Imagine an ‘outside observer’. From, say, Sirius. Who had just arrived. Didn’t have enough time to become familiar with what’s going on here.
Thailand. Ballots had been cast in November. A party had lost. And pretends, without proof, that the elections had been rigged.
“In his first public comments after the coup, Gen Hlaing sought to justify the takeover, saying the military was on the side of the people and would form a “true and disciplined democracy”.” GETTY IMAGES
When the parliament was about to be convened, and the electoral results formally confirmed, the backers of the loosing party – which had happened to be the army, declared martial law and annulled the electoral results. The leading general announced in public that the measure had been adopted in pursuit of a ‘real and disciplined democracy’.
The US. Ballots had been cast in November. The looser pretended, without proof, that the elections had been rigged.
When the parliament was convened to certify the results, a mob had stormed the House of the Parliament, at the bidding of the loosing President. Order was finally restored and the dully elected President installed into office.
What would the ‘outside observer’ think about our planet? About us…
What if their job is to asses whether we should be allowed to roam the Galaxy? To be entrusted with some very powerful technological ‘secrets’. Which would help us solve some of our very stringent problems. Feel free to name a few…
Unii spun că educația se face acasă. Și că ce se întâmplă în școală este doar ‘instrucție’. Adică primești informații de natură ‘tehnică’. Și că esti ‘dresat’ în ale coportamentului public dacă n-ai fost educat suficient acasă. Alții spun că educația începe acasă și este continuată tot timpul vieții. Inclusiv la școală. De fapt, nu e mare diferență între cele doua opinii. Poate doar de nuanțe și de folosirea unor termeni diferiți.
Eu as pune problema ușor altfel. ‘Ce’ și, mai ales, de la ‘cine’ să învețe copiii noștri? Ca să nu mai vorbesc despre ‘când’… Părinții sunt mai tot timpul la slujbă. Când vin acasă spun că au fost la scârbici. Și vorbesc tot timpul despre bani. Care fie nu ajung, fie au fost agonisiți într-un mod cel putin dubios. Și apoi, pentru a se ‘recompensa’, fac copiilor toate ‘poftele’… Profesorii sunt nu doar prost plătiți ci si prost vorbiți. Membrii corpului didactic din Romania se bucură de mult mai puțin prestigiu față de cei care profesează în țările în care educația are rezultate cu adevărat bune. Să fie din cauza ‘statului’? Să fie din cauză că foarte mulți profesori dau meditații… inclusiv elevilor din clasele la care predau ei…
Se vorbește foarte mult despre responsabilitatea individuală. Și de unde sa învețe copiii noștri despre așa ceva? De la noi? Care tot vorbim despre ce-a mai facut șeful, vecinul, prietenul … și nu l-a prins nimeni, niciodată? De la televizor? De unde află de tot felul de interlopi care se plimbă în ‘mașini de lux’? Și despre tot felul de figuri publice care fac naveta la pușcărie dar rămân cu averile intacte?
Ar trebui să ne uităm mai întâi în oglindă. Și abia după aceea să cautăm explicații în afară. Iar asta e valabil la toate nivelurile. De la individ la familie. De la familie la comunitate. Până la națiune.
Și, că tot veni vorba, recomand cu căldură “Cultural Dementia” de David Andress. No-i fie eu de acord cu tot ce spune el acolo… dar fenomenul în sine este cât se poate de real!
One of those books which function as a magnifying mirror. The older you get – and the more mistakes you’ve made, the less you like of what you see when facing it.
Am ‘făcut ochi’ la bloc. Undeva la începutul anilor 60, undeva aproape de mijlocul Bucureștiului.
Trai, neneacă! Cald în casă, apa la robinet, alimentarele gemeau de ‘haleală’ – ca să folosesc un termen folosit în cartierul unde se întâmplau toate astea. Adică undeva dincolo de fosta Cuțaridă. Vis-a-vis față de calea ferată, adică spre vest, față de locul în care au viețuit, odată, personajele din Groapa lui Eugen Barbu. Unde, cel puțin ‘în fața blocului’, străzile erau asfaltate. Și pe unde trecea tramvaiul… Tramvaiul electric, să nu încurcăm lucrurile!
În Giuleștiul în care am crescut eu, la bloc, apa curgea la robinet. Cea rece era bună de băut. Iar cea caldă – da, aveam așa ceva încă de la începutul anilor 60, era numai bună pentru făcut baie.
După ce am ‘făcut ochi’, am început să umblu prin lume. Și să văd chestii.
Am început cu ‘drumețiile’ prin Nordul Moldovei. Locul unde bunica mea maternă încă mai avea o cameră închiriată la cineva în casă. În Fălticeni. Acolo unde stătea și unul dintre frații ei. La început tot în chirie, într-o altă casă. Foarte repede, s-a mutat la bloc. Într-o garsonieră. Era ‘holtei’. Așa a și rămas. Un alt unchi locuia în Gura Humorului. La bloc, cu familia. Mai tărziu, tot cu bunica, am fost la Vatra Dornei. La băi. Cu ‘cazarea la particulari’. Adică prin casele oamenilor. ‘Băile’ – amenajările balneare și ‘cantina’ amenajată în fostul Cazinou, rămăseseră cele de pe vremea lui ‘Pazvante’. Noua orânduire le deschisese publicului larg dar nu apucase încă să construiască și suficiente locuri de cazare pentru câți oameni ai muncii voiau să-și trateze oasele. Așa că, pentru o perioadă, vilegiaturiștii și-au frecat coatele, la propriu, cu localnicii. În locuințele acestora. Care dintre aceștia vroiau să câștige ‘un ban în plus’, făceau un contract cu administrația stațiunii și primeau ‘turiști în gazdă’. Tot în copilăria precoce, mai ales în vacanțe dar și la sfârșit de săptămână, mai dormeam la cealaltă bunică. Undeva în Colentina, foarte aproape de Obor. Adică tot în București. Și poate chiar mai aproape de centru decât Giuleștiul ‘copilăriei mele’.
Copil fiind, nu-ți pui prea multe întrebări. Existențiale! Întrebi ‘de ce?’ și apoi, de cele mai multe ori, iei lucrurile așa cum sunt.
Abia după aia, mult dupa aia – și dacă mai apuci, adică dacă mai ai chef – începi să te întrebi:
Cum dracului?!?
Nu țin minte – fac 60 de ani acuși, nu cred că m-am ramolit încă, să fi fost ‘oripilat’.
Casa unde mă ducea bunică-mea, la Fălticeni, avea WC-ul în curte. Tot așa era situația și la bunica cealaltă, în Colentina. La Vatra Dornei, în schimb, baia era în casă. În apartament, de fapt. Era vorba despre un ‘blocușor’ de două etaje, construit de CFR pentru angajați. Veți spune că, la vârsta aia, eram obișnuit cu olița. Și că nu mă interesa pe mine unde o goleau adulții… Dar mai târziu?!? Am fost la Vatra Dornei, la aceiași gazdă, vreo 7 ani la rând. În casa din Colentina, WC-ul a fost adus înăutru când eu trecusem bine de 10 ani… OK… Hai să vă povestesc altceva. La Vatra Dornei apa curgea la robinet. La robinetul din casă. La robinetele din casă, evident. La Falticeni, precum și în Colentina, ‘robinetul’ era în curte. Adică cișmeaua… Incă o chestie și trec, cu adevărat, la subiect. În Giulești aveam apă caldă ‘la dispoziție’. Când aveai chef să te speli, învârteai robinetul și gata. Iar dacă nu erai atent… te cam opăreai. La Vatra Dornei – vă readuc aminte că era o clădire construită special pentru oamenii muncii, trebuia să faci focul înainte de a face baie. Sau să încălzești apă pe aragaz…. La Fălticeni – și în Colentina, situația era și mai ‘complexă’. La Vatra Dornei făceai focul într-o instalație anume – ccare se chema „boiler”, și după aceea lucrurile decurgeau ‘firesc’ – chiar dacă trebuia să te miști mai repede, că mai erau și alții la coadă. Te urcai în cadă, dădeai drumul la robinet și… te spălai. La Fălticeni – până s-a mutat și unchiul la bloc, precum și în Colentina – până când s-a mutat bunica de-acolo, spălatul implica, pe langă aragaz, și un mare lighean. Pus în curte sau, iarna, în mijlocul bucatăriei. Atunci când era vorba de mine. Bunica se spăla în casă, în tot timpul anului. Atunci când nu venea să facă baie la noi…
V-a plăcut introducerea?
Mai țineți mintea poza de sub titlu? Aia cu mulți oameni adunați în jurul unei mulțimi de butelii? Butelii de aragaz?
Nu prea știți ce-s alea? Da’ aragaz aveți? Din ala cu gaz? Adică cu flacără? Iar gazul vine pe țeavă?
Ei bine, la Fălticeni am văzut, pentru prima oară, o ‘mașină de gătit cu lemne’.
Nu, nu! Nu d-asta! Din astalaltă, de jos.
Cam așa ceva dar fără faianță de jur imprejur.
Am făcut toată introducerea asta pentru că am uitat deja cât de ‘complexă’ e viața pe care am trăit-o. Atât eu, ca individ, cât și noi. Noi toți. Și, mai ales, cât de complicată continuă să fie. Cât de ‘diversă’….
Am văzut, pe FB, fotografia cu care am început. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ‘Ia să share eu chestia asta și să întreb: „Băi nostalgicilor, mai țineți minte cum stăteam la coadă la butelii?”’
Cred că e momentul să fac o paranteză. Undeva prin ’77, ’78, adică exact în momentul în care devenisem suficient de mare încât să nu mai vin acasă la oră fixă, a început să se ‘rupă filmul’. Ce m-a deranjat cel mai tare pe mine, atunci, a fost că se oprea apa caldă. Că noaptea, după ora 10, apa caldă devenea rece. Sau nu mai curgea deloc… Nu mai țin minte exact. Cred, totuși, că se răcea treptat.
‘Și ce te plângi, mă? La voi, în București, nu aveați apă caldă peste noapte. Dar în restul zilei, până târziu – adică până când a început să se oprească ‘aleatoriu’, ați avut apă caldă tot restul zilei. Ai uitat că la Bacău, de exemplu – adică la un alt unchi de-al tău, curgea apă caldă doar de două ori pe săptămână? De la începutul anilor ’80, când făcuseră prea multe blocuri față de capacitatea sistemului de termoficare, până în 2000 și ceva când unchiul și-a pus centrală de apartament? Adică atunci când ‘noua orânduire’ a ‘tras gaze’?’
‘Ai uitat că faza cu apa caldă a fost doar începutul? Că apoi, încet încet, a dispărut și ‘haleala’ din magazine? Căldura din casă? Curentul de la priză? Că trebuia să stai cu orele la coadă pentru orice? Inclusiv pentru iubitele tale butelii?’
Cum să uit?!? Chiar despre asta era vorba…
Despre buteliile alea de care a trebuit să scape unchiul de la Bacău înainte de a putea să-și pună centrală de apartament. Chestie care s-a întâmplat abia multă vreme după ‘revoluție’…
Ale dracului butelii… parcă toată lumea asta se învărte în jurul lor!
Dacă tot ne-am întors la ele, la butelii, ia să ne mai uităm odată la poză. La prima poză din postarea asta. Vi se pare că oamenii aia sunt supărați? Că sunt nervoși? Că așteaptă de prea multa vreme să vină ‘mașina cu butelii’? Sau, mai degrabă, ne uităm la niște oameni ușor amuzați? Adunați de un fotograf ‘de la oraș’ care fusese trimis să imortalizeze satisfacția cu care este întâmpinată mașina care aducea buteliile pline în colțul acela ‘uitat de lume’…
Fenomenul este cât se poate de normal. Memoria noastră tinde să fie focusată mai degrabă pe evenimentele recente. Și mai degrabă pe ce ni s-a întâmplat nouă… Pe cum am văzut noi lucrurile la momentul în care au avut ele loc!
Pentru unii dintre cei care nu mai trebuiau să spargă un braț de lemne pentru a-si fierbe o ciorbă, faptul că trebuiau să stea la coadă – odată la două, trei săptămâni, era floare la ureche. Câteva ore de coadă, pe lună, față de căruțe întregi de lemne care trebuiau sparte, stivuite, cărate în casă, aprinse… și apoi cărate din nou afară, sub formă de cenușă…
Pentru alții, nu. Pentru cei care apucaseră să se obișnuiască cu binele, întoarcerea la unele dintre lucrurile care păruseră firești până nu demult a fost un adevărat duș rece.
Pe vremea aia, adică la sfărșitul anilor ’70, maică-mea era secretară BOB. Adică ‘secretară a biroului organizației de bază’ Cu alte cuvinte, era secretară de partid. Avea cea mai mare funcție ‘politică’ pe care o putea ocupa un ‘civil’. Orice funcție superioară împlica trecerea în alt statut. Deveneai „activist”… dar asta e altă discuție… Cum au devenisem ‘autonom’, mai veneam seara acasă și după ce se oprea apa caldă. Învățat fiind să fac duș înainte de culcare, chestia asta mi s-a părut de-a dreptul frustrantă.
Maică-mea, pe de altă parte, era fericită. În afară de faptul că încercam, câteodată, să vin suficient de devreme, gheșeftul ei cel mare era că nu mai făceam duș la miezul nopții. Avea somnul ușor și se trezea de fiecare dată…
Țin minte că, odată, am avut următoarea discuție: – Când au hotărât măsura asta cu opritul apei calde, ‘colegii’ tăi din comitetul central nu s-au gândit la oamenii muncii? La cei care ies din schimbul doi? Și care ajung acasă după ora la care se oprește apa caldă? – Bravo ție că te gândești și la alții. Dar fii atent și la chestia asta. Câți dintre cei despre care vorbeai crezi tu că erau obișnuiți să facă duș în fiecare seară? Și știi că cei care ies din schimb cu adevărat murdari – turnătorii, de exemplu, au dușuri la vestiar? Unde chiar nu se oprește apa caldă?
‘Turnătorii’… Au trecut mai bine de 40 de ani de la discuția asta. Maică-mea nu mai e, meseria de turnător aproape că a dispărut din Romania, în schimbul doi mai lucrează doar angajații din mall-uri – că aproape toate fabricile cu ‘foc continuu’ s-au mutat în China…
Și acum ne chinuim cu pandemia asta … Dar încă n-am învățat să luăm în considerare și cealaltă alternativă!
Well… Money doesn’t get spoiled as easily as bananas do…
On further consideration, money can be understood as a tool with many uses. Hoarding, for instance. Bananas, among other things …
And, as with all other tools, the responsibility for its use falls squarely on the user, not on on the tool itself. Tinkering with the tool won’t change that, ever.
My point being that monkeys would also hoard bananas if bananas were hoard-able. There’s nothing wrong with that. For as long as the hoard is meant to feed the hoarder till the next crop, of course.
Hoarding is bad only when done for its own sake.
And this is something for philosophers to study, not for scientists. The teachings of the Chicago School of Economics had been very scientific yet following them was what brought us where we are now. Into a very uncomfortable cul-de-sac…
Blindly following them… mislead precisely because of their scientific nature!
Tocmai mi-a venit o idee. Să aduc în actualitate câteva dintre proverbele care ne jalonează gândirea. Stați pe-aici. S-ar putea să vă râdeți… Sau să vă luați cu mâinile de cap!
O mână spală pe alta. Și amândouă îngroașă obrazul…
Vă dați seama câte mâini s-au spălat una pe alta până a fost pusă la cale ‘pățania’ asta? Și câți vor incerca să se spele pe mâini de toata tărășenia? Ca să nu li se observe întreaga grosime-a obrazului?
Tradiția spune că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”. În traducere liberă – și având în vedere că sfinții au început prin a fi oameni, ‘ne-o facem cu mâna noastră‘. Soarta. La ea mă refer!
Pe de altă parte, e adevărat că ne croim soarta în condițiile ‘pe care ni le-a dat Dumnezeu’… Adică pe care le-am moștenit de la predecesorii noștri. Care condiții sunt, și au fost din-totdeauna, influențate de o serie de factori obiectivi. În primul rând de natură geografică…
Aud pe foarte multă lume dorindu-și ‘o țară ca afară’. Înțeleg ce vor să spună și sunt de acord că avem foarte multe de învățat de la cei care au ajuns, ‘afară’, la niște rezultate deosebite.
Să fii primul are multe avantaje. Printre altele, avantajul de a fi primul care greșește. Și să vii din urmă are niște avantaje. Cu condiția să ții ochii deschiși…
Suntem în situația actuală pentru că atât am putut face, ca neam, în condițiile date. Carpații, frații noștrii, ne-au adăpostit cât au putut. Dar ne-au și despărțit unii de alții. Câmpiile mănoase ne-au dat de mâncare. Dar au și facilitat accesul tuturor celor celor care au avut chef să treacă pe-aici. Că bogății de luat cu japca s-au tot găsit…
Așa că noi am rămas puțin în urmă. Unii dintre vecinii noștri, aflați mai la adăpostul istoriei, au avut timp să-și cristalizeze cultura. Să-și rafineze valorile… Într-un cuvânt, să-și croiască soarta. Noi… când ne-am dezmeticit, am început să copiem. Din stânga, din dreapta… Mai de voie, mai de nevoie… La început mai timid, mai p-ormă am mai sărit și calul…
Acum ar fi momentul să clarific puțin lucrurile. Nu caut scuze și nu dau vina pe nimeni! Ideea e că trecutul a fost. Nu mai poate fi schimbat. Dar poate fi studiat! Dacă tot am trecut prin el, măcar să învățăm ceva! Dacă tot am rămas în urma unora dintre vecinii noștri, măcar să nu refacem, și noi, greșelile comise, deja, de ei.
Dacă tot am văzut că alții au putut, hai să ne croim, și noi, soarta noastră. Pentru că acum a început să se poată și în partea asta de lume! Și pentru că oportunitățile nefolosite au obiceiul să se răzbune…
Iar celor care spun că ‘suntem prea mici’ le sugerez să-și aducă aminte de câte ori n-au putut să doarmă din cauza câte unui țânțar!
O mare parte dintre creștini, inclusiv cei ortodocși, sunt convinși că botezul este primul pas către viața veșnică. Că fără a trece prin această ‘taină’, sufletul se va pierde după ce trupul va fi trecut ‘în ne-ființă’. Acesta fiind motivul pentru care ceremonia este înfăptuită cât mai aproape posibil de momentul nașterii. Tocmai pentru ca sufletul să nu se piardă. Dacă ‘Doamne ferește, se-ntâmplă ceva!’…
De foarte multe ori botezul a fost săvârșit chiar în pripă. Atunci când proapătul născut dădea semne de boală, preotul era chemat de urgență și bebelușul botezat cât se putea de repede.
Tocmai am aflat despre un copil de 6 săptămâni ce a fost luat cu salvarea de la biserică. Și dus la spital, unde s-a stins după câteva ore.
Nu vreau să discut aici fundamentele credinței creștine. Nici măcar obiceiul încă răspândit printre ortodocși de a scufunda pruncul în cristelniță. De trei ori! Pentru un liber-cugetător, am asistat la destul de multe botezuri și trebuie să mărturisesc că am fost impresionat. Cel mai puternic atunci când am participat la o slujbă de botez săvârșită de părintele Galeriu. Care avea, atunci, ceva mai mult de 80 de ani.
Și care a fost expresia cât de poate de clară – pentru cei care voiau să vadă, bineînțeles, a diferenței dintre ‘chemat de vocație’ și ‘dat la meserie’.
Sunt câteva ‘ocupații’ care necesită mai mult decât o anumită ‘îndemânare’. Mai mult decât stăpânirea unei tehnologii specifice. Fără respectiva tehnologie nu se poate, bineînțeles. Doar că, în cazul acestor ocupații, simpla ‘îndemânare’ nu este niciodată suficientă. Toți meseriașii obțin rezultate mai bune atunci când au și chemare pentru respectiva meserie. Doar că cele mai multe meserii pot fi îndeplinite, cu onestitate, și în lipsa unui talent deosebit. Ocupațiile despre care vorbesc acum, fac parte dintr-o categorie aparte.
Preoții, medicii, profesorii, juriștii și ziariștii sunt meseriași care au nevoie să fi fost ‘chemați’! Sau, și mai bine spus, noi – comunitatea care ne bazăm pe ‘serviciile’ ‘furnizate’ de acești meseriași, avem nevoie ca ei să fi fost conduși de o chemare internă și nu mânați către acea ocupație de considerente ‘exterioare’.
Am folosit în mod cât se poate de intenționat locuțiunea ‘servicii furnizate de meseriași’. În afară de chemare, acești oameni au nevoie și de meserie. Trebuie să știe cu adevărat ce fac acolo. Și tocmai aici este foarte importantă chemarea. Dacă ești ‘chemat’, te vei strădui cu adevărat. Să înveți tot ce se poate învăța. Să exersezi înainte de a ‘încerca’. Nu vei ‘încerca’ înainte de a ‘simți că poți’. Iar dacă chemarea ta e adevărată, ‘simțirea’ va apărea doar atunci când va fi fost cazul.
Articolul despre copilul luat cu ambulanța de la biserică este ilustrat cu o fotografie. Preluată de pe marturieathonita.ro. Cel mai probabil, fotografia nu are nici o legătură cu tragedia relatată. Tocmai de aceea, tragedia de acum este doar un pretext pentru mine. Nu discut aici ce s-a întâmplat acolo. Nu am fost de față iar în articol nu sunt suficiente informații pentru o opinie. Fotografia, în schimb…
Au trecut vreo 20 de ani de când am luat parte la un botez săvârșit de Parintele Galeriu. Eram în față și am văzut foarte bine ce a făcut. Țin minte ca astăzi precizia grațioasă cu care se mișca. Cum și-a suflecat mânecile, cum a luat pruncul în brațe, cu câtă delicatețe i-a prins nasul cu degetele și cum i-a acoperit gura cu palma în așa fel încât copilul să nu poată înghiți apa, cu câtă siguranță i-a susținut corpul cu cealaltă mână… Și viteza cu care l-a scufundat de trei ori în cristelniță! Copilul n-a apucat să se sperie iar nașei nu-i venea să creadă când s-a trezit cu el înapoi în brațe! Repet, Parintele Galeriu avea cel puțin 80 de ani în momentul acela. În restul timpului se mișca cu oarecare greutate. Dar când a fost nevoie, parcă prinsese aripi!
Vedeți așa ceva în fotografia de mai sus? Înțelegeți ce vreau să spun?
From none in particular. From all of them, since all viruses are nothing but information!
‘Huh???’
Most biologists consider viruses to be something ‘in between’. Not exactly ‘life’, since they cannot replicate themselves, but something more than mere matter.
Only this approach sets very straight limits to how we understand life itself. Or should I rather use ‘narrow’ instead of ‘straight’? ‘Narrow’ as in ‘not wide enough’ minded?
“Information which perpetuates itself”.
Does this sound right for you?
We. humans, are individual human beings. ‘Social’, indeed, but, nevertheless, individual. It’s our individual-ness which sets us apart from our nearest cousins. Chimps and bonobos. It’s our individual-ness which sets the parameters of our world-view. That being the reason for our attempt to define life as a characteristic of the individual organisms which happen to be alive.
This being the moment when I feel the urge to direct your attention upon a seminal book.
Hmmm… the Origin of Species…
If evolution is about ‘Species’, then what about life itself being more about species than about individuals?
What about life being more about the process through which information is passed along from one generation to another than about an individual organism being alive or not?
In this sense, ‘virus’ would belong to the realm of the living, right?
I challenge you to try an experiment. Click the illustration bellow, copy the link and post it to your favorite social media. Then observe the likes you’ll get. I wasn’t surprised to notice that many people on the right side of the political divide were quite fond of it’s spirit…
That there’s not much real difference between the radicals. Between the radical members of both parties. Both are so convinced that they ‘know better’ that neither have any qualms trying to impose their vision upon everybody else. Both are so convinced that they are right that they ‘hate’ all other authority but their own. And they hate each-other’s guts… only that comes with the territory…
Let me start with the beginning.
I grew up under a communist regime. Drowning in propaganda. The education system was finely tuned to raise us, children, as ‘the New Man’. All cultural effort – culture was ‘sponsored’ by the communist state and heavily censored, was meant to achieve the same goal. Immediately after the communist regime had grabbed the absolute political power, the legislation had been altered to reflect the ‘new reality’. And then used to convince the people to change their behavior according to the new rules. According to whatever the new masters had in mind … So that they could control everything. That nobody else could have exerted any authority. That nobody else could have had any real influence over anything.
And, as you might know, the communist regime – most of them, anyway, had eventually crumbled. Under its own weight.
Which teaches us two things.
That whenever a system is run in an authoritarian manner, mistakes keep piling. One on top of the previous one. Constituting the dead-weight which will eventually sink the ship. That no artificial ‘New Man’ will ever survive for long. Yes, you may ‘legislate behavior’ – even against the true wishes of the general population, only the ‘new’ arrangement will not last for long. For a ‘legislation’ to be able to survive for any substantial amount of time it has to reflect the ‘true heart’ of those called to put it into practice. To ‘follow the rules’. That you ‘can restrain the heartless’ but for only as long as the ‘heartless’ remain a small minority.
Want to ‘change’ something? Then open people’s eyes first. Only that way they’ll eventually open up their hearts.
‘What about the spat between AOC and Ted Cruise? Where’s the link between what happened with GameStop and MLK’s attempt to regulate behavior?’
Both AOC and Ted Cruise hate the fact that there are independent agents. Besides them, of course. That there still are people who call their own shots. Private companies they cannot control, media venues, independent authorities… The ‘AOC’-s and the ‘Ted Cruise’-s of this world hate each-others guts but have more or less the same convictions.
That they are right – and everybody else is wrong. And that there must be a way! That there must be a way, a ‘rational’ way, in which their righteousness may be imposed upon the rest of the world.
That ‘rational’ way implying two things. Control over the ‘material’ resources and control over people’s minds.
That’s why the communists had ‘abolished’ private property. That’s why the (no longer free market) contemporary capitalists are OK with extreme wealth polarization. As long as they on the right side of the ‘in-equation’, of course… That’s why education has become such a hot subject. That’s why control over the legislative process has become so important. Why controlling the markets – controlling them, not preserving their freedom, is paramount…
The only bright thing in this whole mess being that the two sides still hate each-other’s guts. Which gives us some more lee-way.
Time to understand that for progress to be possible we need to take care of our roots. To ‘conserve’ them! Time to remember that ‘pruning’ needs to be done carefully.
That we have to ‘cut’ only what’s ‘wrong’, not everything we don’t like.
How to tell those two apart? ‘Humility’ comes very handy in these moments…. Freedom isn’t for free. Nobody is free by itself, only together. Those who really want to be free must start by respecting each-other. That’s how mistakes are avoided. By asking for a second-opinion. By listening to what others have to say on the matter. That’s how normalcy is being defined. And preserved. How we learn what’s ‘wrong’. How to tell what works from what needs to be pruned.
I cannot wrap this up before giving you a fine example of how ‘propaganda’ works. It starts with cutting up the truth. By actually pruning it to fit the purpose. Then let’s our already primed brains to do the rest.
nicichiarasa 