Merg pe bicicletă, printre mașini, de la 16 ani.
Am început prin a face naveta între Giulești și Drumul Sării. În fiecare zi, pe aproape orice vreme. La prima ședință cu părinții, directoarea liceului s-a luat de maică-mea: „Cumpărați-i doamnă un abonament pe ITB. Nu vedeți cum se chinuie săracul pe bicicletă?!?”.
Abonament aveam. Nu de aia mergeam eu cu bicicleta…

Să revenim la zilele noastre.
Trebuie să recunosc că, de ceva vreme, folosesc bicicleta doar pentru curse scurte. Și doar pe vreme frumoasă.

Numai că, indiferent de lungimea cursei, aproape de fiecare dată ajung acasă extrem de ‘confuz’.
Și asta indiferent de mijlocul de deplasare. Pe jos, cu mașina, cu bicicleta….

Când merg pe jos, mă întâlnesc cu tot felul de … care încearcă să se strecoare, pe două roți, printre pietonii care folosesc trotuarul.
Când merg cu mașina, trebuie să feresc tot felul de cascadori care se strecoară pe carosabil.
Cînd merg cu bicicleta, trebuie să mă feresc de tot felul de ‘grabiți’ care încearcă să mă ‘împingă’ pe trotuar. Ca să ajungă ei mai repede la primul stop. Unde e deja coadă…

„Chiar dacă am vrea să…” spune foarte multe.
Că, de fapt, persoana respectivă nici măcar nu vrea!
Și că, în subsidiar/subliminal, nu-i pasă că se dă de gol.

Cu alte cuvinte, piste pentru biciclete… la anu’ când o înflori bostanu’…

Dar, dacă stăm strâmb să ne gândim drept, la ce ne trebuie piste pentru biciclete?

Pentru că așa e în vest?!?

Din câte știu eu, mai sunt câteva diferențe între București și capitalele din vest unde se practică biciclismul de pistă.

Vremea. Vara nu e chiar atât de cald și iarna nu e chiar atât de frig.
Banii. Ăia chiar au bani pe care să-i arunce pe pistele pentru biciclete.

Mai sunt și altele dar astea sunt cele obiective. Pe care nu le putem schimba cu una cu două.

Și atunci? Ce facem? O lăsăm cum a căzut?

Nu! Facem ce e cel mai ușor de făcut.
Dacă nu putem schimba vremea și nu putem face rost de bani peste noapte, schimbăm ce putem schimba.

Ne schimbăm pe noi!

La începutul anilor ’90, când traficul era mult mai lejer decât acum, noi, șoferii, eram mult mai agresivi unul cu celălalt. Nu prea se respecta prioritatea, nu ne lăsam unul pe celălalt, ne înjuram… ne mai luam și la bătaie… că doar venise libertatea!
Între timp, ne-am cam lămurit. Am mai condus pe afară, ne-am dat seama că e mai bine – pentru toată lumea, dacă ne purtăm politicos unul cu celălalt…

Pasul următor ar fi să extindem pactul de ne-agresiune.
Ne-am învățat să nu-i călcăm pe pietoni. Iar pietonii s-au învățat, în mare parte, să meargă pe unde trebuie.

Așa și cu biciclii! Cu motor sau fără.
Nu ne costă nimic, atunci când suntem la volan, să-i tratăm cu respect pe cei care au doar două roți sub fund.
Nu ne costă mare lucru, atunci când suntem în șa, să-i tratăm cu respect pe cei care n-au cum să vadă în jur la fel de bine cum vedem noi, de la înălțimea bicicletei/motocicletei/trotinetei.

N-are rost să intru în amănunte.
Cei mai mulți dintre noi știu să folosească cel puțin două dintre cele patru vehicule despre care e vorba aici. Unii dintre noi chiar pe toate patru.
Nu e cazul să vorbesc aici despre măgăriile specifice pe care ni le facem unii altora – și toți pietonilor!

Mă miră însă, și ăsta este adevăratul subiect al postării de astăzi, ‘dezinvoltura’ cu care trecem dintr-o postură în alta.

Când suntem per-pedes, vedem lucrurile într-o anumită lumină. Dintr-o anumită perspectivă…
Când suntem pe roți, judecata ne este influențată de numărul acestora…. De prea multe ori, puterea motorului înfluențează și ea percepțiile noastre…

Uitând, aproape de fiecare dată, ce avem în comun!
Drumul, destinația și umanitatea.

O stradă!
Asta-i tot ce avem la dispoziție.
Epoca Ceașescu a apus demult. Nu mai e cine să dea din mână și să lățească, brusc, străzile. Asta avem, pe aici mergem!

Acasă!
Toți vrem să ajungem, întregi, acasă.
Nici unul dintre noi nu-și dorește să ajungă la spital. Sau la pârnaie…
Vorbesc acum despre marea majoritate dintre noi. Aia suficient de normali la cap încât să avem carnete. Suficient de normali la cap încât să avem voie să mergem pe stradă. Suficient de normali la cap încât să avem bani cu care să ne cumpărăm o bicicletă.

Suficient de normali la cap să ne aducem aminte că suntem oameni!
Că, înainte de a fi fost șoferi, bicicliști, motocicliști, trotinetiști, alegători, politicieni, etc… am fost – odată și odată, născuți de niște mame. Crescuți de niște bunici. Că ne-am jucat, fiecare cu ce-am avut, în nisip. Cot la cot!

Suntem în stare să ne aducem aminte chestia asta?
Că suntem oameni? Înainte de orice altceva?

Atunci s-ar putea să mai avem o șansă!

Și, dacă vom ajunge să ‘vrem’, cu adevărat, atunci vom găsi și calea prin care să ajungem la țintă.

De piste pentru biciclete nu vom mai avea nevoie… vom fi învățat deja cum să ‘împărțim’ strada în așa fel încât să avem loc cu toții!