„Dacă nu vii la vot, doi bărbați vor putea adopta copilul tău!”
Vrei să eviți asta?
Crește-ți singur copilul! Nu-l abandona în brațele statului.
Ia tu acasă un copil dacă nu vrei să ca acesta să fie crescut de cineva în care nu ai încredere! 20 000 dintre cele 57 000 de suflete aflate în grija statului stau la grămadă în orfelinate.
Pentru varii și foarte numeroase motive, o parte dintre noi se pregatește de referendum.
N-am de gând să fac un proces de intenție. E mult mai greu să înțelegi ce se întâmplă în capetele unor oameni decât să estimezi posibilele efecte ale faptelor acestora. Care sunt, până la urmă, consecințe directe ale convingerilor respectivilor.
Obiectul referendumului este precizarea conceptului de familie.
Se pare că viața a luat-o înaintea limbajului iar înțelesul atribuit acestui cuvânt de către o parte dintre noi a devenit mai larg decât sunt dispuși să accepte o altă parte dintre contemporanii noștri.
După referendum vom ști precis câți dintre noi vor fi considerat subiectul suficient de important pentru a ieși la vot, câți dintre noi sunt atât de deranjați de lărgirea conceptului încât să dorească limitarea sa prin mijloace constituționale și …
Și vom mai afla ceva.
Câți dintre noi s-au lăsat duși de val suficient de departe de mal încât au fost prinși de curentul de fund. Fără nici un joc de cuvinte. Curentul de fund este ceva real. Dacă nu ești atent te trage în larg, te obosește și…
Referendumul este un instrument cât se poate de democratic. Cu ajutorul său pot fi evaluate destul de precis atât opinia populației cu privire la un anumit subiect cât și gradul de interes al oamenilor cu privire la subiectul respectiv
Democrația, la rândul ei, este una dintre metodele prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor.
Cealaltă metodă prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor fiind autoritarismul. De orice nuanță.
Acesta presupune ca un număr suficient de mare dintre membrii grupului să se constituie – implicit sau explicit, în supuși. Dictatori potențiali se găsesc pe toate drumurile.
Așa că de fiecare dată când vor fi suficient de mulți oameni dispuși la ascultare se va găsi câte un dictator care să pună șaua pe spinările lor.
Cu condiția ca cei care înțeleg ce se întâmplă să doarmă pe ei. De lene sau din oricare alt motiv.
La rândul ei, democrația presupune și ea ceva.
Convingerea, implicită sau explicită, a suficient de multora dintre membrii grupului, că oamenii – toți, sunt egali în drepturi. ȘI onești.
Egalitatea fără onestitate nu face doi bani. Degeaba ne considerăm egali în drepturi dacă legea de bază care guvernează interacțiunea dintre noi este ‘legea junglei’. Dacă suntem dispusi să acceptăm ca cel mai ‘puternic’ să ia ‘tot’. Dacă nu suntem conștienți cu adevărat că nici unul dintre noi nu s-ar putea ‘descurca’ de unul singur.
Care e ăla care ar putea supraviețui pe o insulă pustie mai mult de două săptămâni? Chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia din ziua de azi… Știe vre-unul dintre noi să o folosească pe toată… Și ce-ar face la bătrânețe? Sau dacă și-ar rupe un deget? Un picior?
La asta se referă onestitatea despre care vorbeam mai devreme. La puterea de a recunoaște, fiecare atunci când se uită în oglinda sufletului său, că nici unul dintre noi nu este de neînlocuit. Că nici unul dintre noi nu poate face singur nimic. Că nici unul dintre noi nu le știe pe toate.
Că de fiecare dată când vre-unul dintre noi s-a dat rotund – și ceilalți au fost suficient de ‘leneși’ încât să nu reacționeze, lucrurile au degenerat.
Au trecut mai puțin de 30 de ani de când abia am scăpat de dictatură, nu avem voie să uităm chestiile astea.
Onestitatea despre care vorbeam mai devreme a produs – prin ‘operaționalizare’, ‘drepturile omului’.
Convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi se manifestă din punct de vedere practic prin câteva ‘drepturi’. Dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi, de a dispune de proprietatea proprie, de a-și exprima liber opinia – inclusiv prin vot.
Ei bine, „convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi” a evoluat în timp.
La început erau ‘egali între ei’ doar boierii. Adică proprietarii de pământ.
Apoi egalitatea a fost extinsă asupra tuturor bărbaților peste o anumită vârstă.
Mai târziu a fost lărgită ca să încapă și femeile. Ba chiar și cei din ‘alte nații’.
Iar fiecare dintre aceste ‘extinderi’ ale egalității au fost confirmate, democratic, prin vot.
Indiferent că a fost vorba despre referendum sau alegeri obișnuite, fiecare dintre aceste drepturi a apărut, și apoi confirmat, ca urmare a unui proces democratic.
Exact aceasta este capcana care se cască, cât se poate de larg și de adânc, în spatele referendului pentru precizarea noțiunii de familie.
Limitele reduc libertatea. Adică drepturile pe care le avem fiecare dintre noi.
Și e normal să fie așa. Fiecare dintre noi avem dreptul la viață dar eu nu am dreptul de a trăi furând ficatul altcuiva. Fiecare dintre noi avem dreptul la exprimarea opiniei proprii dar nu avem dreptul de a jigni în stânga și în dreapta. Chiar și dreptul de proprietate – fundamental pentru unii dintre noi, are anumite limite. De bun simț de alfel. Trebuie să permitem accesul pompierilor pe proprietatea noastră atunci când aceștia vin să stingă casa vecinului… de exemplu…
Orice definiție este, prin definiție, o limitare. Cu cât mai strictă, cu atât mai limitativă.
Limitarea conceptului de ‘familie’ la ‘uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie’ introduce doua distorsiuni în evoluția lucrurilor.
Restabilește o ierarhie între soți – bărbatul este menționat primul, și frustrează pe toți ceilalți care se consideră a fi parte dintr-o familie. Membrii familiilor monoparentale ar fi doar primul exemplu care imi vine in minte. Și ce se întâmplă cu soțul supraviețuitor, mai ales în lipsa copiilor? Mai face acesta parte din familia socrilor săi?
M-am întins prea departe? Nu despre genul ăsta de famile este vorba?
Din păcate, asta este problema cu limitele… încurcă foarte mult și, tocmai de aceea, trebuie ridicate foarte repede atunci când ne dăm seama că deranjează bunul mers al societății.
Uite și una dintre limitele procesului democratic. Nu este perfect.
Istoria a demonstrat că unele dintre deciziile adoptate într-un mod considerat a fi fost democratic nu au fost deloc adecvate.
Cel mai bun exemplu ar fi procesul electoral prin care poporul german i-a oferit lui Hitler o majoritate, cei drept relativă, în Reichstag.
Cu toate că acesta declarase foarte clar ca avea intenția de a restrânge dramatic o serie de drepturi ale unor categorii largi de oameni.
Tocmai de aceea se spune că „drepturile nu se votează”.
Ele doar au fost certificate, odată pentru totdeauna, prin vot.
A accepta principiul că un drept poate fi restrâns prin vot denaturează însuși conceptul de democrație.
Introduce, pe ușa din dos, conceptul că un grup de oameni – majoritatea, poate reduce drepturile altui grup de oameni – aflat, la un moment dat, în minoritate.
Cum ar fi, de exemplu, ca bătrânii să stabilească, prin vot democratic, că dreptul lor la viață este mai important decât dreptul copiilor la educație?
Nu explicit… doar prin intermediul cifrelor. Stabilind că bugetul asigurărilor de sănătate trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al educației? Nu știu dacă nu cumva ăsta este deja raportul între cele două bugete dar sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun.
Sau cum ar fi ca cei care au absolvit 8 clase – o largă majoritate, să restrângă – tot ca urmare a unui proces democratic, dreptul la vot al celor considerați a fi ‘prea proști ca să voteze’?
“….a combination of Gnostic Christianity, Buddhism, Zoroastrianism, and various other elements, with a basic doctrine of a conflict between light and dark…..”
“And the Lord God said, “The man has now become like one of us, knowing good and evil” Genesis 3:22
Light and Dark, Good and Evil… sets of two different things which exist by themselves but make no sense until somebody sees the difference between them.
A wall has two sides.
A room – four walls with a floor and a roof, determines an inside and an outside. Because the walls have two sides and because somebody built it.
A room is empty when nobody is inside it and ‘disappears’ when nobody remembers its existence. Even if its walls continue to stand …
Two points are distinct if there is some space between them.
Two points belong to the same line if the distance between them is full of other points.
Matter is discrete.
Even atoms, which have long been considered as impossible to be divided further, are constituted of smaller components. Electrons, protons, neutrons, … quarks… all the way ‘down’ to quanta …
All this discreteness is made possible by space.
Which simultaneously encompasses each of the discrete pieces of matter and separates them.
On the other hand, matter is discrete in yet another manner. In time.
Manny trees live longer than us and mountains last way longer than trees.
Yet nothing is forever. Nor have existed for always. Not our Sun nor even the small pieces which inhabit the subatomic world.
Each piece of everything comes into existence and decays into oblivion.
Each organism is born into this world and eventually dies – releasing its components for further use.
All this discrete becoming being made possible by time.
Which simultaneously encompasses and separates each event.
Similarly to the aforementioned room, neither matter, space or time makes any sense on its own. Not even together.
They might exist but they have no significance until noticed.
By us, by God…
Doar pentru că așa sună o „vorbă din bătrâni”?
Religia, fiecare dintre ele și toate împreună, poate fi definită în multe feluri.
Iată două variante. Atât de diferite încât par a nu avea mare lucru în comun.
Un set de credințe, promovat de elită și acceptat de mase, care oferă maselor de credincioși un oarecare confort spiritual și elitei posibilitatea de a duce masele acolo unde vor ele.
Acolo unde vor elitele, bineînțeles….
Sau
‘Religia este ceva care oferă oamenilor capacitatea de a face, împreună, lucruri imposibil de făcut de unul singur’.
David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral, 2002
Dacă ne îndepărtăm un pic – cu ochii minții, distanța dintre cele doua definiții e doar în capul nostru. Amândouă sunt la fel de valabile, în același timp.
Singurul lucru care contează cu adevărat este direcția în care încearcă elitele să îndrepte masele… sau, în termenii celei de a doua definiții, ce se apucă oamenii să facă împreună.
NB, elitele sunt trecătoare – chiar dacă niciodată n-au fost conștiente de chestia asta, iar însăși supraviețuirea oamenilor este influențată decisiv de ceea ce fac. Sau îngăduie să fie făcut.
Hai să discutăm și ceva practic.
„Împreună” are și o dimensiune temporală.
Ar fi de-a dreptul imposibil să ne descurcăm în prezent fără să folosim moștenirea primită de la predecesorii noștri. Și nu mă refer doar la cea materială… Cum ar fi dacă ar trebui să reinventăm, fiecare generație, roata? Sau apa caldă?
Le avem deja?
Și le prețuim atât de mult încât au devenit banale? Pentru unii dintre noi….
Se pare că la fel de banale au devenit, printre altele, Cazinoul din Constanța
și Cetatea Brașovului.
Pentru cei care nu sunt la curent, Cetatea Brașovului este închisă de vreo trei ani.
Iar cei care au mai intrat susțin că cetatea e în mare suferință.
Până acum a fost vorba despre ‘moștenirea materială’.
„3.892 de şcoli şi grădiniţe NU au autorizaţie privind securitatea la incendiu” și „la nivel naţional, aproximativ 4.000 de unităţi de învăţământ nu au avize sanitare, ceea ce „înseamnă că sute de mii de elevi vor începe anul şcolar într-o clădire fără apă curentă sau potabilă, fără toalete – aproximativ 2.300 de şcoli au toalete în curte -, cu risc crescut la cutremure, cu mobilier vechi sau neadecvat actului de studiu sau chiar fără gard”
Ca să nu fie discriminare… dacă tot ne batem joc de moștenirea materială… cine s-o mai prețuiască pe cea spirituală?
Cine să-și mai aducă aminte de conceptul că noua generație trebuie pregătită pentru a prelua ștafeta? Dacă vrem măcar ca lucrurile să rămână la același nivel…
Pe de altă parte, BOR se pregătește ca pe 27 Noiembrie să sfințească Catedrala Mântuirii Neamului.
Foarte bine. În sfârșit, un proiect național dus la bun sfârșit. Ar trebui să ne mândrim cu chestia asta.
Pai da, numai că BOR – beneficiarul direct, a pus jos doar 20% din cele 102 milioane de euro cheltuite până acum pe acest proiect. Restul au venit din bugete publice. Al statului, al Bucureștiului, al sectorului 1. Și mai urmează… încă cel puțin 24 de milioane, tot de euro. Tot din bugetul public.
Adică exact din bugetul ala care ar fi trebuit să aibe grijă de ‘moștenirea materială și spirituală a țării’. De monumentele care stau să cadă și de copiii care învață în condiții insalubre.
Și uite-așa, circular, ne întoarcem la ce spuneau bătrânii…
„Să stam strâmb ca să judecăm drept!”
Adică ‘Dacă vrem să înțelegem ce e în capul unora, trebuie să ne punem în poziția lor.’
Chiar dacă e strâmbă!
Ne-ndreptăm noi după aia. Dac-om mai fi în stare, bineînțeles…
Dar, până la urmă, chiar ne interesează ce e în capul lor?
Care sunt motivele care îi mână?
Sau ne dăm odată seama că am ajuns deja pe căstăi? Adică în bălării?
Și ne apucăm, cu toții – adică „împreună”, să readucem căruța pe drumul ei firesc?
Au început cu homosexualii.
Am tăcut din gură. Pentru că nu eram homosexual.
Apoi le-au luat pe femei.
Nici femeie nu eram, așa ca am continuat să tac.
Apoi au venit după noi.
După toți ceilalți care eram diferiți de ei.
Nu mai era nimeni care să mai spună ceva.
Adaptare dupa Martin Niemoeller.
Cine sunt ei?
Sunt doi ei.
Nu-s chiar atât de diferiți, cu toate că unii sunt mulți iar ceilalți, puținii, se cred mult mai deștepți decât primii… Las-că și cei mulți se uită-n gura celor din a doua categorie de parcă s-ar aștepta să iasă de-acolo doar porumbei de-ai păcii…
Îi unește credința în puterea turmei. Cei mulți cred că dacă stau cuminți în țarc vor fi feriți de lupul cel rău iar cei puțini cred că, prin înțărcuire, mulțimea poate fi convinsă să credă orice și să asculte orbește.
Îi mai unește și o anumită ignoranță. Istorică!
Nici una dintre tabere nu reușește să-și aducă aminte că toate turmele ajung, inevitabil, la abator și că cel care taie găina cu oua de aur sfârșește prin a-și baga unghia-n gât.
Pentru a nu stiu câta oară, am găsit o mașină parcată în fața garajului.
Stau lângă o grădiniță… dimineața și spre seară n-ai unde să parchezi o bicicletă … pănă la urmă nici nu poți să te superi prea tare pe ei… mai ales că nu stă nimeni mai mult de 10 minute… se grăbesc la slujbă sau să-și ducă copiii acasă.
Muncitorii care lucrează în curtea de alături mi-au spus ca mașina era acolo de cel puțin o oră. Și că o mai văzuseră lăsată în același loc.
Peste alte 30 de minute, m-am dus la chioșcul din colț să cumpăr niște ouă.
Când m-am întors, cineva tocmai descuia ușa din dreptul șoferului.
– Nu vă supărați, dumneavoastră ce-ați face dacă v-ați găsi garajul blocat?
– Imi cer scuze, nu mi-am dat seama!
Pe ușă – din tablă albastră și decupată din zid, e un semn mare, cu roșu:
„Nu Parcați, Garaj!”
– Nu v-ați dat seama că ăsta e garaj?!?
– Nu! Nu mi-am dat seama că am întârziat!!!!
Nici măcar nu era blondă…. și nici n-avea vre-un copil cu ea!
Things consist of what makes them what they are.
These very constituents impose upon things their definitive limits.
Take life, for instance. It’s exactly that which makes the difference between a collection of inanimate chemical substances and a living organism which leads to its eventual demise.
Or our skeletons. And all our organs. They make us what we are and, simultaneously, set the limits of our existence.
Each of us can grow only that high, eat and drink only that much, sprint only that fast and live only that long.
Take our brains.
That’s what we think with. And we make errors with.
That we remember and forget with.
That we love and hate with.
That makes us aware of some things and leave so many others out of our knowledge.
That is capable to understand the nature of our limits and, too often, chooses to ignore that opportunity.
nicichiarasa 