Archives for posts with tag: istorie

Eu va bat la cap? Voi nu sunteti conectati la realitate?

Am facut ieri o scurta istorie a transformarilor prin care a trecut conceptul de justitie.
Astazi voi incerca sa fac o scurta istorie a modului in care a functionat justitia pe plaiurile mioritice.

Si pentru ca tot veni vorba de Miorita nu pot sa nu ma gandesc la varianta interpretata de Nicolae Sulac, in care dialogul are loc intre mama ciobanasului ucis si mioara nazdravana:
“Puisorul mamei pui,
Unde-i el sau poate nu-i…
.
.
Of, of, of,
Ficiorasul tau,
Dorit stapanul meu,
S-o-ntalnit pe-un verde plai,
Ca gradinile din Rai,
Cu doi ciobani lăcomosi,
Oameni rai si fiorosi.
Si pe langa dânsul s-o dat
Si-atata l-au inconjurat
Pana zilele i-au luat.
Amandoi si-au impartit turma
Si in lume si-au pierdut urma.

Dar nici ca le-o ticnit,
Ca ei iarasi s-o-ntalnit.
De l-avere s-or sfadit,
S-au batut pan-au murit.
C-asa-i pe pamant lasat,
Din averea cu pacat
Sa n-ai parte niciodat,
S-o platesti nemasurat!”

Naivitatea ‘primitivului’ coplesit de nedreptatea vietii de zi cu zi si care isi spune singura speranta in justitia divina?
Sau observatia extrem de pertinenta a ‘omului din popor’ – ne prea bagat in seama dar suficient de inteligent pentru a supravietui chiar si atunci cand ‘fruntea’ isi pierde mintile de lacomie sau disperare – care a sesizat de-a lungul timpului ca
“Ţara, ca o precupeaţă,
Face de ruşine glia,
Când se vând, precum la piaţă,
Cinstea şi cu omenia.”?

Sa revenim.
Se vorbeste foarte mult despre trei dintre rolurile justitiei, retributiv, educativ si, mai nou, restaurativ. Adica pedepsirea vinovatului, convingerea lui si a celorlalti membri ai societatii ca nu merita sa incalci legea si readucerea situatiei post fapta cat mai aproape posibil de situatia de dinainte ca fapta sa fi fost comisa.
Simplu si la obiect, nu-i asa?

Totusi destul de incomplet…

Pe vremea, si in locurile, in care oamenii invatau mestesugul oieritului justitia – sau mai degraba siguranta persoanei si avutului sau – depindea de fiecare dintre cei implicati. Vroiai sa te mai intorci si la anul cu oile pe acelasi munte… te purtai omeneste cu ceilalti. Calcai prea tare pe bec…sau erai prea slab…

Mai apoi a aparut si s-a dezvoltat organizarea statala. Una dintre primele sarcini ale acesteia a fost colectarea birurilor si transportul sumelor de bani, in siguranta, pana in capitalele principatelor. Aceste sume, imense pentru vremea aceea, reprezentau tentatii enorme pentru niste oameni destul de obisnuiti cu pericolul fizic datorita deselor razboaie si buni cunoscatori ai folosirii armelor din exact acelasi motiv.
Iata si motivele pentru care au aparut haiducii, ocnele si completa lipsa de incredere pe care romanii o au fata de stat, organizatia aceea care strange biruri, reactioneaza violent atunci cand cineva incearca sa ‘ia inapoi’ banii ‘furati de la popor’ si, mai tarziu, nu ne-a lasat, neam, sa furam de la boier. Iar aceasta situatie a durat pana la primul razboi mondial.
Nu ca dupa aceea s-ar fi schimbat multe. Alegerile pretins democratice erau organizate chiar de ‘castigator’ in niste conditii cel putin dubioase si pe care toti se faceau ca nu le vad.
Pentru cei ce nu stiau inca ‘democratia’ romaneasca a fost originala de la inceput, termenul nu a fost inventat de Iliescu. Regele numea guvernul iar guvernul nou numit organiza alegerile. In situatia asta oamenii de rand au inteles ca societatea era impartita in doua si ca regulile sunt facute pentru a pastra status quo-ul, si nicidecum pentru pentru a oferi tuturor in parte si societatii in ansamblul ei posibilitatea de a-si desfasura cat mai nestingheriti viata.

Ca urmare a acestei stari de spirit nu-i mare mirare ca populatia nu s-a opus prea tare atunci cand tancurile sovietice au descarcat comunismul in piata publica, mai ales ca acest lucru a fost statuat printr-o metoda binecunoscuta: niste alegeri trucate grosolan. Cele din 1946.

Urmatorii 45 ani n-au facut nimic altceva decat sa intareasca opinia poporului ca sistemul de justitie are ca menire sa pastreze privilegiile clasei dominante – ce conteaza ca acum aceasta clasa era nomenclatura comunista, sistemul functiona in continuare.

Si nici macar caderea comunismului nu a adus nimic nou. Ceausescu a fost omorat in urma unui simulacru de proces iar apoi ‘seful statului’ s-a folosit de niste ‘trupe neregulate de comando’ pentru a reinstaura ordinea pe care o credea periclitata – adica pentru a-si conserva puterea politica.

In situatia asta mi se pare de-a dreptul remarcabil faptul ca in ultimii 10 ani foarte multi dintre cei care muncesc in interiorul sistemului de justitie au facut un imens salt conceptual. Acela de la statutul de membru al unui sistem represiv – ceea ce a fost sistemul de justitie pana prin 1996 – la acela de persoana insarcinata in primul rand cu responsabilitatea de a pastra increderea in societate, adica de a mentine coeziunea sociala.

Caci acesta este cel mai important rol al sistemului de justitie!
Atunci cand persoana, un membru al societatii, renunta la o parte din libertatea sa individuala si o cedeaza statului acesta se asteapta ca ‘statu’ sa isi asume acea responsabilitate si sa se achite de ea. Adica sa faca in asa fel incat individul sa se simta in siguranta in interiorul comunitatii largite care este natiunea.
In situatia asta, in care fiecare membru al societatii stie/simte ca nu traieste in ‘jungla’ si ca regulile sunt egale pentru toata lumea, apar conditiile necesare pentru ca indivizii sa colaboreze mult mai eficient intre ei fata de situatia in care indivizii sunt preocupati mai ales sa isi ‘apere spatele’ decat de ceea ce au de facut – adica asa cum erau nevoiti sa faca ciobanii din Miorita.

Pana la urma asta e singura diferenta reala care exista intre celelalte tari ex-comuniste din afara fostei Uniuni Sovietice si Romania, Bulgaria si Albania. Peste tot oamenii se respectau intre ei chiar fara sa se cunoasca personal inca din perioada de dinaintea instaurarii cu forta a comunismului si le-a fost foarte usor sa revina la acel modus vivendi dupa ce comunismul a ajuns la cosul de gunoi al istoriei. In cele trei tari ramase de caruta din acest punct de vedere acel gen de respect reciproc nu avusese nici macar posibilitatea sa apara, cu atat mai putin sa se consolideze.

Si nu, nu e nici o nevoie sa ne apucam acum sa plangem in pumni pe chestia asta si sa sa dam vina pe unii sau pe altii dintre vecini. Este suficient daca intelegem ca respectul reciproc ‘largit’ este esential pentru constructia si functionarea unei societati ‘asezate’ si ca una dintre manifestarile la scara macro a acestui gen de respect reciproc este functionarea corecta a sistemului de justitie din respectiva tara.

 Atrag atentia ca acesta este in continuare un document in lucru!

Revolta unor intelectuali impotriva lui Lucian Boia.

Ieri (10 iunie) am fost la ultima dintre ‘Conferintele Ateneului Roman’.
Invitat: Lucian Boia. ‘Gazda’: Gabriel Liiceanu.
Cu verbul sau puternic, ba chiar citeodata de neoprit – ‘poate ma enervez’ a intercalat la un moment dat Boia dar degeaba – Liiceanu a incercat sa il convinga pe Boia ca ar exista un conflict intre ce face el, deconstruieste miturile fondatoare, si nevoia oamenilor de a avea ‘mituri’. In zadar a incercat Boia sa ii explice ca el nu vede nici un conflict acolo, Liiceanu ii dadea inainte.
Dupa ce s-a plictisit de chestia asta, poate si pentru ca ceasul ticaia in continuare, Liiceanu s-a repezit asupra ‘libertatii’. I-a ‘reprosat’ lui Boia ca nu a trecut-o la capitolul forte si dupa aceea ne-a explicat, el insusi, ca libertatea este o ‘valoare’ esentiala dar ca ea este rezervat pentru elita. Aceasta zicere a prilejuit cea de a doua reactie de aprobare din partea salii, prima fiind legata de ‘eu nu cred ca tinerii pleaca din Romania pentru ca m-am apucat eu sa deconstruiesc mituri’. E adevarat ca cei ce au ras la replica lui Boia nu au prea fost de acord cu ‘libertatea pentru elita’ a lui Liiceanu dar nu s-au manifestat… erau in minoritate… intr-un fel Liiceanu avea dreptate, el spusese ca tinerii au cam plecat din tara.

Sa incercam sa vedem lucrurile mai din larg.

Cine s-a revoltat? O parte dintre intelectuali. Cine sunt intelectualii? Pai o parte dintre ei sunt aceia care produc ideile importante ale unei epoci, alta parte sunt cei recunoscuti de contemporanii lor ca fiind ‘intelectuali’ si, a treia parte, cei care fac parte din ambele categorii mentionate mai sus.

De ce s-au revoltat? Pai sa vedem ce a scris Boia:

– “Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950” Humanitas, 2011 SI 2012 De aici rezulta ca intelectualitatea romana a epocii nu a prea fost, nici macar in majoritatea ei, chiar ‘stalpul de sprijin al fiintei nationale’ – asa cum s-ar astepta naivii sau cum se definesc pe ei insisi intelectualii care se cred, in mod exclusiv, ‘elita tarii’.

– “De ce este România altfel?, Humanitas, 2012 si 2013. (Inca o reeditare?!? Un pic de invidie?) De aici aflam doua ‘banalitati’: ca istoria unui popor constituie piatra de temelie pentru viitorul acestuia si ca istoria Romaniei a inceput mai tarziu decit cea a popoarelor din jur. Oroare! Boia darama miturile fondatoare ale poporului roman! Ramanem ai nimanui, o frunza in bataia vantului istoriei daca nu avem MITUL care sa ne ancoreze!

 Chiar asa o fi?

Marturisesc ca am citit doar prima dintre cele doua carti despre care e vorba aici. Ma refer la cea de doua doar prin intermediul reactiilor starnite de ea si, de fapt,chiar asta discut aici, ‘revolta unor intelectuali impotriva lui Lucian Boia’.

Sa ne intoarcem un pic la idea de istorie. Boia a incercat in timpul conferintei, cit a putut si el sa vorbeasca, sa ne explice ca exista mai multe istorii. Suma tuturor faptelor – care va ramane mereu necunoscuta pentru ca nu are cum sa fie ‘notata’ pas cu pas – si istorii personale – ale fiecaruia dintre noi sau ale ‘profesionistilor’, cei care aleg din multitudinea faptelor  cunoscute de ei pe cele care li se par semnificative (ca aceasta alegere este facuta in mod onest sau nu este o alta discutie). Ei, eu unul cred ca mai exista un fel de istorie. Si anume istoria aceea care lasa ‘urme’. Nu doar ‘cladiri’, morti sau cronici. ‘Urme’ in sensul de amintiri care graveaza etosul popular. ‘Urmele’ din care sunt cladite miturile ‘naturale’, cele care inca fac fata din ‘folclor’. ‘Urmele’ acelea care fac ca viata unui popor sa aibe ‘sens’, macar in acceptiunea ca fara sa avem nevoie sa ne uitam in urma ‘stim de unde am venit’.

In momentul acesta parca a inceput sa se lamureasca si pozitia lui Boia ‘nu vad nici un conflict intre idea de a deconstrui mituri si nevoia de avea mituri’. Inca nu?

Pai ce este mitul? Daca istoria nu este doar o poveste, individuala si incompleta, ci si suma rezultatelor actiunilor stramosilor nostri, stiute sau nestiute dar care au produs realitatea in care traim noi astazi, atunci mitul (si vorbesc acum de mitul natural, cel ‘acumulat’ in popor) nu este altceva decit modul in care poporul care a creat istoria se raporteaza la ea, adica la insasi faptele sale.
Cu alte cuvinte mitul poate fi atit un indemn de ‘hai sa continuam’, indemn cu atit mai justificat daca pana acum ne-a fost bine dar si un prilej de a cumpani incotr-o sa o luam, cu atit mai mult daca nu suntem multumiti de ce ni se intimpla. Voi reveni.

Dupa cum am mai spus a doua tema fierbinte a conferintei a fost idea de libertate. ‘Este ea o forta si daca da de ce nu a fost introdusa de Boia pe lista fortelor care misca omenirea: sexul, averea, puterea si cunoasterea’ a fost a doua intrebare obsedanta a lui Liiceanu. (Nici la asta nu a prea avut Boia timp sa raspunda dar asta este iarasi o alta problema). Concluzia la care au ajuns amandoi a fost ca, din pacate, omenii tind sa pretuiasca mai mult ‘protectia’ atunci cind trebuie sa aleaga intre ‘protectie’ si ‘libertate’. Poate de aici si concluzia ca libertatea nu este pentru oricine si atunci ar trebui sa fie ‘rezervata’pentru elita. Primul raspuns care imi vine in minte, cel banal, este ‘bine bine, si cine este cel caruia ii revine raspunderea de a stabili cine face parte din elita, si deci se cuvine sa fie liber, si cine nu? Elita, cumva?’

Al doilea raspuns, mai elaborat si mai putin visceral, este ‘hai sa vedem ce inseamna libertatea’. ‘Capacitatea de a alege liber intre alternativele pe care decidentul le are la dispozitie la un moment dat’. Aha! O definitie circulara, care se cuprinde pe sine insasi… Ne poate fi totusi de folos, cel mai bine este sa lucrezi ‘cu materialul clientului’. Deci:
– ‘Capacitatea de a alege …’ In termeni juridici chestia asta s-ar traduce prin ‘capacitate de exercitiu’ adica pur si simplu sa fii suficient de matur incit sa fii in stare sa alegi CONSTIENT, sa nu te lasi batut de vint in voia sortii…
– ‘…liber…’ Aici e mai dificil. S-ar putea sa fie vorba despre ‘asumare’, adica daca tot pot (‘am voie’? Cine mi-a ‘dat voie’?) ce-ar fi sa imi exercit aceasta capacitate de alegere. Sau de intelegerea/acceptarea faptului  ca intr-adevar sunt capabil de a alege, ca am ‘capacitate de execitiu’ in aceasta situatie.
– ‘…intre alternativele pe care…..la un moment dat .‘ Si daca pana acum limitele libertatii tineau mai degraba de persoana in cauza, de decident, de data asta sunt mai degraba ‘exterioare’. S-ar putea ca acel decident sa nu aiba acces la ‘variante’. La nici una sau doar la unele evident proaste. Pentru ca ele nu exista sau pentru ca el nu este suficient de bine ‘conditionat’ pentru a le recunoaste. Si da, limitarea este exterioara pentru aceasta ‘conditionare’ este intotdeauna facuta din exteriorul individului pentru ca nu este vorba aici despre inteligenta lui (puterea de calcul) ci despre educatia si ideologia primita (programul utilizat si sistemul de operare cu care a venit ‘unitatea centrala’) dar si despre informatiile dinsponibile in momentul luarii deciziei.

Cu alte cuvinte libertatea de a lua o decizie sau alta depinde foarte mult atit de capacitatile individului in sine, inteligenta, determinare, capacitate de asumare a riscurilor dar si de contextul social si istoric in care acesta decide: Un rege era mai liber decit servitorul sau dar s-ar putea ca ‘vrajitorul’ regelui sa fie in realitate mai liber decit suveranul. Ca sa nu mai vorbim despre bufon.

In alta ordine de idei libertatea individuala este limitata si de instinctul de supravietuire. Foarte putini indivizi sunt suficient de puternici pentru a putea pune in paranteze ‘frica de moarte’, mai ales pe termen lung. De unde si observatia empirica ca de (prea) multe ori oamenii prefera sentimentul de siguranta senzatiei de libertate. Studiul piramidei lui Maslow poate face mai multa lumina asupra acestui subiect decit o pot face eu acum si aici. Si atunci cum mai ramane cu libertatea indivizilor? Mai este ea o valoare universala? Poate fi ea intr-adevar rezervata elitei – celor care isi pot controla instinctul de conservare, cei care au urcat deja primele patru etaje ale piramidei?

Am promis mai devreme ca ma voi intoarce la mituri. Dupa cum bine spunea Lucian Boia, “Deconstructia miturilor pe care o practic onest, facandu-mi meseria de istoric, nu inseamna ca, tot ca istoric, n-as evalua imensa forta a mitului si inevitabila prezenta a acestuia in viata individului, ca si a comunitatilor.” Aha, deci mitul este comun, macar partial, individului si comunitatii din care acesta face parte.

Se vorbeste foarte mult de originea iudeo-crestina a “Occidentului”. Pe de alta parte acest ‘Occident’, sau mai bine spus zona circum-Mediteraneeana a reusit sa fie izvorul de unde au aparut foarte multe dintre ideile si ideologiile importante in zilele noastre. Iar ideea centrala a acestui Occident, si din ce in ce mai raspandita chiar si in afara lui, este cea de ‘libertate individuala’. Sa fie oare aceasta cheia succesului culturii ‘occidentale’?
Sa vedem mai intai care este legatura dintre mitul fondator al ‘Occidentului’ (cel al Creatiei) si libertate. “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” Geneza, 1:27. Ce inseamna asta? Oricine a trecut cit de cit atent prin scoala stie ca daca A=B si B=C atunci A=C. Si atunci daca toti oamenii au fost facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, SI NOI CREDEM ASTA,  atunci inseamna ca undeva in sinea noastra simtim ca suntem egali intre noi. Mai mult, daca principala caracteristica a lui Dumnezeu este LIBERTATEA, tocmai pentru ca este omniscient, atot-puternic si sursa a tot ce exista, iar noi, repet, suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui, atunci nu inseamna ca si noi ne bucuram (sau ar trebui sa, mai bine spus) de un oarecare grad de libertate? Macar fata de ceilalti dintre noi! De fapt atat in Biblie cit si in exegeza crestina se vorbeste foarte mult despre responsabilitatea idividului fata de soarta sa, de liberul arbitru, adica exact de libertatea individuala despre care vorbim noi aici.

Sa fie acesta un raspuns suficient pentru cei ce sustin ca libertatea ar trebui sa fie rezervata ‘elitelor’?
Din punct de vedere al logicii formale, poate. Cu conditia, evident, acceptarii dogmei crestine. In continuare voi formula un raspuns si pentru cei care nu se multumesc cu atat.

%d bloggers like this: