Archives for category: In limba Romana

Pentru ‘recenți’, ăsta a fost ordinul dat de Lenin după ce boșevicii pe care îi comanda au preluat controlul asupra Sankt Petersburgului.

‘Revoluția’ avea nevoie să controleze teritoriul.
Iar punctele obligatorii de trecere, pe vremea aia, erau … gările.

Treaba nu mai e chiar atât de simplă.
Lumea de astăzi e mult mai complexă.
Și mult mai greu de controlat.

Și totuși.
Încă mai există anumite puncte obligatorii de trecere.

Suntem, fiecare dintre noi și toți laolaltă, consecința deciziilor noastre.
Și a circumstanțelor în care au fost luate aceste decizii, bineînțeles.
Doar că respectivele circumstanțe erau fixe. Adică în exteriorul dispozitivului decizional. În afara controlului decidenților. În afara capacității noastre de a schimba ceva.
Singurul lucru pe care îl puteam determina noi, în momentul fiecăreia dintre deciziile noastre, era decizia însăși.

‘Și ce e aia o decizie, până la urmă?’

Un răspuns.
Răspunsul pe care îl dăm atunci când realitatea ne întreabă de sănătate.
Dar pentru ca răspunsul nostru să fie cu adevărat o decizie, acesta trebuie să îndeplinească niște caracteristici.
Să fie conștient, asumat și bazat pe informații.

Pentru ca răspunsul nostru să fie o decizie, trebuie ca noi să fim acolo atunci când îl formulăm, să ne asumăm răspunderea pentru el și să-l adoptăm pe baza unor informații.

‘M-ai băgat în ceață…’

Să fim acolo.
Adică să ne fie mintea la ce facem în momentul ăla. Să ne gândim la lucrul pe care îl avem de făcut atunci. Nu la altceva.

Să ne asumăm răspunderea.
Adică să ne dăm seama că oalele se vor sparge, mai devreme sau mai târziu, în capetele noastre proprii. Că nu ține cu ‘așa mi-a spus șeful.’ Și nici cu ‘așa mi-a venit.’

Pe bază de informații.
‘De ce așa și nu altfel?’
‘Pentru că…’ ‘Înainte de a decide să… am verificat în… și rezulta că…’

Nici o decizie nu a fost vreodată perfectă. Din nici un punct de vedere.
După cum vedem cu ochiul liber, lumea în care trăim nu este, nici pe departe, perfectă. Nici măcar noi, fiecare dintre noi, nu suntem perfecți.
Asta e mai greu de acceptat dar, la nivel teoretic… cei mai mulți dintre noi se vor declara a fi de acord…
Și cu toate imperfecțiunile noastre, am supraviețuit până acum.
Pentru că nu am făcut, încă, nici o greșeală capitală…

‘Bine, bine, dar ce legătură au gările cu toată chestia asta?!?’

Ei bine, gările actuale sunt locurile de unde ne luăm informația.

Informație care e foarte asemănătoare aerului pe care îl respirăm.
Intră în noi fără mare efort – dacă situația e, măcar aparent, normală.
Iar efectul pe care îl are asupra noastră devine evident abia prea tarziu.
Abia atunci când facem emfizem pulmonar datorită porcăriilor pe care alții le-au aruncat în atmosferă. Abia atunci când radiografia ne arată cancerul pulmonar pe care ni l-am dăruit singuri după zeci de ani de fumat.

Cam așa e și cu informația asta. Dacă înghițim pe nemestecate toate prostiile… ne ducem de cap. Nu mai suntem cu adevărat acolo atunci când luăm decizii. Nu ne mai asumăm răspunderea. Nu mai căutăm informația cu adevărat relevantă.

Nu mă credeți?

Haideți să vă spun povestea pistoalelor mitralieră de la Țăndărei.

În primăvara lui 2010, pe baza unor informații venite din Anglia, o ‘echipă mixtă’ de la Ministerul de Interne a luat la puricat o parte a comunității rome din Țăndărei. Pentru obiectul acestei postări, nu are nici o importanță ce informații fuseseră furnizate de către poliția engleză. Și nici cum s-a terminat ancheta/procesul. Tot ce mă interesează pe mine este că în timpul perchezițiilor au fost ridicate niște arme.

O parte dintre aceste arme au fost returnate. În 2019. De către instanță. Pentru că cei la domiciliile cărora fuseseră găsite aveau suficiente documente care să justifice prezența respectivelor arme.
Să mai notăm că sentința finală – care a constatat prescrierea faptelor, a făcut mare vâlvă. În societate și în presă

Fast forward către zilele noastre.
O parte a comunității rome din Țăndărei, proaspăt întoarsă din diverse locuri aparținând de vestul bogat al Europei, a socializat atât de intens încât a atras atenția autorităților publice însărcinate cu convingerea populației să respecte măsurile de distanțare socială.
Măsuri cât se poate de pertinente pe caz de pandemie COVID-19.
Drept pentru care o altă echipă mixtă a luat din nou la puricat aceiași comunitate romă din Țăndărei…

Rezultatul fiind confiscarea a „11 puști de asalt de la localnicii veniți din străinătate”

„Potrivit Deutsche Welle, care citează declarațiile unor martori la acțiunea poliției, armele confiscate sunt puști de asalt Kalasnikov, AK-47, pe care polițiștii și jandarmii le-au confiscat în urmă cu zece ani, la debutul dosarului internațional legat de traficul de carne vie. La finalul procesului însă, după achitarea tuturor inculpaților de către judecători, armele au fost returnate deținătorilor.

Ce se înțelege de aici?
Că cel care semnează articolul este convins de veridicitatea informațiilor pe care le ofera publicului său. Cititorilor săi. Celor pe care îi informează cu privire la ce se întâmplă în societatea din care fac, cu toții, parte. Ziarist și cititori laolaltă.

Care societate, democratică fiind, depinde în mod definitoriu de deciziile – inclusiv de natură politică, luate de fiecare dintre noi. Cititori și ziariști laolaltă. Decizii pe care le luăm în funcție și, poate chiar mai important, în atmosfera creată de informațiile pe care le avem la dispoziție. Inchidem paranteza.

11 „Puști de asalt?!? Sau 11 „arme de foc”?!? E totuși o mare diferență…
Fotografia ne îndeamnă să credem că ar fi vorba despre pistoale mitralieră…
Iar prudența ne îndeamnă să verificăm sursele. Adică să mergem pe urmele autorului…

Articolul din Deutche Welle, extrem de interesant, vorbeste doar despre un „răsunător și rușinos eșec al justiției din România”. Discutabilă formulare … să trecem. În orice caz, în articol nu este menționată nici o armă. De foc, letală, de asalt… de loc!
Mergem mai departe. În corpul articolului din Deutche Welle găsim un link. Acolo unde este vorba despre rușinosul eșec al justiției din Romania. Click … și ajungem la un alt text extrem de interesant. Unde se face, în sfarșit, vorbire despre niște „arme ascunse sub podea”. Nu știm ce fel de arme. Aflăm doar că aceste arme ar fi fost, într-un final, restituite posesorilor.

Adică primim o confirmare, incompletă, a aserțiunii că cele „11 arme de asalt” ar fi putut fi cele restituite în urma „răsunătorului eșec”.

Așă că Google…

Din Gândul aflăm că „În timpul perchezițiilor, au fost găsite zeci de arme de foc, inclusiv 4 pistoale mitralieră AK-47” Hopa! Deci au fost niște pistoale mitralieră pe acolo. 4, nu 11, dar măcar au fost.
Și totuși! Nu poate exista vreo instanță care să restituie niște pistoale mitralieră unor civili din Romania. Indiferent că or fi fost 4 sau 11.
Mai departe…

De la Agerpres aflam că „Din rechizitoriul în baza căruia cei 24 au fost trimişi în judecată mai reieşea că la percheziţiile efectuate la domiciliul inculpaţilor au fost găsite două pistoale-mitralieră AKM, cinci arme de vânătoare, un pistol cu gaze şi unul cu bile.” Precum și soarta unora dintre aceste arme. „confiscarea specială a încărcătoarelor de arme ridicate de la inculpaţii (A.A.) şi (O.O.).
Păi stai așa! Erau 4 (adică patru) sau 2 (adică două)?!? Erau arme (adică pistoale mitralieră) sau doar încărcătoare?!?

Inapoi la Google…

Și găsim sentința… pentru conformitate, am găsit un pdf despre care cineva, ecler.org, pretinde ca ar conține varianta anonimizată a sentinței. Eu unul, mă voi mulțumi cu ce am găsit până acum. Voi explica mai târziu de ce.
Aflăm de acolo că patru inculpați au fost „trimişi în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de „nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor
Și mai aflăm că a fost dispusă confiscarea specială a 3 (trei) încărcătoare de pistol mitralieră și a unui număr de cartușe.

Adică nici 2, nici 4 ci 3. În nici un caz 11. Încărcătoare, nu arme de asalt.

Toată ancheta asta pe net mi-a luat cam o oră. Cel mai mult a durat citirea sentinței. Scrisul a fost altă poveste, dar nu despre asta e vorba aici.

Ați obosit?

Și eu.

Dar încă nu am înțeles ceva.
Vorbeam la un moment dat de responsabilitate. Și de nevoia ca cel care își asumă acea responsabilitate – adică semnează articolul, să fie satisfăcut de autenticitatea eforturilor proprii.

Nimeni dintre noi nu poate pretinde ca deține adevărul absolut. Cu privire la nimic. Dar cât de ușor e să afli ….că ceea ce crezi tu că știi e fals. Incomplet. Vag.

Te faci de râs. Nu te mai crede nimeni.

Practic, lași gara pe mana oricui.

Și unde ajungem?

Cum vom mai decide data viitoare?

Cum ne vom mai constui într-o comunitate capabilă să-și decidă singură soarta?

Exemplar scanat din arhiva personala.

OK. Și de ce ar da cineva 200 de lei pentru a afla care sunt primele 1000 de companii din Romania?!?
Pentru a afla care sunt primele 1000 de companii dispuse să plătească cotizația aferentă apariției în acest clasament….

Orice încercare de a învăța ceva, de a-ți spori cunoștințele despre un anumit subiect, este doar o încercare de a deveni intim cu acesta.

Curioșii au două drumuri deschise înaintea lor.

Unul care presupune multă discreție, răbdare și un anume fel de reținere.
Celălalt cere o abordare directă, aproape contondentă.
În timp ce prima abordare seamănă mai mult cu un ritual, al doua este mai degraba un fel de încăierare.

Rezultatele sunt, evident, diferite.
Nu chiar diferite. Doar fundamental.

Iar diferența seamănă foarte mult cu diferența dintre a curta și a viola.
Rezultatul final poate fi un același. Nașterea unui copil. Dar…

Același lucru cu diferența dintre artă și știință.

Este adevărat că pentru a face sex, ambii parteneri trebuie să fie, măcar un pic, dezbrăcați.
Dar câtă diferență este între a face sex și a face dragoste!

Rezultatul final este doar aparent același!

Permiteți-mi să vă prezint un scenariu fictiv.

Avem un observator inteligent și un vehicul peri-galactic.

Nu există detalii disponibile despre observator, cu excepția faptului că acesta are acces la un flux cuprinzător de date în timp real despre ceea ce se întâmplă în interiorul – sau, mai exact la suprafața, vehiculului peri-galactic.

Și iată ce a înregistrat observatorul:

Vehiculul este transformat continuu de către pasageri.
De fapt, există două maniere în care pasagerii își schimbă vehiculul.
Interacționând direct cu acesta.
Și ca un cumul de consecințe ale interacțiunilor care au loc între pasagerii înșiși.

Pasagerii evoluează.
De la începutul observației, unii dintre ei au devenit dominanți.
Dar, indiferent dacă deveniseră dominanți sau nu, majoritatea pasagerilor au dispărut. Atât ca indivizi, cât și ca specii.

Specia dominantă actuală este cea mai ciudată de până acum.

Afișează un amestec ciudat de comportamente inteligente și tendințe suicidare.

Este alcătuită din indivizi autonomi, capabili să găsească soluții ingenioase pentru probleme aproape intractabile.
Dar, și în asta constă ciudațenia lor, încă nu au reușit să descopere două lucruri de bază:
Natura limitată a vehiculului pe care locuiesc. Atât în ​​timp cât și în spațiu.
Nici cum să-și echilibreze autonomia individuală – care îi face să fie ceea ce sunt, cu nevoia fundamentală de a coopera pentru atingerea scopului lor natural. Supraviețuirea propriei specii! Implicit, și a lor ca indivizi.

Dacă întregul „proiect” ar fi fost un film SF, textul de mai sus ar fi constituit introducerea.
Urmat de:

În prezent, pasagerilor dominanți le este predată o lecție. De către unul dintre cei care pareau insignifianți. Până de foarte curând. De către un virus, după cum îi spun dominanții.
Acest virus – ca toate rudele sale, este capabil să deturneze alte organisme și să le convingă cumva să lucreze pentru el. La un cost foarte ridicat pentru organismele deturnate.
Iar în acest caz, organismele deturnate aparțin speciei dominante.

Și ce au ales indivizii aparținând speciei dominante? Adică cei aflați direct în fața pericolului?
Să se informeze reciproc cât se poate de prompt și să coopereze serios și sincer pentru atingerea scopului comun?

Nu chiar. Încă nu, oricum.

Teme pentru acasă:
Ce ar gândi observatorul inteligent din exteriorul vehicolului despre întreaga situație?
S-ar putea El gândi să dea o mână de ajutor?

Un număr de cadre medicale și-au dat demisia.
Unii invocând lipsurile din spitale, unii circumstanțe personale… alții pur și simplu fără motiv.

Internauții români de pe Facebook au început să se poziționeze.
De la brutalul ‘dezertori’ până la ‘primul lucru pe care trebuie să-l cerem de la guvernanți după ce trece criza este să reconstruiască din temelii sistemul de sănătate’.
Trecând prin ‘Toți sunt de vină. Chiar dacă nu luau toți șpagă, toți știau ce se întâmplă. Nimeni n-a făcut nimic. Singurul mod prin care unii dintre ei și-au manifestat dezacordul a fost plecarea. S-au dus și nu s-au mai uitat înapoi.’

Ce ziceți despre ‘Toți suntem de vină!’?

E adevărat că nu toți medicii cereau șpagă.
Din păcate, aproape toți acceptau. Plicurile pe care le strecuram noi. În buzunarele lor. În buzunarele halatelor lor albe…

Până nu demult, logica noastră era simplă.
‘E firesc să primească, au salariile foarte mici.’

Salariile angajaților din sistemul de sănătate erau într-adevăr mici.
Iar noi am fost atât de înguști la minte încât am lăsat-o așa cum căzuse.
‘Dă-i încolo. Au destui bani!’

Asta până în momentul în care din ce în mai mulți dintre ei au preferat să-și ia ei singuri talpășița. În loc să mai accepte șpaga noastră.

Abia atunci am înțeles cât de rămas în urmă era sistemul nostru de sănătate.
Abia atunci când personalul medical a continuat să plece și după măririle atât de substanțiale ale lefurilor din sistem.

Cred că a venit momentul unei reale schimbări la față.
Cred că a venit momentul să încetăm a mai cere ceva celorlalți înainte de a ne uita un pic în sufletul nostru.

Înainte de a cere guvernanților restructurarea sistemului de sănătate. Înainte de a cere celor din sistemul de sănătate să-și pună în pericol sănătatea lor pentru a apăra sănătatea noastră.

Înainte de a cere toate aceste lucruri este momentul să înțelegem că noi suntem cei care am dat șpăgile. Că noi suntem cei care am îngăduit, mai ales după 1990, sistemului să devină din ce în ce mai corupt.
Da, noi suntem cei care acum tragem ponoasele.
Cu toții. Medici, asistente, infirmiere, brancardieri, femei de serviciu, pacienți, aparținători. Toți.

Victime și Vinovați. În același timp.

Tocmai de aceea va fi suficient să ne schimbăm noi.

Iar după ce ne vom fi schimbat noi, nu va mai fi nevoie să le cerem celorlalți să se schimbe. Pentru că ne vom fi schimbat, deja, cu toții.

Sau, măcar, suficient de mulți dintre noi.

Pentru ‘recenți’, ăsta era reproșul adus, imediat după Revoluția anti-comunistă din Decembrie ’89. celor întorși din exil.

Pentru mai multă exactitate, fraza nu era atât un reproș cât mai degrabă un argument. Folosit de contra-revoluționari în încercarea lor de a convinge ‘masele populare’ – care urmau să voteze ‘liber’, că ‘la vremuri noi, tot noi!’

Complicat? Confuz?

Pentru început, o idee care poate părea șocantă.
‘Poate că ‘revoluțiile’ sunt momente de cotitură și prilejuri de schimbare fundamentală, dar ‘stările de fapt’ sunt mai degrabă ‘puse în scenă’ de contra-revoluționari’. Această idee – revoluționară, de-a dreptul, a fost lansată de Ilie Bădescu. Sau, cel puțin, la el am întălnit-o eu.
Profesor român de sociologie, cu vederi mai degrabă apropiate de dreapta conservatoare… lucru destul de neobișnuit pentru membrii profesiei sale. Adică atât pentru profesori cât și pentru sociologi.
Dar câtă dreptate are! Cum ar putea fi descris Iliescu – Ion Iliescu, cu un alt termen? Acțiunile sale au fost cât se poate de contra-revoluționare! Rezultatul politicilor sale a fost conservarea a cât mai mult din ceea ce exista pe vremea regimului comunist. Că a fost conservat mai degrabă ce era lipsit de funcționalitate și distrus aproape tot din ceea ce funcționa, cât de cât… asta este, fiecare face ce poate.

Cert este că, precum orice (contra)revoluționar care se respectă, Iliescu – și gașca sa, au adâncit fracturile care existau deja în societate. Între țărani și orășeni, intelectuali și muncitori. politicieni și cetățeni, mase și elite, între cei care au rămas și ‘transfugi’.

Fracturi care au fost exploatate – și adâncite, în continuare, de toți ‘pescuitorii în ape tulburi’ care și-au făcut mendrele în politica dâmbovițeană din ultimele trei decenii.

Prevăd – și să dea Domnul, vorba marxistului, să mă înșel cât se poate de amarnic, că recenta epidemie va constitui prilejul unui nou puseu de învrăjbire. Între cei rămași – din multe și varii motive, ‘acasă’ și cei plecați să-și caute norocul ‘afară’.

Câteva mii dintre cei un milion și jumătate de oameni plecați – cu acte și fără acte, la muncă în Italia s-au întors acasă. Cu toate că fuseseră rugați să nu facă acest lucru. Împotriva evidenței că, în felul ăsta. își pun în pericol rudele și prietenii. Se poate spune că cei care au făcut lucrul acesta – fără a avea un motiv serios, au căzut la examenul de responsabilitate socială.
Câteva mii, sau chiar zeci de mii, dintr-un milion și jumătate.

Să vedem ce vom face noi, restul. Cei rămași aici.
Se vor găsi vre-unii dintre noi să le reproșeze ’emigranților’ – în grup, comportamentul unui minuscul număr dintre ei?
Se vor găsi suficient de mulți dintre ‘autohtoni’ care să ‘pună botul’? Și să se transforme în portavocea ‘pescuitorilor în ape tulburi’?

Sau vom reuși să refacem atât de des invocata unitate națională?
Știu că termenul a devenit desuet. Repetat până la sastisire de propaganda comunistă, „în jurul ‘marelui conducător’”, și batjocorit în continuare de propaganda naționalistă de după ’90.
Și totuși!
Nici o comunitate, națională sau de orice altă natură, nu poate supraviețui – și cu atât mai puțin prospera, în absența solidarității dintre membrii ei.
A unei solidarități active, bazate pe respect reciproc.

Suntem în fața examenului de maturitate.
De maturitate socială.

Care o fi efectul pe termen lung al faptului că tranzacționăm, la vedere, Adevărul și Libertatea? Precum și Femeia, Bursa, Cultura

Și cât de ironic este că în capitalism nu mai poți cumpăra Munca? Un lucru absolut normal pe vremea comunismului…

Cică își duce unu’ calul la oborul de vite.
Destul de repede, potențialii clienți se prind că amărâtul – calul, nu vânzătorul, era orb, surd și nici nu prea mai mai avea dinți în gură.
‘De ce l-ai mai adus în târg? Cine crezi că-l mai cumpără?’
‘Păi nu vreau să-l vând. Doar să-mi bat joc de el!’

Oare mi-or spăla și mie geamurile anul ăsta?
Ce vrea sa facă Spiru Haret cu sulul ăla de hârtie igienică?
Și de ce are cârpa aia-ntre picioare?
După cine se uită lung Mihai?
Și de ce stă Gheorghe Lazăr cu spatele la el?
‘Asta e… ce poți să mai spui…
Dacă așa ne-ați făcut, așa ne aveți!’
Ion Heliade Rădulescu

Imi trebuia colorimetru.

O drăcărie care ajută la făcut poze. Îți reglezi monitorul în așa fel încât să redea culorile în modul ‘standard’. Sună ca dracu dar e destul de important.

Când am fost la New York – în 2005, am intrat la B&H Photo Video. Un fel de F64 din București, doar că un pic mai mare. Am și cumpărat câte ceva – de la un vânzător pe care îl chema tot Sarchis, așa că am rămas în baza lor de date.
Și îmi tot trimit mailuri…

Mare ofertă mare de sărbători! Aveau și colorimetru. Hai mă să iau și eu unul.
Prețul era OK. Cu tot cu transport și TVA tot era semnificativ mai ieftin decât la F64.

Lansez comanda, o achit și mă anunță că vine coletul pe 3. Aproximativ…

Pe 3 primesc un mail de la DHL – care a primit deja banii pe transport, că pot sa-mi facă ei vămuirea. Pe alți bani. Adică încă 100 de lei. Tot e bine, îmi mai rămâne și mie ceva.
Da, dar nu e chiar atât de simplu….
În mailul ăla zicea că eu trebuie să le trimit, printate, semnate și scanate la loc,
– o declarație pe proprie răspundere – că ce e înăuntru, la ce îl folosesc, că n-o să-l vând și că n-o să fac bani cu el.
– o împuternicire să acționeze în numele meu în vamă,
– o dovadă a plății și
– factura tradusă.

Primul impuls a fost să trimit coletul înapoi. Ăștia-s nebuni și cu nebunii nu te pui.
P-ormă m-am gândit să le dau un telefon.

„Unde să mă duc cu factura la tradus?!? Sâmbătă pe 4 Ianuarie? Că voi vreți și 29 de lei pe zi magazinaj… zi calendaristică, nu lucrătoare…
A, nu-i nevoie să o traduceți. Scrieți doar dumneavoastră cu pixul cât ați dat pe ele. Vin tot felul de trimiteri din China, cu valori foarte mici, și trebuie să confruntăm valoarea din factură cu dovada plății”

Adică DHL-ul face pe detectivul în vamă… în locul vameșilor…

Mă rog!

Când să printez alea, descopăr că s-a terminat tonerul. De tot!

Bine că am fost prevăzător. Acu vreo săptămână, trecând pe lângă un MediaGalaxy, mi-am adus aminte. Ia să iau eu niște toner…
Și am cerut. Toner pentru HP seria 2130… Vânzătorul îmi arată o imprimantă pe monitor – bucățică ruptă, și zice 302. OK. Am luat un 302 negru și unul color. Le-am aruncat în sertar.

Le scot din sertar, le bag în imprimantă – unde se potrivesc perfect, dar nu merge. Ce dracu are?!?
Le scot și mă uit la contactele electrice. Se potriveau și alea perfect.
Abia atunci m-am uitat la numere. Alea pe care le-am scos erau 652, astea pe care le cumparasem erau 302.
Adică eu cumpărasem cartușe pentru imprimanta HP 2130 dar ar fi trebuit să cumpăr pentru HP 2136. Dacă vă interesează, aveți aici toate explicațiile de la HP. Imprimantele sunt absolut identice iar cartușe 652 se găsesc, pe loc, doar la AUCHAN. Sau pe net. Vin în câteva zile….

Cu alte cuvinte, care e scopul nostru?
Ca specie, vorbesc.

Să ne facem, unul altuia, viața cât mai simplă?
Ca să ne bucurăm de ea, nu de alta!
Sau să ne punem unul altuia piedică?
Ca nu cumva să ne-o ia cineva înainte?

Și, preocupați fiind noi să ne ținem unul pe celălalt în frâu, nici n-am observat că cei care s-au prins cum devine treaba sunt deja dincolo de orizont….

Nu sunt credincios.
N-am lucrat vreodată în ‘aparatul central de stat’.
N-am încercat vreodată să fac ‘revoluție’.

Într-un cuvânt, n-am avut treabă pe dealul Patriarhiei. Până nu demult…

Clădirea din stânga este încă actuala Catedrală Patriarhală iar în dreapta, în zare, sunt turla noii Catedrale ‘a Neamului’ și Palatul Parlamentului.

Ieri, a doua zi de Craciun, am ieșit să-mi dezmortesc picioarele. M-am gândit că de pe Dealul Patriarhiei s-ar putea sa se vadă bine în jos, spre oraș. Așa că…

Și am înțeles cum a ales Ceaușescu locul pentru Palatul care urma să simbolizeze Victoria Socialismului împotriva Poporului.

N-am de unde să știu pe unde-l duceau pe Ceașcă la lucrarile Marii Adunări Naționale. Palatul unde se întrunea are, firește, mai multe intrări. S-ar putea să n-o fi preferat pe cea de lângă Patriarhie…
Dar n-avea cum să uite de ea!

Tot ce știu este că vulturul care o străjuiește apărea pe ecranul televizorului de fiecare dată când la Telejurnal se făcea vorbire despre legile care fuseseră votate. Spre „propășirea” poporului muncitor, bine-nțeles!

Așă că noul palat trebuia construit cel puțin la fel de ‘sus’ ca cele ridicate de orânduirile care împilaseră poporul. Catedrala unde se distribuia „opiu” către populație și Camera unde politicienii retrograzi puneau la cale oprimarea.
Noul palat trebuia construit cel puțin la aceiași înălțime deasupra oamenilor muncii.

Să ne mai mirăm că și mai noua catedrală trebuia construită cel puțin la fel de sus?

Să ne mai mirăm că n-au mai rămas bani pentru educația noii generații?

Ar trebui totuși să aducem aminte de avertismentul lui Coșbuc!

„Când foamea ne va răscula…