Evoluția nu este despre ‘supraviețuirea celui mai puternic’.
Evoluția este despre supraviețuirea celui capabil să facă față schimbărilor!
Ernst Mayr

Până acum cinci minute, aveam o mare nedumerire!

Știam, din fragedă pruncie, că există două feluri de obiceiuri. De ‘culturi’, în limbaj sociologic/antropologic.
Într-una copii primesc tot ce e mai bun de mâncare, în cealaltă ce rămâne după ce se satură ‘capul familiei’.

OK, știu că unii dintre voi s-au oripilat deja. Și că ceilalți – adică cei care mă cunoașteți în carne și oase – vă întrebați ce m-a apucat!

Cert este că aceste două seturi de obiceiuri există. Încă!
Eu, de exemplu, port numele unui străbunic celebru. Celebru în interiorul familiei mele… nu foarte numeroasă!
Omul ăsta, Sarkis, avea o gospodărie frumoasă. În Rumelia – adică în Turcia, pe malul European al mării Marmara. De unde a trebuit să fugă, la un moment dat. Dar nu despre asta e vorba în propoziție.
Tipul era foarte priceput. Și foarte întreprinzător. Atât de priceput și de întreprinzător încât atunci când a trebuit să fugă din Turcia avut suficiente resurse să ajungă – din prima și fără ajutor – până în România. Pentru un țăran amărât, chestia asta era o adevărată realizare. În 1923….
Omul ăsta se ocupa cu de toate. Avea o grădină în care străbunica creștea o mare parte din legume. Câțiva pomi din care străbunica făcea tot felul de gemuri. Câteva rânduri de vie din care făceau tot felul de dulciuri. Poveste lungă, erau în Turcia. Găini pentru ouă… și cam atât în afară de caii de povară. Era și priceput. Dulgherie și tot ce mai putea face pe lângă casă la începutul secolului. Dacă ar fi avut curent sau apă curentă, probabil că s-ar fi băgat și la astea.
Din ce și-a ținut copiii la școală? Bunicul făcuse câțiva ani de profesională la Istambul… Străbunicul făcea vara cărăușie în port – cu căruța – iar iarna contrabandă cu alcool. Cu aceiași căruță… Bulgaria era aproape iar turcilor le plăcea rachiul bulgăresc.

Și ce legătură are chestia asta cu diferența dintre culturi?
Ei bine, străbunica nu mânca niciodată la masă odată cu el.
Statea în spatele lui și-l servea.
Întâi pe el și, după ce îi umplea lui farfuria, pe copii.
Abia după aceea, după ce toți ceilalți se declaraseră mulțumiți, își punea și ea de mâncare. Avea ce, că străbunicul era suficient de ‘productiv’, dar asta era altă poveste.

Vorbeam despre două culturi.
Tata este armean, maică-mea era româncă. Bucovineancă, mai precis. Pe meleagurile alea, primii se satură copiii. Abia după aceea mănâncă și părinții/bunicii. De, obiceiuri nemțești…

Până acum 10 minute – scriu deja de vreo cinci, credeam că ‘de, fiecare popor/regiune cu obiceiurile lui/ei’.

Brusc, mi-am dat seama că e vorba despre ‘supraviețuire’. Depre supraviețuirea familiei!

Despre situația în care întreaga familie depinde de ‘bărbatul din casă’.
Care trebuie să fie puternic pentru a putea ‘pune pe masă’ pentru ceilalți!

Bineînțeles că pentru noi, cei care trăim acum, chestiile astea par absurde.
Cum adică să mănânci tu, bărbat în toată puterea, înainte ca restul familiei să-și fi potolit foamea?!?
Pentru noi, viitorul este mai important decât prezentul. Copiii devin centrul atenției! Cel puțin declarativ…

Păi da, doar că acum – dacă mori de foame – poți să te duci în prima intersecție și să speli un parbriz. Sau să stai cu mâna-ntinsă!
Pe vremea aia, dacă bărbatul cădea la pat – din varii motive, restul familiei murea, efectiv, de foame. N-avea cine să-i ajute! Nici măcar rudele apropiate, dacă existau, nu puteau să rupă de la gura copiilor lor ca să-i hrănească pe-ai altora. Urzeala socială era atât de ‘rară’ – și productivitatea atât de redusă – încât oamenii efectiv nu-și permiteau să se ajute unii pe alții.
Statistic vorbind și făcând diferența dintre viața unei minoritați defavorizate care trăia într-o țară ‘străină’ și situația/obiceiurile dintr-o zonă destul de bogată – pe vremea aia. Care aparținuse – până nu demult, tot pe vremea aia – direct de imperiul Austriac.

Și să nu uităm că obiceiuri din astea ‘paternaliste’ nu erau chiar atât de rare în părțile rurale ale vechiului regat…
‘Eu te-am făcut, eu te omor!’
Până la urmă, nu a fost o mare diferență între viața țăranului din Bărăgan – mai ales pe vremea fanarioților, adică nu foarte demult – și ce a celorlalți supuși de rând ai padișahului.