Archives for category: economie
« Older Entries

Energia Verde

February 5, 2024 //
0

E plin orașul de reclame care te invită să-ți montezi panouri fotovoltaice pe casă.
În condiții foarte avantajoase. Tu dai vreo 2000 de lei, programul european plătește restul până la 3.5 kw iar firma care montează pune și ea 1,5 kw.

Mai sunt și alții, care oferă aceleași condiții.

Durează ceva dar după ce termini… ți-a pus dumnezeu mâna în cap!
Nu mai plătești curentul în viața ta…
O instalație de 5kw produce într-un an între 3,5 și 5,5 Mwh, in funcție de orientarea panourilor.
Adică ai de consumat minim 300 kwh pe lună.

Asta până îți vine prima factură….
Și constați că trebuie să plătești TVA pentru curentul produs de tine și depozitat în rețea!

Lucrurile merg cam așa.
Panourile produc curent atunci când bate lumina pe ele. Adică ziua. Iar dacă bate soarele, produc mult mai mult decât poate consuma o gospodărie normală. Ceea ce e OK. Curentul produs în plus este injectat în rețea – că d-aia se cheamă că ești prosumator – și recuperat noaptea, iarna și în zilele când nu bate soarele. Curentul injectat în rețea este vândut de distribuitor ‘la botul calului’, adică vecinilor tăi. Fără nici un fel de cost, pe moment, pentru distribuitorul de curent. Fără cheltuieli de transport, practic fără pierderi…
Asta din punct de vedere tehnic.

Din punct de vedere comercial… se schimba lucrurile.
Practica actuală este ca distribuitorul să-ți trimită o factură din care rezultă că tu, prosumator, trebuie să plătești TVA pentru curentul pe care îl iei din rețea. Curent pe care tot tu l-ai impins mai devreme acolo!
Bine, în factura aia mai apar niște chestii dar…

Hai să o luăm altfel.
Legislația prevede că atunci când are loc un ‘schimb de proprietate’ între o firmă plătitoare de TVA și un client al său, firma facturează și clientul achită o taxă pe valoarea adaugată. Același lucru este valabil și în situația în care ‘schimbul de proprietate’ apare sub forma unei prestări de servicii. Adică indiferent dacă firma îți montează un geam sau doar ți-l spală, tu ai de plătit un TVA. Singura diferență între cele două situații fiind aceea că dacă doar îți spală geamul, tu nu plătești TVA și pe valoarea geamului în sine. Tot așa, atunci când duci o haină la curățat, plătești TVA doar pe valoarea serviciului prestat, nu și pe valoarea hainei.
În situația asta, când e vorba despre o marfă greu de depozitat, lucrurile sunt ușor diferite dar doar din punct de vedere tehnic.
Pentru distribuitorul de curent ar fi foarte greu să țină undeva curentul produs de tine până când vei avea nevoie de el. Și nici n-are rost să facă așa ceva. Așa că pur și simplu îl vinde. Îl vinde vecinilor tăi. Care oricum cumpărau curent. Care nu-și pun panouri pentru că au acoperișul orientat spre nord. Sau din cine știe ce alte motive.
După care, atunci cănd tu nu mai produci curent, tot distribuitorul îți dă înapoi cât curent ai nevoie din cantitatea deja vândută. Sau mai mult… Iar dacă după doi ani de zile nu ai reușit să consumi tot curentul produs de tine – și vândut de mult de către distribuitor – atunci mai ai ceva de luat.
În tot acest du-te vino nu apare nici un schimb de proprietate. Curentul rămâne tot timpul al tău, distribuitorul doar îl plimbă de colo-colo. Tot ce face distribuitorul este să presteze un serviciu. Preia curentul, îl vinde, îl cumpără înapoi de la altcineva, și ți-l pune la dispoziție când/dacă ai nevoie de el.

Bineînțeles că lucrurile nu sunt simple. Atât din punct de vedere tehnic cât și din punct de vedere economic și contabil.
N-am să vă plictisesc cu considerente tehnice. Voi constata doar că piața nu este încă pregătită pentru toată daravera asta. Dar asta e. Nimeni nu se naște pregătit pentru nimic și lucrurile nu sunt foarte complicate.
Dar ce ne facem cu zona economică și contabilă?
Statul are nevoie de TVA. Distribuitorul are nevoie să factureze cuiva TVA-ul cu care s-a încărcat atunci când a cumpărat curentul pe care îl distribuie. Inclusiv curentul pe care îl cumpără ca să-ți dea ție înapoi curentul pe care l-ai împins în rețea atunci când bătea soarele…
Păi tocmai ce vorbirăm. Curentul impins de prosumator în rețea este vândut/consumat/facturat instantaneu în imediata apropiere a prosumatorului.

Sunt prea mulți prosumatori într-o anumită zonă? Și prea puțini consumatori pasivi?
Păi cine l-a obligat pe distribuitorul de curent să mai încheie contracte de prosumator?
Cine nu-l lasă pe distribuitor să modernizeze posturile de transformare în așa fel încât să poată injecta energie în nivelul superior al rețelei electrice? Trebuie să investească niște bani?

Și uite-așa am ajuns la miezul problemei.
Care e diferența între un parc fotovoltaic care acoperă două dealuri undeva la țară și aceiași putere instalată în mijlocul unui oraș.
Prețul negociat pentru curent, condițiile de livrare și câteva amanunte.

Prețul primit de un investitor in panouri FV e mult mai mic decât cel pe care distribuitorul a fost obligat de catre reglementator să-l ia în calcul atunci când face regularizările cu prosumatorul.
Acest lucru are câteva explicații.
Curentul produs într-un parc FV trebuie transportat, transformat și apoi distribuit. Toate aceste procese implică costuri și pierderi. Curentul produs de prosumatori este deja la tensiunea potrivită pentru consum și a fost produs în imediata apropiere a locului de consum.
Curentul produs de prosumatori este mai constant decât cel produs de un parc FV cu o putere instalată echivalentă. Atunci când trece un nor pe cer, efectul e mult mai puternic asupra unui parc FV – unde panourile sunt unul lângă celălalt – decât asupra unor prosumatori răspândiți pe o suprafață mult mai mare.
Mai rămâne problema supra-producției. Pot să fie, într-adevăr, anumite zone în care producția de curent a prosumatorilor să fie mai mare decât cererea din momentul respectiv. Doar că acest ultim aspect poate fi rezolvat prin redimensionarea/reutilarea stațiilor de transformare.

Și atunci?
De ce ești obligat tu, prosumatorule, să plătești TVA pentru o marfă produsă și consumată de tine?
OK, e normal să plătești serviciul de depozitare și TVA-ul aferent. Dar atât!
Și dacă citești factura pe cant, vei observa că deja faci lucrul acesta. În diverse moduri.

Tags , , , ,
Categories aici sunt banii dumneavoastra, alegerile pe care le facem, banii ca scop, comunicare efectiva, economie, In limba Romana, Omul ca masura a tuturor lucrurilor, Tara din care traim

Keynes, marele necunoscut

August 8, 2023 //
0

Cică să faci ce spune popa, nu ce face popa!

‘Dacă vrei să ieși din criză, pune mâna și plătește doi oameni. Din bani publici. Pe unul să sape un șanț și pe celălalt să-l astupe. Pe șanț, nu pe primul lopătar!’

Idea din spatele învățăturii lui Keynes fiind aceea că cei doi săpători, până atunci șomeri muritori de foame, vor avea astfel suficient de mulți bani la dispoziție încât să repornească afacerile ‘brutarului, măcelarului’ și chiar și chiar și pe cea a ‘berarului’! Iar toți aceștia – plătitori de taxe fiind – urmau să întoarcă la buget, prin efectul de cascadă, chiar mai mulți bani decât cei folosiți pentru plata foștilor șomeri.

Doar că șanțul lui Keynes era o metaforă!
Omul, adică Keynes, nu se aștepta ca cineva să-l ia ad-litteram. Pe șanț, nu pe el…
E de bun simț că dacă tot dai niște bani pe ceva – și niște oameni depun un efort să facă ceva – ca acel ceva să aibe și o utilitate directă! Și, mai ales, să nu strice!

Primum, non nocere!

Acu’ vreo câteva săptămâni am găsit un afiș la capătul străzii.
‘Luați-vă mașinile de aici că de poimâine ne apucăm de treabă!’
Zis și făcut.
La capătul săptămânii strada era un mare șanț!
Stați liniștiți, n-au schimbat nici o țeavă. Nici vreun fir de curent sau cablu de internet! Doar au scos asfaltul, pietrele, trotuarele și bordurile.
După care au adus alte pietre – sparte de data asta, au pus alte borduri – cele vechi aveau mai puțin de 10 ani, au turnat beton pe trotuare – încă mai avem internet, dar țevile care nu aveau fibra optica montată în ele sunt cam strivite, au turnat asfalt și s-au apucat să pună ‘pișcoturi’ deasupra betonului de pe trotuare.

Am uitat să vă spun că strada urmează să devină ‘cu sens unic’. Așa că au apărut niște șicane la cele două capete. Să nu poată intra două mașini una pe lângă cealaltă?!?

Da’ mașina de pompieri? Sau o cifă cu beton? Gunoiul? Astea cum iau curbele?
În linie dreaptă au loc, dacă parchează riveranii ca lumea…

Și încă o chestie interesantă.
La o lucrare de genul ăsta ai nevoie de mulți oameni. Inginer, operatori pe utilaje, lopătarii lui Keynes, cârcași.
Ei bine, inginerul, lopătarii și cârcașii sunt români. Iar toți operatorii de utilaje – excavatoare, compactoare, greder, mașina de asfaltat, sunt din Sri-Lanka. Operatorii, nu utilajele! Vin ceva mai devreme, singuri, își ung utilajele, completează uleiurile, șterg parbrizele… Utilajele sunt din Anglia si din Germania, că Progresul Brăila a ajuns la fier-vechi.
Românii sunt aduși un pic mai târziu cu un microbuz. Nemțesc.
Inginerul vine singur, cu un Duster. De la firmă. Care, după nume, se ocupă în principal cu montajul și întrețirea rețelelor de gaze.

Tags , , , , ,
Categories 1989, aici sunt banii dumneavoastra, banii ca scop, Ce tara lasam copiilor nostri?, comunicare efectiva, constiinta de sine, economie, identitate colectiva, In limba Romana, Incredere, Omul ca masura a tuturor lucrurilor, Proverbe ilustrate, psihologie, respect reciproc, Tara din care traim

Cu greu!

May 26, 2023 //
0

Evoluția nu este despre ‘supraviețuirea celui mai puternic’.
Evoluția este despre supraviețuirea celui capabil să facă față schimbărilor!
Ernst Mayr

Până acum cinci minute, aveam o mare nedumerire!

Știam, din fragedă pruncie, că există două feluri de obiceiuri. De ‘culturi’, în limbaj sociologic/antropologic.
Într-una copii primesc tot ce e mai bun de mâncare, în cealaltă ce rămâne după ce se satură ‘capul familiei’.

OK, știu că unii dintre voi s-au oripilat deja. Și că ceilalți – adică cei care mă cunoașteți în carne și oase – vă întrebați ce m-a apucat!

Cert este că aceste două seturi de obiceiuri există. Încă!
Eu, de exemplu, port numele unui străbunic celebru. Celebru în interiorul familiei mele… nu foarte numeroasă!
Omul ăsta, Sarkis, avea o gospodărie frumoasă. În Rumelia – adică în Turcia, pe malul European al mării Marmara. De unde a trebuit să fugă, la un moment dat. Dar nu despre asta e vorba în propoziție.
Tipul era foarte priceput. Și foarte întreprinzător. Atât de priceput și de întreprinzător încât atunci când a trebuit să fugă din Turcia avut suficiente resurse să ajungă – din prima și fără ajutor – până în România. Pentru un țăran amărât, chestia asta era o adevărată realizare. În 1923….
Omul ăsta se ocupa cu de toate. Avea o grădină în care străbunica creștea o mare parte din legume. Câțiva pomi din care străbunica făcea tot felul de gemuri. Câteva rânduri de vie din care făceau tot felul de dulciuri. Poveste lungă, erau în Turcia. Găini pentru ouă… și cam atât în afară de caii de povară. Era și priceput. Dulgherie și tot ce mai putea face pe lângă casă la începutul secolului. Dacă ar fi avut curent sau apă curentă, probabil că s-ar fi băgat și la astea.
Din ce și-a ținut copiii la școală? Bunicul făcuse câțiva ani de profesională la Istambul… Străbunicul făcea vara cărăușie în port – cu căruța – iar iarna contrabandă cu alcool. Cu aceiași căruță… Bulgaria era aproape iar turcilor le plăcea rachiul bulgăresc.

Și ce legătură are chestia asta cu diferența dintre culturi?
Ei bine, străbunica nu mânca niciodată la masă odată cu el.
Statea în spatele lui și-l servea.
Întâi pe el și, după ce îi umplea lui farfuria, pe copii.
Abia după aceea, după ce toți ceilalți se declaraseră mulțumiți, își punea și ea de mâncare. Avea ce, că străbunicul era suficient de ‘productiv’, dar asta era altă poveste.

Vorbeam despre două culturi.
Tata este armean, maică-mea era româncă. Bucovineancă, mai precis. Pe meleagurile alea, primii se satură copiii. Abia după aceea mănâncă și părinții/bunicii. De, obiceiuri nemțești…

Până acum 10 minute – scriu deja de vreo cinci, credeam că ‘de, fiecare popor/regiune cu obiceiurile lui/ei’.

Brusc, mi-am dat seama că e vorba despre ‘supraviețuire’. Depre supraviețuirea familiei!

Despre situația în care întreaga familie depinde de ‘bărbatul din casă’.
Care trebuie să fie puternic pentru a putea ‘pune pe masă’ pentru ceilalți!

Bineînțeles că pentru noi, cei care trăim acum, chestiile astea par absurde.
Cum adică să mănânci tu, bărbat în toată puterea, înainte ca restul familiei să-și fi potolit foamea?!?
Pentru noi, viitorul este mai important decât prezentul. Copiii devin centrul atenției! Cel puțin declarativ…

Păi da, doar că acum – dacă mori de foame – poți să te duci în prima intersecție și să speli un parbriz. Sau să stai cu mâna-ntinsă!
Pe vremea aia, dacă bărbatul cădea la pat – din varii motive, restul familiei murea, efectiv, de foame. N-avea cine să-i ajute! Nici măcar rudele apropiate, dacă existau, nu puteau să rupă de la gura copiilor lor ca să-i hrănească pe-ai altora. Urzeala socială era atât de ‘rară’ – și productivitatea atât de redusă – încât oamenii efectiv nu-și permiteau să se ajute unii pe alții.
Statistic vorbind și făcând diferența dintre viața unei minoritați defavorizate care trăia într-o țară ‘străină’ și situația/obiceiurile dintr-o zonă destul de bogată – pe vremea aia. Care aparținuse – până nu demult, tot pe vremea aia – direct de imperiul Austriac.

Și să nu uităm că obiceiuri din astea ‘paternaliste’ nu erau chiar atât de rare în părțile rurale ale vechiului regat…
‘Eu te-am făcut, eu te omor!’
Până la urmă, nu a fost o mare diferență între viața țăranului din Bărăgan – mai ales pe vremea fanarioților, adică nu foarte demult – și ce a celorlalți supuși de rând ai padișahului.

Tags , , ,
Categories 1989, alegerile pe care le facem, cadre mentale, comunicare efectiva, constiinta de sine, Cu pielea la bataie, cultura, economie, evolutie, In limba Romana, psihologie, respect reciproc

Bluntly

October 4, 2022 //
0

Any way you look at what’s currently happening, it doesn’t make any sense.

Forget about ‘we’re throwing away 30% of the food we produce while a third of us die of hunger’.
That’s ‘peanuts’. Not for those whose children go to bed hungry but…

People living on the northern side of the Mediterranean Sea had accomplished something marginally short of miraculous.
They had come up with an ideology which convinced them to respect each-other. Christianity.
They had been able to develop the best mechanism for allotting resources. The ‘free market’.
And the best mechanism for reaching decisions for the entire community. Currently called ‘democracy’.

In their attempt to understand, they have devised an extremely original manner of looking at things. ‘Science’.
Based on what they had learned through ‘science’, they had developed ‘technology’.

Working as a team – they used to respect each-other, as children of the same god – and making ‘good’ use of their technology, they had been able to conquer the rest of the planet.

At some point, Europe used to export almost everything – including coal, and import inconsequential things. Silk, spices, tea, sugar, cotton and tobacco.
At that moment, England was considered the factory of the world. It used to manufacture and export the most technologically advanced ‘wares’. Fabric, ‘china’, steel products, machinery, chemicals… And coal! Which was warehoused around the globe and used, eventually, by the English steamships plying the seas for commerce. And for war…

Look at us now!
We depend on our former colonies for much of our energy. Oil, that is.
We depend on the rest of the world for much of the fancy foods we currently eat. Brazilian beef, tropical fruit, fancy sea-food…
And we depend on China for cheap manufactured goods. From clothes to cameras to cranes. ‘White goods’, electronics – computers included, and almost everything else which is sold at decent prices.

Not to mention the fact that Europe had been the flashing point for three World Wars. I, II and the Cold one.
Not to mention the fact that as I write the biggest country in Europe – Putin’s Russia, is trying to annex some 15 % percent of one of its neighbors. Ukraine, also an European country.

If any of this does a modicum of sense to any of you… please let me know!

I, for one, am at a loss. I understand what happened – stay tuned, but I have no idea when we’ll figure out we’re on the wrong track. Going in the wrong direction.

Categories 1989, awareness, Bounded rationality, Ce tara lasam copiilor nostri?, comunicare efectiva, constiinta de sine, corruption, Culture, democracy, democratie reprezentativa, economie, Economy, effective communication, Trust

Marx for the Average Joe

June 8, 2022 //
0

This is the first time that I’ve read anything written by Daniel Kowalski. Here’s what I learned, about Kowalski, while reading his his essay about Marx.

I’m not sure that Kowalski had actually read the communist manifesto. And I’m sure that he didn’t understand much of it.

The point being that Marx described society as being composed of the ruling class – those who owned things and gave orders, the ‘doers’ – the qualified/skilled workers, those we currently describe as ‘middle class’, and the ‘underdogs’ – the lumpen-proletariat.

And if Marx hated anybody more than he hated the rulers… those people were the lumpen-proletariat! Because the lumpen-proletariat were so poor that they did everything the rulers asked them to do.

Let’s get to the ‘visionary’ part. Read carefully, the manifesto is crystal clear. Communism was not supposed to ‘dawn’ while Marx was still alive. For communism to become viable, the middle-class had to became poor. To loose their perks. To be reduced to ‘lumpen’ status. But since the middle class already had ‘conscience’ – was aware of its ‘value’, they were supposed to understand what was happening to them. And to revolt against those who were benefiting from the process.

In Marx’s vision, the impoverished middle class was supposed to become aware of its predicament, and only then to let itself be led into the new era of ‘eternal bliss’ by the “the most advanced and resolute section of the working-class parties of every country, that section which pushes forward all others; on the other hand, theoretically, they have over the great mass of the proletariat the advantage of clearly understanding the line of march, the conditions, and the ultimate general results of the proletarian movement.” Also known as ‘communists’.

I’ll end up my comment drawing your attention to the growing wave of anti-capitalist propaganda which is being ‘vented’ over the internet.

The fact that Marx’s remedy for what he saw as the scourge of capitalism – inequality, was an absolute idiocy – the “workers’ dictatorship”, doesn’t erase the fact that Marx the prophet was right after all. The middle class is being squeezed out.

The communism has failed. Because it was based on dictatorship.

The current flavor of capitalism – increasingly monopolistic, will soon follow suit. Not because its capitalist nature but because of its monopolistic – aka dictatorial, dimension.

In my book – I have experimented both communism and democratic(ish) capitalism, there’s no real difference between the communist ‘one ideology solves all problems’ and the ‘greed is good’ mantra.
In practice, all we have is a single, uni-dimensional, idea forcefully being imposed upon all the people who happen to live in a place at the given moment. ‘Money/capital is bad’, hence it has to be abolished, versus ‘money/capital is everything’, hence it has to be enshrined.
I’m not a christian but I’m fully aware that ‘you shall not make yourself an idol’ is a very wise teaching. Specially when that idol is golden.

Categories 1989, authoritarianism, awareness, Bounded rationality, collective identity, Drepturile Omului, economie, In English, Mutual Respect, skin in the game

Despre discreta artă de a nu fi nevoit să ‘schimbi caii în mijlocul râului’

April 15, 2021 //
0

Proverbul din titlu ilustrează cât se poate de bine situația în care ne aflăm.

În primul rând, pentru că prea puțini dintre noi înțeleg cu adevărat despre ce e vorba.
Cam toți știm că, pe vremuri, căruțele erau trase de cai. Acum, pe unde mai sunt, fiind trase de tractorașe. Sau de ATV-uri…
Puțini sunt cei care au citit că poștalioanele – niște căruțe de cursă lungă, opreau din loc în loc – adică în stațiile de poștă, unde li se schimbau caii.
Amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. În așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’. Vadurile, adică locurile pe unde erau traversate râurile – direct prin apă, erau unele dintre porțiunile de traseu considerate a fi fost cu adevărat dificile.

Cred că ați început să vă prindeți.
Proverbul este, de fapt, o metaforă. Folosită pentru prima oară de Abraham Lincoln, într-un comentariu făcut după nominalizarea sa pentru un al doilea mandat la Casa Albă.

Suntem în mijlocul râului. Cu apa până la brâu.

‘OK. Ce vrei să spui?
Cine a greșit?
Voiculescu că a încercat să reseteze întreg sistemul sanitar în mijlocul unei pandemii sau Cîțu că l-a debarcat pe ministrul sănătății în mijlocul aceleiași pandemii?’

„ amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. Adică în așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’.”…

La poștalioane era simplu. Știai traseul așa că era simplu să identifici locurile unde trebuiau amplasate stațiile de poștă. Locurile unde era bine să schimbi caii.

În viața reală, e mai complicat. Nu știi niciodată când o să-ți cadă beleaua pe cap.
Dar știi, totuși, cam care ar putea fi unele dintre belele…

Știi, de exemplu, că ai nevoie de un sistem de sănătate funcțional.
De un sistem de învățământ funcțional.
De un sistem de justiție funcțional…

De o presă funcțională. Adică independentă!

Primele trei fiind sistemele care nu te lasă să te afunzi în belea, atunci când îți cade în cap pe neașteptate, iar al patrulea este cel care te avertizează că ceva nu este în regulă. În oricare dintre primele trei sisteme sau în oricare altă parte a meta-sistemului.

Vi se pare că am reușit în ultimii 30 de ani să ne asigurăm că măcar unul dintre primele trei sisteme functionează suficient de bine?

Și degeaba ne mângâiem pe cap cu privire la libertatea presei.
Putem vorbi cu adevărat doar despre ‘diversitatea’ presei românești, nu despre independența sa reală.

Faptul că fiecare ‘sferă de interese’ are ‘organul ei de presă’ nu înseamnă că cititorilor le este ușor să înțeleagă ce se petrece în jurul lor…

„Haite de troli furioși bântuie rețelele sociale și înveninează atmosfera.”

Iar partea cea mai proastă este că ‘dezorientarea’ de la nivelul oamenilor de rând a ajuns până în sferele cele mai înalte… tocmai pentru că nu mai are cine să-i tragă cu picioarele pe pământ.

Pe cei cu ‘capul în nori’!
Guvernanți și ‘lideri de opinie’, laolaltă.

Dacă vrem să trecem „testul Covid”, e nevoie să reconsiderăm – chiar aici, în mijlocul râului – relația dintre cai, caruță și vizitiu. Neuitând de cei din statiile de poștă și nici de ‘oamenii de acasă’.

PS
Unii sustin ca sistemul de sanatate ar fi fost deja ‘privatizat’.
Chiar dacă noi nu ne dăm seama încă.

https://republica.ro/ministerul-sanatatii-ar-trebui-desfiintat-azi-avem-dovada-ca-zsistemul-incontrolabil-din-sanatate-chiar

Tags , , , ,
Categories 1989, alegerile pe care le facem, Ce tara lasam copiilor nostri?, colaborare, comunicare efectiva, constiinta de sine, cooperare, Cu pielea la bataie, Democratie, economie, evolutie, identitate colectiva, In limba Romana, Libertate, Omul ca masura a tuturor lucrurilor, politica, Respect Mutual., Tara din care traim

Să ne mai și râdem

February 25, 2021 //
0

Mi-am luat cuptor.

A venit cu instrucțiuni

Bon apetit!

Tags
Categories aici sunt banii dumneavoastra, Bancuri, ce alegeri facem, comunicare efectiva, economie, In limba Romana, Lumea descrisa prin bancuri, Omul ca masura a tuturor lucrurilor, rationalitate limitata

Datori vânduți

April 14, 2020 //
0

Covidul ăsta deschide perspective noi.

E o bună ocazie să ne dăm seama câte datorii avem.
Să înțelegem câți oameni contribuie la bunăstarea noastră.
Atâta câtă e.
Atâta câtă am fost, noi, în stare să punem la cale.

Astăzi e rândul gunoierilor.
A oamenilor care fac curat.
Cei care ne permit nouă, distanțaților social, să mai beneficiem de o pojghiță de normalitate.

Tags , , , ,
Categories alegerile pe care le facem, colaborare, comunicare efectiva, constiinta de sine, cooperare, economie, evolutie, identitate colectiva, In limba Romana, psihologie, respect reciproc, Tara din care traim

Cum rămân urșii fără coadă.

January 4, 2020 //
1

Imi trebuia colorimetru.

O drăcărie care ajută la făcut poze. Îți reglezi monitorul în așa fel încât să redea culorile în modul ‘standard’. Sună ca dracu dar e destul de important.

Când am fost la New York – în 2005, am intrat la B&H Photo Video. Un fel de F64 din București, doar că un pic mai mare. Am și cumpărat câte ceva – de la un vânzător pe care îl chema tot Sarchis, așa că am rămas în baza lor de date.
Și îmi tot trimit mailuri…

Mare ofertă mare de sărbători! Aveau și colorimetru. Hai mă să iau și eu unul.
Prețul era OK. Cu tot cu transport și TVA tot era semnificativ mai ieftin decât la F64.

Lansez comanda, o achit și mă anunță că vine coletul pe 3. Aproximativ…

Pe 3 primesc un mail de la DHL – care a primit deja banii pe transport, că pot sa-mi facă ei vămuirea. Pe alți bani. Adică încă 100 de lei. Tot e bine, îmi mai rămâne și mie ceva.
Da, dar nu e chiar atât de simplu….
În mailul ăla zicea că eu trebuie să le trimit, printate, semnate și scanate la loc,
– o declarație pe proprie răspundere – că ce e înăuntru, la ce îl folosesc, că n-o să-l vând și că n-o să fac bani cu el.
– o împuternicire să acționeze în numele meu în vamă,
– o dovadă a plății și
– factura tradusă.

Primul impuls a fost să trimit coletul înapoi. Ăștia-s nebuni și cu nebunii nu te pui.
P-ormă m-am gândit să le dau un telefon.

„Unde să mă duc cu factura la tradus?!? Sâmbătă pe 4 Ianuarie? Că voi vreți și 29 de lei pe zi magazinaj… zi calendaristică, nu lucrătoare…
A, nu-i nevoie să o traduceți. Scrieți doar dumneavoastră cu pixul cât ați dat pe ele. Vin tot felul de trimiteri din China, cu valori foarte mici, și trebuie să confruntăm valoarea din factură cu dovada plății”

Adică DHL-ul face pe detectivul în vamă… în locul vameșilor…

Mă rog!

Când să printez alea, descopăr că s-a terminat tonerul. De tot!

Bine că am fost prevăzător. Acu vreo săptămână, trecând pe lângă un MediaGalaxy, mi-am adus aminte. Ia să iau eu niște toner…
Și am cerut. Toner pentru HP seria 2130… Vânzătorul îmi arată o imprimantă pe monitor – bucățică ruptă, și zice 302. OK. Am luat un 302 negru și unul color. Le-am aruncat în sertar.

Le scot din sertar, le bag în imprimantă – unde se potrivesc perfect, dar nu merge. Ce dracu are?!?
Le scot și mă uit la contactele electrice. Se potriveau și alea perfect.
Abia atunci m-am uitat la numere. Alea pe care le-am scos erau 652, astea pe care le cumparasem erau 302.
Adică eu cumpărasem cartușe pentru imprimanta HP 2130 dar ar fi trebuit să cumpăr pentru HP 2136. Dacă vă interesează, aveți aici toate explicațiile de la HP. Imprimantele sunt absolut identice iar cartușe 652 se găsesc, pe loc, doar la AUCHAN. Sau pe net. Vin în câteva zile….

Cu alte cuvinte, care e scopul nostru?
Ca specie, vorbesc.

Să ne facem, unul altuia, viața cât mai simplă?
Ca să ne bucurăm de ea, nu de alta!
Sau să ne punem unul altuia piedică?
Ca nu cumva să ne-o ia cineva înainte?

Și, preocupați fiind noi să ne ținem unul pe celălalt în frâu, nici n-am observat că cei care s-au prins cum devine treaba sunt deja dincolo de orizont….

Tags , ,
Categories alegerile pe care le facem, comunicare efectiva, cooperare, economie, identitate colectiva, In limba Romana, rationalitate limitata, Respect Mutual., Tara din care traim

Despre clorul din apa de băut.

January 31, 2019 //
0

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Tags , , , , , , , , ,
Categories alegerile pe care le facem, an electoral, banii ca scop, Ce tara lasam copiilor nostri?, colaborare, coruptie, economie, Hazard moral, identitate colectiva, Incredere, respect reciproc, Tara din care traim
« Older Entries