Humberto Maturana teaches us that human consciousness can be understood as our ability to ‘observe ourselves observing‘. In other words, consciousness might be reduced to self-awareness.
I’m afraid it’s not enough. While no individual can be described as conscious if not commanding a certain degree of self-awareness, being able to observe their own observations doesn’t elevate an observer to fully conscious status.
How many of us have ‘enjoyed’ messing up ants or other insects just for the fun of it? When we were teenagers, of course. OK, we continue to squish the cockroaches we happen to see and to spray our gardens against mosquitoes and other pests. Only we no longer do it for fun. We employ a ‘healthy’ rationale to justify our actions – cockroaches/mosquitoes are ‘bad for us’. And we try to do it in a reasonable manner. We don’t soak the entire garden with the most potent insecticide available. Simply because we’ve understood, the hard way, that bees are also important for us.
Otherwise put, it’s not enough for us to be able to keep tabs on what we do, we must also take responsibility for our actions.
After all, we’ve been able to notice that bison ‘engineer’ their own environment.
“Herds of bison milling through Yellowstone National Park may seem aimless to the average visitor, but a new study reveals the animals are hard at work engineering their ecosystem. By rigorously mowing and fertilizing their own patches of grassland, the big herbivores essentially delay spring until late summer.”
Maybe the time is ripe for us to understand that we, humans, have done the very same thing for quite a while now. The world we live in is, to a certain – but rapidly growing – extent, the consequence of our own decision making.
The faster we learn to accept that, the higher the chances we won’t repeat past mistakes.
Am renunțat la credință, atâta câtă aveam, cu vreo cincizeci de ani în urmă.
Învățasem deja să citesc. Îmi plăcea foarte mult Știință și Tehnică. De unde tocmai aflasem despre microbi. Și a venit vacanța de primăvară… de Paște, cum am spune noi acum.
La noi acasă nu venea preotul. Din motive care nu țin de subiectul de astăzi. Cert este că auzisem de Dumnezeu, acceptasem cumva ideea, dar nu fusesem dus la biserică. Nu prea știam ce se întâmplă acolo. Și nici nu mai fusesem față-n față cu vre-un preot. În vacanța aia, am fost în vizită la nașa mea – fusesem botezat, totuși. La Focșani. Și a venit preotul. Cu dascăl cu tot. Cum se întâmplă de Paște și de Crăciun.
OK. Au cântat ei ceva acolo, nașa și bunica au ascultat, și-au făcut de câteva ori cruce… eu stăteam ca la teatru. Nu chiar cu gura căscată… dar aproape. La final, preotul ne-a întins crucea. S-o sărutăm.
Moment în care mi-am adus aminte de microbi. De ăia din Știință și Tehnică. Drept pentru care am refuzat să mă conformez. Și nici măcar n-am fost suficient de abil să mă prefac. Pur și simplu am refuzat.
Explicând de ce.
Confuzie maximă! Nu mai țin minte exact cum s-au derulat evenimentele, cert este ca dascălul m-a fugărit, nu prea convins, prin cameră. Nu m-a prins.
Așa că mi s-a tăiat. Din partea familiei apropiate… nici ei nu se duceau la biserică.
Vreo zece ani mai tărziu, cine mergea, în gașcă, la slujba de Paște? De înviere, mă rog. Și nu, nu mă răzgândisem. Era, pur și simplu, o formă de solidaritate. Eram solidar cu ceilalți. Din frondă, nu din credință. Știam că nu era voie așa că mă duceam acolo doar de-al dracului. Foarte mulți dintre colegii și prietenii mei făceau același lucru. Din același motiv.
Între timp, după vreo douăzeci de ani de inginerie mecanică, m-am întors la școală. Sociologie, de data asta. Unde am învățat cum e cu religia. Cum sentimentul religios îl face pe credincios să se simtă ca aparținând bisericii. Ca făcând parte din Ecclesia. Ca unul dintre cei chemați. Ca nefiind lăsat de izbeliște.
Iar acum, la 50 de ani distanță, tot de Paște, sunt absolut uluit.
Suntem în plină criză. Într-o situație din care nu putem ieși singuri. Și nici în gașcă. Pe cartiere. Pe partide. Sau, eu știu, mituind pe cineva… Suntem la câteva zile de Paște. În perioada în care, de obicei, ne salutam cu mai multă căldură vecinii. Indiferent de credință. În perioada în care ne pregăteam de sărbătoare. Indiferent de ce sărbătoream fiecare dintre noi.
Și ce facem?
Ne certăm între noi ca chiorii!
Stăm la coadă ca să avem ‘masa bogată’ dar suntem îngrijorați de moarte că o să se umple țara de Covid în noaptea de Paște… Politicienii, cei de la care așteptăm lumină, se folosesc de prilej pentru a se mai înghionti un pic. ‘Influencerii’, cei care încearcă să lumineze Internetul, își bagă și ei coada.
Învățăm și noi ceva din toată chestia asta? Că e mult mai ușor împreună decât împotriva tuturor? Că nu poți să convingi pe cineva dacă faci mișto de el? Că dacă nu poți să-l convingi că dreptatea este, întreagă, de partea ta, lasă-i și lui o portiță? Lasă-l și pe el să respire un pic… Altfel cine știe ce ce-i mai trece prin cap?
Dacă mă prindea dascălul ăla? Dacă-și punea mintea cu mine?
Secțiunea românească a Facebook-lui e plină de indignare păgână. Unii sunt supărați că ‘de ce au unii mai multe drepturi decât mine’ iar alții că ‘de ce sunt folosiți jandarmii/polițiștii pentru a duce lumină celor care își doresc acest lucru’.
Am citat mai sus pozitia oficială a ministerului de interne. De unde rezultă foarte clar că nimeni nu are nici un drept în plus. Indiferent de credința pe care declară că o are.
Între timp, onor ministerul a încheiat un acord cu BOR-ul. Care acord conferă, într-adevăr, oarecari drepturi suplimentare celor care se declară a fi credincioși. Aceștia au posibilitatea ca, vineri și sâmbătă între orele 7 și 17, să se așeze la coadă, „în toate parohiile din Patriarhia Română, în locuri special amenajate, în afara lăcașurilor de cult, de către personalul angajat al bisericii și de către personalul voluntar, evident, cu respectarea măsurilor de protecție, masă sanitară, distanță socială, distanța fiind marcată în fața locului special amenajat, exact ca la magazinele alimentare”, pentru a primi „paștile”.
Acuma… Ce face BOR-ul… e treaba lor. Prea multe prostii – după părerea mea. Ce face guvernul… e treaba noastră. Ne vom spune parerea la urne. Cum reacționam noi, de fiecare dată când cineva – BOR-ul și/sau guvernul, în cazul ăsta, face câte ceva, e tot treaba noastră! Iar furia este cea mai nepotrivita reacție. Întotdeauna. Scopul nostru, al tuturor, este să scăpăm cu bine din situația în care ne aflăm. Scopul celor mai îndârjiți dintre credincioși este puțin mai nuanțat… De credința lor, de modul în care înțeleg ei lumea…
În situația dată, cred ca e mult mai bine ca ‘paștile’ să fie distribuite în timpul zilei iar ‘lumina’ să ajungă în mod organizat la cei care o așteaptă cu nerabdare decât să asistăm la tot felul de îmbrânceli între poliție și îndârjiți în noaptea de Paște.
Și încă ceva.
Noi, ăștialalți, le cerem ‘lor’ ca în numele rațiunii să se comporte în mod irațional. Noi argumentând științific iar ‘ei’ fiind cât se poate de logici.
Noi le cerem să stea acasă. Pentru că așa e prudent. Dar nu le garantăm nimic. Ei, în schimb, știu că mersul la biserică face bine. Mai ales la viața de apoi.
De fapt, noi le cerem ca în numele a ceva care oricum este temporar să-și pună în pericol singurul lucru care îi animă. Speranța în ceva veșnic.
Poate că ar trebui să tratăm situația cu mai multă delicatețe. Când e vorba despre speranțe poate că e mai bine să oferi alternative în loc să interzici. Indiferent ce credem noi, atunci când ceilalți ajung să creadă că nu mai au nimic de pierdut…
While socially distancing to save our asses, we have the opportunity to use our brains. And understand how many people contribute, ‘under the radar’, to our well being. To us leading a civilized life. As civilized as we, as a community, have been able to put together.
This morning I realized how much we owe to the garbage collectors. To those who clean up our cities. To the people who make it so that we, the socially distanced, may continue to entertain the illusion of leading a normal life.
Given my experience of living under communist rule, I can tell you that too much consistency is bad. Having to toe the line is dangerous. For individuals and for societies, as a whole. Communism did fall, you know.
On the other hand… some consistency is needed.
Let me give you an example.
The whole world is asking China to do ‘the right thing’ about its wet markets. In Bill Maher’s terms “eating bats is bat-shit crazy“.
Why?!?
Because of what science tells us. That bats are full of corona-viruses, which are bad for us.
That’s what we say, anyway. Those of us who side with ‘science’… And who ask the Chinese to give up their traditions.
Let’s examine the problem from the other side.
‘We’ve been eating bats for ages. And nothing happened to us. Now you say that this flu like disease is produced by viruses who live in bats. Why would we believe you – and give up eating bats, if you don’t believe your own scientists? And balk when they tell you to quit smoking. To stop piling plastic into landfills. To stop heating up the planet.
“Yes you can! No people to feel/live/see it, no spring.”
Remember Protagoras? “Man is the measure of all things”?
Without man, there’s no meaning?
Yes, our world becomes meaningless. The moment we no longer care enough about it. The moment we stop paying attention.
The other day I had a riveting conversation with my son. With my 21 years old son.
I asked him to comment on my previous post. The one about too many people allowing sentiment to cloud their judgement. The one about even reputable news agencies using click-bait titles to entice readers. Hence reinforcing the habit of sentiment being allowed to cloud reason.
‘Life was never better for so many of us’, explained my son. ‘Since WWII most of us had enjoyed peace. Since the Spanish Flu, we hadn’t experienced a pandemic. Since Salk, we’ve led ourselves to believe we were safe from disease. Since the fall of communism, even the ideological divides have paled down. And now we have enough technology to feed the entire planet, comfortably. The point being that we have no idea how to deal in this situation. What to do. How to behave. Simply because we have no relevant prior experience. Until recently, historically speaking, we have successfully dealt with wars, famines and pestilence. But it’s the first time that we experience such abundance. We need to adapt to the new reality. To transform it into an opportunity. Into an opportunity to go forward. We have to avoid, at all costs, the pitfall of allowing this abundance to bog us down.’
Heartening, isn’t it? That a person so young can find such deep meaning. If I may say such things about my own son…
Germany has weathered this crises a lot better than most of her neighbors.
There are no toll- booths on the German highways. Not that I know of, anyway.
And what has this to do with anything?!?
Well, does your heart bill you for its services? Your lungs? Your gut? Brain? The immune system? Even if each of them works at a cost… for the whole organism!
The health care system is the social equivalent of the immune system.
We, each cultural community around the world, might treat it as an industry. Fine tuned to maximize profit. Or as a social service. Meant to protect the society from the consequence of disease. And run as efficiently as possible, of course. But sized to be able to cope with reasonably estimated ‘loads’.
There is a fine balance to be held here, of course. A multi-dimensional equilibrium, actually.
It depends on us, as individual members of the brain, to fine tune that equilibrium.
All outcome depends on inputs. When humans are involved, ‘intent’ can be found among inputs.
What do we want, in the present situation?
Basically, to survive! Right?
For as long as possible… as individuals…
The fact that the sum of our individual survivals results in the survival of our species/cultures is a truism. And, maybe, not so important for some of those struggling to survive as individuals.
The point I’m trying to make here being that how we attempt to survive will decisively influence the general outcome.
We might try to survive against the others. Or we might try to survive with the others. In close – even if ‘distant’, cooperation with the other members of our community/culture/species.
And while surviving we might try to amass whatever we want. Of whatever we’ve always wanted. Doesn’t matter what ‘that’ is. Money, power, prestige… you name it.
Or we might learn something. We might turn Maslow’s Pyramid on its head. We might use this crises as an opportunity to understand that we’re stronger together. That cooperation among autonomous individuals generates a lot more chances of survival than attempting to pass through as individuals. As a lonely individual or as an individual hiding in the middle of a crowd, doesn’t matter.
And we should bear in mind that surviving the crises will be only the first step. How we do it will shape the stepping stone for how we’ll rebuild our livelihoods.
Avem un observator inteligent și un vehicul peri-galactic.
Nu există detalii disponibile despre observator, cu excepția faptului că acesta are acces la un flux cuprinzător de date în timp real despre ceea ce se întâmplă în interiorul – sau, mai exact la suprafața, vehiculului peri-galactic.
Și iată ce a înregistrat observatorul:
Vehiculul este transformat continuu de către pasageri. De fapt, există două maniere în care pasagerii își schimbă vehiculul. Interacționând direct cu acesta. Și ca un cumul de consecințe ale interacțiunilor care au loc între pasagerii înșiși.
Pasagerii evoluează. De la începutul observației, unii dintre ei au devenit dominanți. Dar, indiferent dacă deveniseră dominanți sau nu, majoritatea pasagerilor au dispărut. Atât ca indivizi, cât și ca specii.
Specia dominantă actuală este cea mai ciudată de până acum.
Afișează un amestec ciudat de comportamente inteligente și tendințe suicidare.
Este alcătuită din indivizi autonomi, capabili să găsească soluții ingenioase pentru probleme aproape intractabile. Dar, și în asta constă ciudațenia lor, încă nu au reușit să descopere două lucruri de bază: Natura limitată a vehiculului pe care locuiesc. Atât în timp cât și în spațiu. Nici cum să-și echilibreze autonomia individuală – care îi face să fie ceea ce sunt, cu nevoia fundamentală de a coopera pentru atingerea scopului lor natural. Supraviețuirea propriei specii! Implicit, și a lor ca indivizi.
Dacă întregul „proiect” ar fi fost un film SF, textul de mai sus ar fi constituit introducerea. Urmat de:
În prezent, pasagerilor dominanți le este predată o lecție. De către unul dintre cei care pareau insignifianți. Până de foarte curând. De către un virus, după cum îi spun dominanții. Acest virus – ca toate rudele sale, este capabil să deturneze alte organisme și să le convingă cumva să lucreze pentru el. La un cost foarte ridicat pentru organismele deturnate. Iar în acest caz, organismele deturnate aparțin speciei dominante.
Și ce au ales indivizii aparținând speciei dominante? Adică cei aflați direct în fața pericolului? Să se informeze reciproc cât se poate de prompt și să coopereze serios și sincer pentru atingerea scopului comun?
Nu chiar. Încă nu, oricum.
Teme pentru acasă: Ce ar gândi observatorul inteligent din exteriorul vehicolului despre întreaga situație? S-ar putea El gândi să dea o mână de ajutor?
nicichiarasa 