintre cei care intră o fac fie pentru oarece foloase fie pentru că efectiv le place să facă parte dintr-o organizație semnificativă.
Același stil centralist a produs niște organizații de partid aproape incapabile să se înnoiască singure. Demisiile ‘de onoare’ sunt extrem de puține iar marea majoritate a demiterilor sunt comandate de la centru.
Și uite așa am ajuns în situația în care liderii sunt schimbați abia atunci când încep să fie anchetați în justiție.
Cum ar fi oare să învățăm și noi odată ce înseamnă aia democrație internă de partid?
Lideri care se dau singuri la o parte atunci când greșesc -știind că nu vor fi aruncați la gunoi?
Organizații care să fie în stare să își dea seama atunci când liderii lor o iau razna? Și nu doar să își dea seama ci să și adopte măsurile necesare?
Nu de alta, chiar organizațiile însele sunt acum în pericol…
nicichiarasa 