Am citit mai puțin de un sfert din cărțile pe care le-am primit ca temă în timpul școlii/liceului.
Și nici una dintre cele care aveau ceva de a face cu critica literară.
„Autorul vrea să ne spună…” îmi ridica părul pe ceafă.
‘Păi ce, eu sunt prost? Nu știu să citesc? De ce trebuie să-mi spună ăsta ce vrea să spună autorul?!?’

‘Și atunci? Ce te-a apucat acum?’

Tocmai ce am aflat că un premiu literar, pentru poezie, a băgat zâzanie în bula feministă din internetul românesc. Discută oamenii cu o pasiune…

Eu sunt inginer. Nu le am p-astea cu exprimarea elegantă.
Mă doare la bască despre cine ce cuvinte folosește.

„Uitând de toate
(O portiune a anatomiei mele, dar nu creierul) e o mașinărie războincă
Care vrea să-și facă dreptate”.

Acuma, că nu vă mai puteți ascunde după frusta pizdă, ce înțelegeți din textul de mai sus?

Eu, unul – inginer fiind, citesc că o „pizdă” – independent de restul ființei de care este ‘atașată’ și făcând abstracție de toate celelalte condiționalități care ‘limitează’ existența tuturor ființelor, cu și fără pizdă – se operaționalizează în „mașinărie războinică” și se pornește să-și facă dreptate. Sieși… Adică pentru sine!

Cum bine zicea mai sus unul dintre comentatori.
‘Copilul intolerant care se pornește să-și devoreze mama anacronică.’

O parte dintre observatorii lumii cultural artistice susțin că adevăratul artist ‘șochează’.
Că pentru a ‘deschide ochii privitorilor’ artistul trebuie să le ‘violeze’ acestora ‘retina’.

OK, cică scopul scuză mijloacele…
Dar care scop?

Tot de pe net:
Ce scandal! O femeie vorbește despre propriul ei corp!!
Dacă v-a picat rău, luați niște versuri respectabile (cum altfel?) de Eminescu:

(Urmează o serie de citate, din care voi folosi doar unul)

Ah, cum nu-i aicea nime
Să mă scap de mâncărime
Să storc boţul între craci,
Să-i sug măduva din saci.

Și uite-așa ajungem tot la ‘ce vrea să spună artistul’…
Până la urmă, contează cu ce rămâi după ce ți-a fost ‘violată retina’!

Eminescu și proaspăta laureată folosesc, într-adevăr, aceleași cuvinte.
Dar nu spun același lucru…
Eminescu glosează, cât se poate de la obiect, despre cum e să ajungi, împreună cu cineva, la orgasm.
Iar laureata NOASTRĂ vorbește despre jihad. Despre dorința arzătoare de a-și face singură dreptate. În orice condiții…

Și de ce am ‘strigat’ „noastră”?

Pentru că Ileana Negrea n-a apărut din pustiu.
A crescut printre noi și trăiește cu noi.
În timpul acestei vieți a adunat toate simțirile pe care le strigă acum.
De la noi a învățat ‘expresia artistică’ de care se folosește pentru a-și exprima trăirile.
Expresie artistică pe care tot noi i-am validat-o!
Noi, contemporanii ei, suntem cei care i-am dat premiul care „a băgat zâzanie în bula feministă din internetul românesc”.

Noi, contemporanii ei, suntem cei care pierdem vremea discutând despre pizdă în loc să ne vedem în oglinda pe care ne-o ține Ileana Negrea.

Am devenit atât de individualiști încât restul ni se pare normal.
Restul, adică tot ce nu ne oripilează pe NOI.

„Uitând de toate
….mea e o mașinărie războinică
Care vrea să-și facă dreptate”

Uitând de toate…

LE

Între timp ‘am făcut rost’ de textul integral.

Avertisment

Ai grijă
O să te prind în mine cu răutate
Răutatea copilului egoist
Care nu a avut nimic al său
Să-ți opresc pentru o clipă mișcările
Să stăm așa
În timp ce lumea asta
Se duce dracului
Cu virușii și ghețarii
Și animalele și planeta
Și chiriile și evacuările și șomajul
Și violența domestică și precaritatea
Încremeniți
Și perverși
Uitând de toate
Pizda mea e o mașinărie războinică
Care vrea să își facă dreptate
Capturat și cuminte
Mă vei privi cu ochi tremurători
Și-abia atunci te voi primi cu-adevărat
În mine
Și-abia atunci
Te vei putea mișca
Și-abia atunci
Revoluția.

Poezia asta chiar începe să-mi placă.
Realitatea descrisă – așa cum a fost ea percepută de Ileana Negrea, continuă să mă oripileze.
Pe voi ce vă oripilează? Ce ați vrea să schimbați?