Până la urmă, doar efectul conteză. Drumul spre iad este pavat cu intenții bune.
Aici avem de a face cu un limbaj manipulator.
Un exemplu cât se poate de elocvent despre ce înseamnă să ‘reglezi fin’ percepția publicului. Activitatea politică – în sensul ‘constructiv’ al cuvântului/conceptului – este acea activitate care contribuie la buna funcționare a polisului. La buna funcționare a cetății, societății, țării respective.
Genul ăsta de ‘răstalmăcire’ induce în cititor convingerea că politica este o mânăreală. Un fel de hoție la drumul mare, practicată de cei aflați la putere. Mai mult, induce în publicul țintă convingerea că ‘asta e, n-ai ce să-i faci, trebuie să te obișnuiești cu gândul’. ‘Să râzi și să treci mai departe’.
Adică exact ce își doresc manipulatorii să obțină. Exact ce își doresc acei ‘politicieni’ care intră în politică doar cu dorința de a-și trage spuza pe turta lor.
Partea și mai proastă a întregului fenomen fiind că oamenii care ar intra în politică cu gândul de a face politică – adică cu gândul de a contribui înainte de a cere – sunt descurajați văzând cât de mulți semeni de-ai lor, de bună credință de altfel, pun botul la genul ăsta de manipulare.
Deci nu, ăsta nu este limbaj politic. Este limbaj manipulatoriu!
Și nu, intenția celor care postează așa ceva nu are nici un fel de importanță. Tot ce contează este efectul. Degradarea continuă a societății. A societății în sânul căreia sunt colportate astfel de mesaje.
„Ciordeala de azi celebrează poporul român. Că tot vine ziua națională. Dacă nu vă recunoașteți în personaj ori nu sunteți popor român, ori nu vă autoevaluați corespunzător.”
Unii dintre noi am avut profesori buni!
Așa că suntem în stare să ne evaluăm corect, asumăndu-ne statutul de ființe mărginite și rămânând în cadrul poporului român.
Și da, mare parte din bulibășeala de astăzi poate fi atribuită dezinteresului popular față de știința rece. Dezinteres care vine din străfunduri istorice. Vezi zicala „cine are multă carte are și un pic de nebunie”. Dezinteres încurajat frenetic de o anumită parte a spectrului politic. Vezi insistența neo-liberală cu privire la inutilitatea studiului. În special atunci când vine vorba despre disciplinele umaniste. Vezi insistența cu care sunt sfatuiți tinerii să învețe doar acele deprinderi care pot fi monetizate rapid pe piața muncii…
Colac peste pupăză, să nu uităm contribuția părinților contemporani. Nu intru în amănunte cu privire la motivațiile acestor părinți, cert fiind doar comportamentul acestora. Își împing copii până la epuizare. Le pretind să aibe doar note de 10 și să exceleze la toate activitățile extrașcolare la care îi înscriu. Doar că cei mai mulți copii sunt pur și simplu normali! Nu extraordinari, așa cum îi vedem noi – părinții lor.
Care copii normali nu pot satisface așteptările noastre nerealiste. Care copii normali sunt descurajați de reproșurile noastre continue cu privire la nerealizările lor. Care copii normali renunță, în cele din urmă. Demotivați fiind, renuntă la școală, renunță la educație, renunță la a mai citi …
”Scopul pentru care cineva înființează o firmă este să facă profit. Cu cât este mai mare profitul cu atât e mai bine pentru firmă, și implicit pentru proprietarii firmei. Scopul statului este să ia cât poate de mult de pe urma funcționării unei firme. Cu cât poate lua mai mult cu atât e mai bine pentru stat”
Noi, oamenii, avem ceva în plus față de celelalte animale. Capacitatea de a acționa ca un agent liber. De a lua hotărâri, de preferință în cunoștință de cauză. În mod conștient. Capacitate codificată în legislația românească sub numele de „capacitate de exercițiu”.
O parte dintre societățile/culturile umane au devenit, în timp, democratice. Evoluția – adică fenomenul acela care impiedică supraviețuirea organismelor, biologice sau sociale, care nu fac fața ‘provocărilor’ la care sunt supuse – a făcut ca anumite societăți/state/culturi să inventeze – în mai multe rânduri și locuri – ceea ce noi numim, astăzi, democrație. Un spațiu de libertate în care fiecare face ‘ce vrea’ – atâta vreme cât nu răstoarnă barca – și în care hotărârile care influențează soarta comunității sunt luate abia după consultarea onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor.
Spațiul ăsta ‘de libertate’ presupune și libertatea cuvântului. Toată lumea poate spune tot ce are pe suflet. Treaba asta e esențială pentru procesul de „consultare onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor”. Ce fel de consultare onestă a aia în timpul căreia cei consultați nu pot spune ce au pe suflet? Tot ce au pe suflet… Chestie care trebuie să fie liberă tot timpul, nu doar pe durata campaniei electorale!
Dacă tot putem spune tot ce ne trece prin cap – e o oarecare diferentă între ce avem în suflet și ce ne trece prin cap, numai că diferența asta poate fi făcută doar de fiecare dintre noi – atunci hai să ‘comunicăm’. Să împărtășim lumii toate gândurile noastre!
Să lăsăm lumea să discearnă! Să facă diferența între ….
Suficientă ‘pregătire de artilerie’!
Noi toți, fiecare în calitatea sa de agent liber, suntem supuși unor mai multe influențe. Care acționează pe mai multe paliere și care sunt luate în calcul, atunci când decidem/spunem câte ceva, mai mult sau mai puțin conștient. E foarte greu de discutat filozofie atunci când ți-e foame. Sau în prezența unui foarte atractiv, și evident disponibil, potențial partener sexual…. Ultimele două influențe care continuă să ne structureze procesul de decizie după ce toate celelalte au încetat să-și mai facă simțită prezența sunt cultura și ideologia.
Si nu, nu sunt deloc chiar același lucru. Da, ideologia face parte din cultură – în sensul că amândouă au fost făcute de oameni și au fost transmise din om în om. Numai că ansamblul cultural în care am evoluat este o devenire ‘naturală’ – fără scop în sine și rezultatul cooperării unul mare număr oameni care au făcut parte dintr-un imens șir de generații. În timp ce fiecare dintre ideologiile care s-au perindat pe aici au fost opera unor inițiatori și suporteri care aveau câte o agendă. Câte ceva de demonstrat și/sau obținut.
Ute-așa am ajuns ca în însuși spațiul de libertate care presupune exprimarea fără opreliști, care inveterează decizia individuală cât se poate de aproape de dorințele și considerațiile fiecăruia dintre noi și care impune consultarea populară înaintea adoptarii oricărei decizii colective există oameni care ‘știu ei mai bine’!
Care știu ei, fără să întrebe pe nimeni, de ce sunt înființate firmele. Toate firmele! Ce trebuie să facă statul și ce este mai bine pentru el… Și, mai ales, că statul este – în mod absolut dar, în același timp, într-un fel extren de nebulos – diferit de restul societății!
Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă.
Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă. Citatul descrie cât se poate de exact starea de fapt din momentul actual. Moment în care chiar noi, cei care trăim acum, suntem liberi să ne exprimăm părerile și să ne votăm viitorul.
Doar că citatul a fost redactat sub o puternică influență ideologică. Sub o triplă influență ideologică. De convingerea raționalistă că fiecare ‘trestie gânditoare’ poate cunoaște adevărul absolut – dacă se străduie suficient de mult și doar dacă rămâne fidel metodei raționale de căutare a adevărului. De convingerea neo-liberală că statul este dușmanul împilator al tuturor celorlalți. Și de concluzia lui Milton Friedman ca ‘profit uber alles’.
N-am să mă apuc acum să mă/vă întreb dacă e bine sau nu. Vă întreb doar dacă vi se pare că lucrurile funcționează? Dacă vi se pare că mergem în direcția bună?
Eu aș reformula puțin.
Scopul pentru care cineva înființează o firmă este cunoscut doar de cel care înființează firma respectivă.
Tot așa, tot doar cel care înființează firma știe cât profit își dorește să facă. Ce profit i se pare lui rezonabil să aibe.
În ceea ce privește statele, sunt două tipuri de politicieni.
Unii care – forțați de împrejurări/condiționați de educația primită – înțeleg că impozitele colectate – multe, puține, nu contează, trebuie cheltuite în așa fel încât întreaga societate – populația organizată sub forma unui stat, să devină din ce în ce mai funcțională. Si alții care mai cred că odată ajunși la butoane îșii pot permite să sifoneze în interes propriu o din ce în ce mai mare proporție din bugetul colectat de stat.
Fiecare dintre aceste doua tipuri de politicieni – care sunt, de fapt, niște oameni ‘din popor’-ul care locuiește într-un anumit stat – învârt câte un cerc.
Primul, cel în care impozitele sunt cheltuite în mod judicios, este un cerc virtuos. La fiecare învârtitura lucrurile merg din ce în ce mai bine. Oamenii din societate percep impozitele ca pe un cost pe care îl plătesc pentru a trăi așa cum li se pare normal să trăiască. Părere pe care o vocalizează în mod constant. Mai apăsat în timpul campaniilor electorale. Și părere pe care o ‘formalizează’ cu ajutorul buletinului de vot.
Al doilea cerc, cel prin circumferința căruia din ce în ce mai mulți bani o iau ‘pe alături’, este unul vicios. S-ar putea ca lucrurile să meargă bine pentru o oarecare perioadă. Mai ales atunci când există un mare decalaj între țara respectivă și cele din jurul/apropierea ei. Respectiva țară este, pur și simplu, aspirată în trena celorlalte. Așa cum s-a întâmplat cu Grecia până nu demult.
Doar că ‘mersul la aspirație’, după cum știu toți bicicliștii care s-au ținut suficient de mult timp bprea aproape de autobuze, implică anumite riscuri. Mai devreme sau mai târziu, autobuzul se oprește brusc iar biclistul se alege cu nasul spart. Și, pentru că și-a cheltuit toți banii pe concedii – chiar dacă nu erau ai lui, acum n-are cu ce să-și repare biclicleta.
Credit… ioc! Cine-i așa prost să dea bani cuiva care își asumă genul asta de riscuri? Care nu se gândește la ‘și eu ce mă fac mâine? Dacă mă prind aștia?’
‘Dacă vrei să ieși din criză, pune mâna și plătește doi oameni. Din bani publici. Pe unul să sape un șanț și pe celălalt să-l astupe. Pe șanț, nu pe primul lopătar!’
Idea din spatele învățăturii lui Keynes fiind aceea că cei doi săpători, până atunci șomeri muritori de foame, vor avea astfel suficient de mulți bani la dispoziție încât să repornească afacerile ‘brutarului, măcelarului’ și chiar și chiar și pe cea a ‘berarului’! Iar toți aceștia – plătitori de taxe fiind – urmau să întoarcă la buget, prin efectul de cascadă, chiar mai mulți bani decât cei folosiți pentru plata foștilor șomeri.
Doar că șanțul lui Keynes era o metaforă! Omul, adică Keynes, nu se aștepta ca cineva să-l ia ad-litteram. Pe șanț, nu pe el… E de bun simț că dacă tot dai niște bani pe ceva – și niște oameni depun un efort să facă ceva – ca acel ceva să aibe și o utilitate directă! Și, mai ales, să nu strice!
Primum, non nocere!
Acu’ vreo câteva săptămâni am găsit un afiș la capătul străzii. ‘Luați-vă mașinile de aici că de poimâine ne apucăm de treabă!’ Zis și făcut. La capătul săptămânii strada era un mare șanț! Stați liniștiți, n-au schimbat nici o țeavă. Nici vreun fir de curent sau cablu de internet! Doar au scos asfaltul, pietrele, trotuarele și bordurile. După care au adus alte pietre – sparte de data asta, au pus alte borduri – cele vechi aveau mai puțin de 10 ani, au turnat beton pe trotuare – încă mai avem internet, dar țevile care nu aveau fibra optica montată în ele sunt cam strivite, au turnat asfalt și s-au apucat să pună ‘pișcoturi’ deasupra betonului de pe trotuare.
Am uitat să vă spun că strada urmează să devină ‘cu sens unic’. Așa că au apărut niște șicane la cele două capete. Să nu poată intra două mașini una pe lângă cealaltă?!?
Da’ mașina de pompieri? Sau o cifă cu beton? Gunoiul? Astea cum iau curbele? În linie dreaptă au loc, dacă parchează riveranii ca lumea…
Și încă o chestie interesantă. La o lucrare de genul ăsta ai nevoie de mulți oameni. Inginer, operatori pe utilaje, lopătarii lui Keynes, cârcași. Ei bine, inginerul, lopătarii și cârcașii sunt români. Iar toți operatorii de utilaje – excavatoare, compactoare, greder, mașina de asfaltat, sunt din Sri-Lanka. Operatorii, nu utilajele! Vin ceva mai devreme, singuri, își ung utilajele, completează uleiurile, șterg parbrizele… Utilajele sunt din Anglia si din Germania, că Progresul Brăila a ajuns la fier-vechi. Românii sunt aduși un pic mai târziu cu un microbuz. Nemțesc. Inginerul vine singur, cu un Duster. De la firmă. Care, după nume, se ocupă în principal cu montajul și întrețirea rețelelor de gaze.
Am întâlnit tot felul de explicații și păreri cu privire la soluția dată de judecători. De la ”fosta securitate’ și-a păstrat o ‘oarecare’ capacitate de a influența justiția’ până la ‘procurorii au încercat să facă ‘procesul securității’ iar judecătorii s-au folosit de chestia asta pentru a-i face scăpați pe cei doi’.
În Giuleștiul meu natal, pe vremea când Ursu era călcat în picioare de securiști, umbla o vorbă.
‘S-antâlnit hoțu’ cu milițianu’.
Adică s-au întâlnit doi oameni cu aceiași mentalitate dar care se află – cu totul și cu totul întâmplător – pe părțile opuse ale baricadei.
Ce vreau să spun cu chestia asta? Ce spuneau și Giuleștenii de rând. Care vedeau cum hoții furau liniștiți iar milițienii se făceau că nu văd în timp ce-și primeau tainul de la hoți. Asta atâta vreme cât hoții nu săreau calul…
Așa și în situația asta. Ursu e mort, toată lumea știe cine l-a omorât iar procuratura și judecatoria au reușit să-i facă scăpați pe cei doi nemernici. Din greșeală, din incompetență, din-adins… nici nu mai contează!
Tot ce contează este că omul de rând, precum Giuleșteanul pre-revoluționar, are din ce in ce mai puțină încredere în chestia aia care se cheamă ‘stat’.
„Despre morți, doar adevărul” Așa m-a învățat unul dintre preoții care m-au botezat. Vreo 50 de ani după aceea, cu puțină vreme înainte ca el însuși să devină ‘subiect de discuții’.
Nu i s-a bătătorit bine pământul pe mormânt și ‘adevărul’ despre Șora a început să iasă la iveală.
Cred ca ce deranjează cel mai tare la genul ăsta de oameni – adică la ‘Șora’, este ‘răzgândirea’ lor. Și amănuntul că răzgândirea lor a avut succes la public…
Imaginați-vă un Iliescu ieșit pe post și declarând că, de fapt, capitalismul de piață liberă și democrația autentică sunt, în practica de zi cu zi, mult mai bune decât ‘despotismul luminat’. Chestia aia pe care a încercat el sa o pună ‘în opera’. Înaintea lui Putin dar asta e altă discuție.
Avem într-adevar nevoie de ‘consistență’. De ‘consistency’… dar n-am gasit altă ‘traducere’. Avem atât de mare nevoie de consistență încât uităm de lecția fiului risipitor. Și de faptul că dumnezeu îl iubește mai mult pe păcătosul întors în turma decât pe neprihănitul care n-a avut vreodată ocazia să păcătuiască. Care, de fapt, nu a putut să greșească. Care nu a reușit să-și înțeleagă greșeala, să și-o recunoască – măcar în sinea lui, ca apoi să facă un minim efort pentru a îndrepta ceva din ea.
Revenind la ‘moș Tăgârță’, spuneau unii la TV ca el a ‘înființat’ Biblioteca pentru Toti. Dacă e adevărat, tipul ăsta a facut mai mult pentru cultura română decât 95% din așa considerații intelectuali mioritici.
Cercetând internetul, aflu că Șora doar a reînființat BpT. Uite că „țuțărul Anei Pauker” făcuse ceva bun încă de pe vremea comunismului.
Și atunci? Cum rămâne cu adevărul? La ce mai folosește spunerea lui?
Spunerea unui lucru… are niște consecințe. Nu neapărat ‘consistente’ cu scopurile vorbitorului. Adevărul devine adevărat doar odată cu acceptarea lui ca atare de către ascultător.
Spunerea unui adevăr ‘adevărat’ are ca consecință lămurirea lucrurilor. Rostirea unor jumătăți de adevăruri, înghițite pe nemestecate de către ascultători pentru că se potrivesc cu credințele împământenite deja în mințile acestora, reușește să întrețină – cel puțin pe termen scurt, ‘ceața’. Face în așa fel încât situația să rămână favorabilă pescuitorilor în ape tulburi.
Ăsta fiind motivul pentru care ‘răzgândiții’ sunt blamați atât de intens. Toți cei cărora le convine situația actuală sunt îngroziți de idea că s-ar mai putea răzgândi și alții. Subiectul ‘răzgândirii’ lor nici măcar nu contează! Actul răzgândirii, în sine, este obiectul anatemei! Idea că ‘publicul’ ar putea gândi… fiecare cu/de capul lui…
Chestia asta provoacă frisoane. De la dictatori până influenceri! Tuturor celor care își arogă misiunea de a gândi pentru ceilalți.
Și totuși. De ce „despre morți, doar adevărul”?!? De ce nu e suficient ‘despre morți, numai de bine’?
Morții nu se mai pot apăra. Nu mai pot minți în numele lor. Dar noi putem.
Noi suntem singurii care mai putem. Minți. Și, în același timp, noi suntem singurii care mai putem apăra adevărul. Adevărul care este în același timp al lor, al morților, și al nostru. Al nostru, cei care mai avem încă atât de mult de pierdut. Adică totul!
Care adevăr trebuie rostit, repetat și apărat tocmai pentru că altfel ‘întunericul ne va fi ispită’.
Abia am ieșit din 50 de ani de ‘întuneric’. Dinspre răsărit ne momește o altă ‘ispită’. Singura noastră șansă este ca din ce în ce mai mulți dintre noi să se ‘răzgândească’. Să înțeleagă că fiecare dintre noi e supus greșelii și că e OK să revii la calea cea dreaptă.
Și mai trebuie ceva. Trebuie să învățăm, cu toții, să ‘iertăm greșiților noștri’! Să învățăm, cu toții, să prețuim răzgândirea.
Context: La JAI-ul din decembrie 2022 s-a stabilit, din nou, că România – și Bulgaria – nu întrunesc, ‘încă’, toate condițiile pentru a fi acceptate în Schengen.
Spritz-pauză: Dacă vă place alergatul în jurul cozii, încercați să determinați care dintre cei doi factori a fost mai important: Cancelarul Austriei a crezut că are ceva de câștigat – în plan politic ‘intern’, se apropie alegerile și stă prost în sondaje, sau cancelarul Austriei a putut face chestia asta pentru că România încă nu e în Schengen. Ca urmare a faptului că noi – NOI – încă nu ne-am ‘spălat hainele’. În familie, în public…
Să revenim. Din punct de vedere ‘tehnic’, ne aflăm în fața unei ‘măsurători multidimensionale’. În situația în care mai mulți decidenți – fiecare cu setul său de interese/criterii de evaluare, încearcă să determine care ar fi cea mai bună ‘cale de urmat’. ‘Deciziile anterioare ne-au adus aici, unde suntem acum. Ce facem mai departe?’ Multidimensionalitatea măsurătorii constă în multitudinea de agenți măsurători, de criterii individuale de măsurare – declarate sau nu, de raporturile de putere dintre agenții măsurători – asumate sau nu. Peste care își pune amprenta evoluția, în timp, a fiecăruia dintre acești ‘parametri’. Fiecare dintre acești ‘parametri’, dintre aceste variabile, sunt obiectivate de oameni. Toate măsurătorile sunt ‘obiectivate’ de oameni… Care oameni, indiferent de cât de obiectivi vor să fie/se cred că sunt, sunt supuși răzgândirii! Care răzgândire – reevaluare sună mai bine? – este un lucru cât se poate de firesc.
Nota Bene, ‘firesc’ nu exclude ‘autodistructiv’. Exact asta fiind menirea oricărui decident cu scaun la cap. Să pună feed-backul la treabă atunci când maximizează șansele de supraviețuire a sistemului de care se ocupă.
Complicat?!? Voi simplifica. Cu barda!
Avem un decident. Eu!
Care eu a fumat timp de 45 de ani. Și a început să tușească. Ce face eu ăsta? Se lasă de fumat sau îi dă înainte? Maximizează șansele de supraviețuire a organismului sau se mângâie singur pe cap? ‘Tusea nu e de la fumat. E de la poluare! Faptul că mi-am făcut de cap în ultimii 45 de ani nu a avut nici o consecință asupra situației de acum. Eu m-am comportat firesc, alții sunt de vină!’
Ce încercăm să maximizăm? Viitorul? Împreună cu ceilalți? (Asta e altă discuție, cel puțin la fel de pasionantă) Sau stima noastră de sine? (Fără de care nu avem nici un fel de viitor, vezi discuția de mai sus)
Am divagat până dincolo de orizont? ‘Dincolo de orizont’ e totuși pe aceiași planeta, se putea și mai rău…
Decidenții adunați la JAI-ul din decembrie 2022 au ‘determinat’ ceva. Suma vectorială a deciziilor lor a fost obiectivata – adică ‘pusă în practică’, prin ‘sentința’: ‘România și Bulgaria nu îndeplinesc toate condițiile pentru a accede în Schengen’.
Acuma, că m-am întors la subiectul cu care am început, voi încerca să folosesc ‘impresiile’ cu care m-am întors din excursia de dincolo de orizont.
Am rupt pisica acum 33 de ani. Și tot încercăm să intrăm în ‘celălalt club’. Practic, mai avem doar doi pași de făcut. Schengen și OECD.
După care… chiar că nu vom mai avea pe cine da vina!
Și uite că iepurele a ieșit singur din pălărie…
Feed-backul primit la JAI a fost: ‘Nu îndepliniți toate condițiile!’
Ce variante avem?
Dăm vina pe alții sau încercăm să ‘îndeplinim condițiile’?
‘Păi ce condiții să mai îndeplinim? Tu nu vezi că ăștia se schimbă de la o zi la alta?!? Că li se năzare tot felul de chestii?!?’
‘Nu îndepliniți toate condițiile’ înseamnă cel puțin două lucruri. Repet, avem de a face cu o măsurătoare multidimensională. ‘Condițiile’ sunt atât ‘tehnice’ cât și ‘artistice’. Pe cele ‘tehnice’, le îndeplinim de mult. Suficient de bine încât diverse alte foruri europene să ne certifice în sensul ăsta. De ceva vreme, stăm prost doar la capitolul ‘impresie artistică’. Adică, pe românește, comportamentul nostru nu generează suficient de multă ‘solidaritate europeană’!
Să mai traduc? Încă nu suntem văzuți suficient de bine. Din punct de vedere rațional, adică la rece, cam toți decidenții din Europa si-au dat seama că Europei i-ar fi mai bine cu noi înautru. Dar nu încă suficient de bine! Imaginea României este, încă, suficient de ‘incertă’ încât celor cărora ‘le vin idei’ să li se pară că România poate fi folosită pe post de piñata. Pe post de ciuca bătăilor.
‘Bine bă! Și dacă tot le știi tu pe toate, cum rezolvăm chestia asta?’
Simplu! Ne lăsăm de fumat!
‘Te-ai țicnit?!?’
Suntem ciuca bătăilor pentru că nu suntem o echipă! Suntem foarte atenți la paie și ignorăm, cu grație, bârnele. ‘Admirăm’, cu lupa, paiele din ochii altora și nu băgăm în seamă bârnele din ochii noștri!
Ieșirea e colea. Tot ce trebuie să facem este să ne spălăm pe ochi. Să înțelegem odată că reproșurile nu ajută la nimic. Să înțelegem odată că pentru a ieși din rahat ai nevoie să vezi cărarea. Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși, vom continua să ne rostogolim în rahat. Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși – pe ‘trădătorii’ din mijlocul nostru și/sau pe ‘dușmanii’ din afară – vom continua să ne ducem după fentă.
Trădătorii trebuie eliminați și dușmanii trebuie puși cu botul pe labe! Asta nu se discută.
Pentru a face lucrul ăsta este nevoie să ne uităm în ochii lor. Iar pentru a te putea uita în ochii cuiva, trebuie să faci două lucruri.
Să-i deschizi pe-ai tăi. Ca să vezi! Și să te speli pe ochi. Ca să nu te faci de râs…
Pentru ca meciul să înceapă cu adevărat, participanții trebuie să se privească ochi în ochi! Doar așa vom ști cine în echipa cui e. Doar așa vom ști cine are de gând să respecte regulile. Cine are tendința să se prefacă. Și ce vrem să facem în continuare.
Continuăm să ‘vopsim gardul’ sau învățăm ‘leopardul’ să folosească litiera?
‘Și ce legătură are Iohannis cu toată treaba asta? El e leopardul? Pe el trebuie să-l învățăm bunele maniere?’
Am scris toata tevatura asta degeaba… N-am fost suficient de clar! ‘Leopardul’ suntem noi!
Noi suntem cei care trebuie să punem lucrurile în ordine. Ce e mai important? Credibilitatea lui Iohannis sau intrarea in Schengen?
Nu se poate una fără cealaltă? Foarte corect! Dar vom fi luați cu adevărat în serios abia după vom înceta să-l scoatem ‘în față’ pe ‘Iohannis’! Pentru toate greșelile făcute de noi. De fiecare dintre noi.
Nu mi-am dat seama de chestia asta atunci când am făcut armata. La TR. Sergentul care s-a ocupat de noi, în primele 3 săptămâni, a fost cât se poate de OK. Profesionist – știa cu ce se mănâncă armata, suficient de ‘apropiat’ de noi încât să-l ascultăm din convingere și nu de frică, suficient de distant încât să nu ne obrăznicim… Iar toate astea cu toate că era și el militar în termen. Nu APV-ist!
Restul subofițerilor cu care am avut de a face – câțiva, au fost de la inepți în jos. La impresia pe care o aveam despre categoria asta socială au contribuit foarte mult și contactele pe care le-am avut – nici ele foarte multe, cu ‘sergenții de stradă’. Cu milițienii.
În condițiile astea, imaginați-vă surprinderea cu care am citit, undeva, că subofițerii sunt coloana vertebrală a oricărei armate. Că fără subofițeri bine pregătiți, orice armată e varză.
După care am terminat școala – de ingineri, și am ajuns în producție. Unde am dat de varianta civilă a subofițerilor. Adică de maiștri.
Iar am avut noroc. Chior! Nea Nelu Manolache, maistrul de la care am învățat meserie, era exact ceea ce trebuia să fie. Echivalentul perfect al sergentului pe care l-am avut în armată. Doar că, de data asta, am avut de a face cu mult mai mulți – și mai diverși. Unii își știau menirea – și se străduiau să-și ‘umple’ rolul, alții… făceau figurație… Fără să înțeleg, atunci, echivalența dintre maiștri și subofițeri, am observat totuși cât de ‘productiv’ este un maistru bun! Și ce ‘gaură’ în ‘dispozitivul de luptă’ produce un maistru figurant.
După care m-am apucat de alte cele. Printre care, la vreo 15 ani după ce avusesem de a face, profesional, cu ultimul maistru din viața mea, m-am apucat de sociologie. Adică am început să înțeleg cum funcționează societatea. Cum interacționează oamenii între ei și cum este influențat rezultatul acestei interacțiuni – adică societatea în întregul ei, de însăși calitatea interacțiunilor dintre oameni.
Atunci mi-am adus aminte de faza cu ‘importanța subofițerilor’. Și a maiștrilor. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă ‘cureaua de transmisie’. Mecanismul prin care deciziile ajung să fie puse în aplicare și prin care se colectează și centralizează feed-backul. După care am înțeles și rolul profesorilor. Cureaua de transmisie dintre generații…
Mulți dintre voi n-au făcut armata. Aproape niciunul dintre noi nu a fost în război. Puțini dintre voi știu cu adevărat ce e acela un maistru… pentru ca sunt din ce în ce mai puțini maiștri…
Din cauza păcii în care ne-am lăfăit de aproape trei generații încoace, am devenit orbi. Armatele nu au mai fost puse în situații de supraviețuire și importanța subofițerilor a căzut ‘într-un con de umbră’. Din cauza noilor tehnici de management, rolurile de ‘execuție’ au devenit impersonale. Maiștrii au fost înlocuiți cu șefi de echipă.
Din păcate, sunt convins că foarte mulți dintre voi sunteți deja ‘în ceață’.
‘Care e diferența între maiștri și șefi de echipă?’ Ce ne aia pe noi de subofițeri? Ne pregătim de război?!? Și, oricum, războaiele de azi sunt altfel decât cele de pe vremea subofițerilor…’
Hai s-o iau altfel.
Pe vremea mea, erau două feluri de a face armata. Normal și cu termen redus. Un an și 4 luni sau 9 luni. Dacă intrai la facultate făceai 9 luni, dacă nu – și nu reușea tac-tu să te amâne, făceai ‘armata lungă’. La TR, te luau toamna și te liberai primăvara. Primele 3 săptămâni stăteau niște gradați de la armata lungă cu teriștii și după aia rămâneau doar între ei. Iar peste vară, dormitoarele teriștilor rămâneau goale. În armata lungă/normală, încorporările aveau loc de trei ori pe an. În așa fel încât să fie tot timpul ‘cineva’ acolo. Unii – recruții, erau instruiți iar ceilalți, veteranii, ‘păzeau patria’. Asta în teorie. În practică, recruții și veteranii făceau armata împreună. Unii dintre veterani fuseseră înaintați în grad – nu mai erau soldați proști – și erau folosiți pe post de subofițeri. În armata pe care am văzut-o eu, subofițerii adevărați, de carieră, erau puțini și îndeplineau exclusiv funcții administrative. Nu erau implicați în procesul de instrucție. Așa că ‘trupa’ – cei care ‘făceu armata’, care stăteau tot timpul în unitate – erau, practic, la dispoziția gradaților veterani. Care se comportau, mai ales cu recruții – cu proaspeții veniți – după principiul ‘le fac și eu lor ce am pățit eu în ciclu’ unu’ ‘. Adică tot felul de mizerii. Care mizerii se tot perpetuau de la un ciclu la altul… Victimă colaterală fiind conceptul de subofițer. Ideea de a învăța unul de la celălalt. ‘Cureaua de transmisie.’ Liantul care ține lumea laolaltă.
Scriind cele de mai sus am mai înțeles ceva. Modul, pervers, în care am fost condiționați noi, cei de la TR, să credem că eram diferiți de ceilalți. Că eram mai cu moț… Tocmai pentru că fusesem ținuți deoparte! Acesta fiind și motivul pentru care mulți dintre noi n-am prea înțeles nimic din ce se petrecea în fabricile unde fusesem trimiși să contruim socialismul. Ce importanța are chestia asta? Noi suntem generația care am ‘patronat’ dezindustrializarea României…
Și, că tot am menționat mai devreme o oarecare echivalență între rolul jucat de subofițeri și cel al profesorilor – amandouă categoriile sociale fiind curele de transmisie, chiar dacă fiecare ‘transportă’ altceva iar punctele de plecare/sosire sunt diferite – am să vă atrag atenția că noi, adică generația din care fac eu parte, suntem autorii morali ai inflației de doctorate calpe care tot ies la iveală.
Și care ar fi victoria? Că i-am făcut din vorbe? Iar?!?
Ne-au primit în NATO pentru că aveau nevoie de noi, în UE pentru că le e mai bine cu noi înăuntru decât le-ar fi fost fără noi, au ridicat MCV-ul – mă rog, or să-l ridice, pentru că a fost înființat un MCV pentru toate țările UE, și or să ne primească în Schengen pentru că stau prea mult la vamă camioanele cu ajutoare pentru Ucraina.
Cu alte cuvinte, noi, România, am făcut/primit toate astea mai degrabă împotriva celor enumerați mai sus decât datorită lor.
Faptul că unii dintre ei luau/vor lua leafă de la stat când lucrurile astea se întamplau/vor întâmpla nu înseamnă mare lucru!
Victoriile și înfrângerile ne aparțin. Nouă! Noi suferim consecințele, noi trebuie să înțelegem ce (ni) se întâmplă. Pielea noastră este în joc, noi suntem datori să ne evaluăm cu luciditate. Dacă mai umblăm mult cu cioara vopsită, dacă mai alergăm mult după cai verzi pe pereți, ne vom alege cu Fata Morgana.
nicichiarasa 