Archives for category: respect reciproc

Până la urmă, doar efectul conteză.
Drumul spre iad este pavat cu intenții bune.

Aici avem de a face cu un limbaj manipulator.

Un exemplu cât se poate de elocvent despre ce înseamnă să ‘reglezi fin’ percepția publicului.
Activitatea politică – în sensul ‘constructiv’ al cuvântului/conceptului – este acea activitate care contribuie la buna funcționare a polisului. La buna funcționare a cetății, societății, țării respective.

Genul ăsta de ‘răstalmăcire’ induce în cititor convingerea că politica este o mânăreală.
Un fel de hoție la drumul mare, practicată de cei aflați la putere.
Mai mult, induce în publicul țintă convingerea că ‘asta e, n-ai ce să-i faci, trebuie să te obișnuiești cu gândul’.
‘Să râzi și să treci mai departe’.

Adică exact ce își doresc manipulatorii să obțină.
Exact ce își doresc acei ‘politicieni’ care intră în politică doar cu dorința de a-și trage spuza pe turta lor.

Partea și mai proastă a întregului fenomen fiind că oamenii care ar intra în politică cu gândul de a face politică – adică cu gândul de a contribui înainte de a cere – sunt descurajați văzând cât de mulți semeni de-ai lor, de bună credință de altfel, pun botul la genul ăsta de manipulare.

Deci nu, ăsta nu este limbaj politic.
Este limbaj manipulatoriu!

Și nu, intenția celor care postează așa ceva nu are nici un fel de importanță.
Tot ce contează este efectul.
Degradarea continuă a societății.
A societății în sânul căreia sunt colportate astfel de mesaje.

”Tatăl are 40 de ani.
Ce vârstă va avea tatăl când băiatul va avea 18 ani,
știind că atunci când fiul s-a născut, tatăl avea 30 de ani?”

„Problemele din manualele de matematică de clasa I îi pun uneori în dificultate nu doar pe copii, ci și pe părinți sau alți adulți care îi ajută la teme. Deși la prima vedere problemele nu sunt foarte complexe, de multe ori sunt dificil de rezolvat pe înțelesul copiilor. În plus, pentru a ajunge la rezultatul cerut de problemă, elevii trebuie să parcurgă mai mulți pași, iar pe unii îi pot omite.
Una dintre problemele care îi pun în dificultate pe mulți elevi de clasa I sună în felul următor: Tatăl are 40 de ani. Ce vârstă va avea tatăl când băiatul va avea 18 ani, știind că atunci când fiul s-a născut, tatăl avea 30 de ani?
Cum se rezolvă corect problema
Deși pentru adulți poate părea simplu, problema trebuie rezolvată pe înțelesul copiilor. Mai întâi, trebuie să aflăm câți ani are băiatul în prezent, apoi peste câți ani va împlini 18 ani și abia apoi calculăm câți ani va avea tatăl atunci.
Rezolvare:
Câţi ani are băiatul în prezent?
40-30=10 (ani)
Peste câţi ani va avea băiatul 18 ani?
18-10=8 (ani)
Câţi ani va avea tatăl peste 8 ani?
40+8=48 (ani)
Copiii trebuie să înțeleagă că anii trec atât pentru părinte, cât și pentru copil în egală măsură, pentru a calcula rezultatul corect.”

Cică e plină lumea de analfabeți funcționali.

Hă? Ce e aia analfabet funcțional?
Suferă de analfabetism funcțional – și atunci nu poate funcționa la capacitate – sau e funcțional cu toate că e analfabet?!? Hotărăște-te…

„Ministerul Educației susține, într-o clarificare trimisă Edupedu.ro, că “nu există o definiție, un indicator sau o valoare asociate la nivel internațional a noțiunii de analfabetism funcțional”.”
Adevărul fiind că e cam greu să definești o chestie denumită cu ajutorul unui joc de cuvinte…

Analfabetism funcțional este o noțiune care se referă la persoanele care știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce au citit. Mai precis, o persoană poate să reproducă verbal sau în scris un text, dar nu îl înțelege suficient pentru a-l folosi ca resursă în reușita unei acțiuni sau în performanță.

Bine că s-au descurcat ăștia de la Wikipedia…

Și ce legătură e între problema cu care ai început postarea și analfabetismul funcțional?

‘Nu reușeste să ‘exploateze eficient’ informațiile conținute în textele pe care le citește?
Informațiile conținute în instrucțiunile pe care le primește atunci când îi este încredințată o sarcină?!?’

Sau ‘Nu știe să formuleze niște instrucțiuni ‘operaționalizabile’?!?’

Orice copil normal face o socoteală simplă.
Cât avea tac-su când i s-a născut plodul? 30 de ani?
Ce tre’ să aflăm? Cât o să aive tac-su când o ajunge plodu’ la majorat? Dacă nu moare până atunci?
Mare rahat. 30 cu 18 face 48. Cam puriu…

Dacă lași copiii să socotească în felul acesta, ei nu vor înțelege că timpul trece la fel de repede pentru toată lumea. Că un an e la fel de lung pentru ei cât este și pentru părinții lor.

Pe bune?!?

Nu cumva analfabetismul ăsta disfuncțional apare mai ales datorită faptului că prea mulți dintre profesori se cred mult mai deștepți decât elevii lor?
Că prea mulți dintre cei care au avut norocul să primească o educație formală confundă informația memorată – mai ales pe cea memorată de ei – cu deșteptăciunea?
Confundă informația acumulată (osificată?!?) cu capacitatea de a folosi informația accesibilă?

Dacă v-ați apucat deja să zâmbiți subțire…
Ăsta n-a înțeles nimic! S-a plimbat degeaba prin școală… N-a priceput că mintea e ca un mușchi. Care trebuie antrenat de mic. Și că degeaba te apuci la bătrânețe să mai înveți mersul pe bicicletă… N-o să mai fii niciodată în stare de performanță!

Ce-am înțeles eu?
Din școală și din viață?

Că oamenii au inventat mai întăi lucrurile importante. Și mai apoi scrisul. Ca să țină minte… Să nu mai fie nevoiți să reinventeze tot felul de chestii. Rezolvate deja de străbunii lor.
Că oamenii care s-au crezut deștepți au sfârșit prost. Mai prost decât ar fi ajuns dacă și-ar fi cunoscut lungul nasului…
Și că oamenii capabili să facă lucruri sunt cel puțin la fel de importanți ca cei capabili să scrie despre lucrurile alea. Cu toate că oamenii care fac sunt mai mulți decât cei care scriu! Pentru simplul motiv ca un om care face pâine poate hrăni un număr limitat de guri pe când o rețetă pentru pâine poate fi citită, după ce va fi fost scrisă, de un număr infinit de ochi!

Avem de multe ori sentimentul ăsta că la iuțeală,
cum se spune, luăm o decizie influențată doar de acel moment.
De fapt, noi am tot pregătit momentul acela prin lucrurile în care am investit de-a lungul timpului”

Cristian Mungiu

Îl întreabă un comentator pe Florin Negruțiu ”folosește cuiva condamnarea lui„ Iliescu? Pentru ‘activitatea’ acestuia din decembrie 1989…

Azi, după 34 de ani, știm cu probe, mărturii și documente că în 22 decembrie 1989 gruparea Iliescu, susținută de generali din Armată, a dat o lovitură de stat pe fondul unei revolte populare autentice și că, după căderea lui Ceaușescu, a orchestrat o diversiune, inventând „teroriștii care ne atacă”, pentru a se legitima în fața poporului. Generalii lui Iliescu au ordonat Armatei să tragă în tot ce a părut „terorist”: în popor, în blocuri de locuințe, chiar și în propriii militari. În noul regim Iliescu, ajuns la putere după 22 decembrie, au murit 850 de oameni doar ca Iliescu și ai lui să se prezinte ca „emanații Revoluției”.

Incendiu într-un club, explozie într-o stație GPL, alt incendiu într-o unitate de cazare…
Fiecare dintre aceste evenimente tragice fiind soldate cu victime! Una dintre victimele incendiului de la Tohani fiind chiar fiul investitorului.

Ce au în comun cele trei incidente? În afară de tragismul evenimentelor?

La prima vedere, am putea vorbi despre lipsa totala de respect față de reguli.
Atât a celor care au organizat lucrurile cât și a celor care ar fi trebuit să se asigure – și să NE asigure – că regulile au fost respectate.

Ce legătură este între ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și cele trei tragedii menționate mai sus?!?

Există societăți normale și societăți aflate în tranziție.
‘În tranziție’ către normalitate dar nu neapărat.

În societățile normale, regulile sunt expresia, operaționalizarea, unui contract social.
Marea majoritate a membrilor societăților respective au înțeles, mai întâi implicit, că e mai bine – pentru toată lumea, să ‘nu ucizi’. Că e mai bine, pentru toata lumea, atunci când toată lumea respectă niște reguli.
Că e mai bine, pentru toată lumea, atunci când toată lumea respectă niște reguli care operaționalizează respectul reciproc dintre membrii ‘lumii’ respective. Să nu ucizi, să nu furi, să nu treci pe roșu, să porți centura de siguranță, să nu arunci gunoi pe jos.

În societățile anormale, cele în care unii oameni se cred mai cu moț decât ceilalți iar ceilalți nu au nimic de spus pe chestia asta, regulile funcționeză după principiul barierei.
‘Legea este o barieră. Un par pus de-a curmezișul drumului. Un par peste care sar caii, pe sub care se strecoară câinii și în fața căruia se opresc boii!’

Și toată chestia asta ține până când oamenii – atât ‘unii’ cât și ‘ceilalți’ – încep să-și dea seama că ‘de aia e mai bine dincolo’.
Că de-aia ‘acolo’ trenurile merg cu 160 de km pe oră, autostrăzile sunt netede și cabanele nu ard precum torțele.

La noi, procesul a fost întârziat de faptul că lucrurile nu au fost ‘resetate’ ca lumea.
Tot vorbim despre ‘Revoluția din Decembrie’.
Lumea o fi ieșit ea ca la revoluție doar că de ieșit a ieșit o lovitură de stat.
În loc ca lucrurile să reintre într-un anumit firesc – și într-o anumită evoluție, firească – am avut de a face cu o ‘înlocuire’. Cu o ‘rotație a cadrelor’.
Pur și simplu, la nivelul puterii, o gașcă a fost înlocuită de o alta.

OK, cei vechi erau ‘închistați’, următorii au fost un pic mai pricepuți. Mai ageri!
De unde și rezultatele. Dezvoltarea economică, creșterea nivelului de trai… pe medie…

Doar că genul ăsta de dezvoltare, de copiere a rezultatelor obținute de alții, merge doar până la un punct.
Până în punctul dincolo de care se face simțit, din nou, ‘mi se cuvenismul’.

Tocmai pentru societatea este, în continuare, împărțită în ‘unii’ și ‘ceilalți’. împărțire perpetuată, și certificată, în decembrie 1989. Atunci când Revoluția a fost continuată printr-o lovitură de stat. Care a reîmpărțit lumea în ‘unii’ și ‘ceilalți’.

Și tocmai această împărțire face ca unii să fie convinși că regulile nu sunt pentru ei. Că ei pot, își pot permite, să desconsidere regulile. Tocmai pentru că ei sunt, se simt a fi, deasupra celorlalți.
Când îmi vine o idee o fac și la revedere. Mai puține analize și mai puține… E un risc major ca atunci când te apuci de un business să nu faci analize, dar de multe ori în viață mie mi-a ieșit. Am instincte foarte bune, motiv pentru care visez noaptea ceva și ziua fac. Mai greu cu autoritățile care nu se mișcă cu viteza mea… PUZ-ul la clădirea asta a durat patru ani. Dacă stăteam după ei, nu se realiza niciodată clădirea asta. Și în continuare sunt multe…

Doar că ponoasele le tragem toți.
Și unii și ceilalți…

Știi care e diferența dintre nemți și români?

Am auzit ‘povestea’ asta undeva prin 1988.
Adică în secolul trecut și în timpul orâduirii de mult apuse. Cel puțin din punct de vedere formal…

Am tot relatat întâmplarea în diverse situații.
A venit momentul să o consemnez.
Pentru simplul motiv că e din ce în ce mai actuală!
Si ca explicație pentru ilustrația de mai sus. Care a început să mișune pe internet.

Cică un grup de nemți, atunci când văd pe cineva mai deștept decât media, se dau pe lângă el. Îl ajută să facă ce are el de făcut. Și în felul ăsta trăiesc cu toții mai bine.
În felul ăsta trăiesc cu toții din ce în ce mai bine…
Și cică un grup de români, atunci când văd pe cineva mai deștept decât media, se adună în jurul lui. Și-i dau la cap!
‘Ce mă, ăsta se crede mai deștept decât noi?!?’

De ce mi se pare încă actuală?
Cu toate că în România se trăiește mult mai bine decât se trăia pe vremea aia?
Cu toate că în multe locuri din România se trăiește aproape la fel de bine ca în multe locuri din Germania?

Păi tocmai d-aia.
Pentru că prea mulți dintre nemți ‘s-au învățat la prostii’.
OK, o parte dintre români ‘s-au deșteptat’. Mai e mult până departe dar măcar mergem în direcția bună!
Nemții, în schimb, parcă au luat-o înapoi.
Și mi-e frică să nu cumva să ne luam după ei!

(A wise husband and a forgiving wife are the best recipe for a happy marriage.)

Pe bune?!?

Sună bine, nu? Cel puțin la prima strigare…

Daca stăm să ne gândim un pic… Drepți, ca să nu ne doară spatele!

Rabdarea soției e de-a dreptul inutilă, DACĂ se întâmpla ca soțul să fie prea înțelept. Sunt cazuri, chiar dacă foarte rare… Și pentru ca ‘use it or lose it’ – adică orice însușire/abilitate dispare dacă nu este folosită la justa valoare, răbdarea aia va dispărea în timp. Cu atât mai repede cu cât soțul este mai înțelept!

Pe de altă parte, o soție cu adevărat răbdătoare va reuși să scoată tot ce e mai rău din cel mai înțelept bărbat din lume.
‘Cel mai înțelept bărbat din lume’ este un superlativ relativ. Este vorba doar despre cel mai înțelept bărbat disponibil pe Pământ la un anumit moment! În nici un caz despre bărbatul perfect…
Dacă cel mai înțelept bărbat din lume are o probabilitate de 1 la 4 miliarde, bărbatul înțelept, la modul absolut, este un personaj imaginar!
Use it or lose it e valabilă, evident, și pentru înțelepciunea relativă… Mai ales că ‘înțelepciunea’ are prostul obicei de a i se urca înțeleptului la cap! Tocmai pentru că este ‘relativă’. Răbdarea… mai greu! Nu te laudă nimeni…pentru cât de mult ești în stare să rabzi…

Așa că… Bărbatul să fie cât de înțelept poate el iar femeia să facă bine să nu-i rabde prea multe!
Doar că femeia ar fi bine să fie ea suficient de înțeleaptă încât să-l ia cu frumosu’ pe ‘deșteptul ei’ în desele cazuri când n-o să-l ducă mintea…

Dintre toate ambalajele menționate mai sus, pungile de plastic sunt cele mai greu de reciclat.
Cele mai ușor luate de vânt.
Și cele mai ușor de înlocuit.

Dacă ne-ar păsa cu adevărat – de locul în care vor trăi nepoții noștri – n-ar trebui să ne pună nimeni.
N-ar trebui să ne pună nimeni să redescoperim sticla. Sticla de lapte – pe care să o umplem la dozatorul de lapte, sticla de ulei – pe care să o umplem la dozatorul de ulei… Sticle pe care să le spălăm și pe care să le refolosim.

Sticlele de lapte și bere, borcanele de iaurt, hârtia cerată pentru mezeluri, brânză și carne, punga de hârtie pentru fructe și legume… și sacoșa pentru dus toate astea acasă!

Da’ noi suntem ocupați cu alte alea!
În loc să gândim cu capetele noastre, citim tot felul de trăznăi pe internet!
După care le dăm mai departe…

Ce înțelegeți prin
Libertatea mea e libertatea ta?

Când libertatea mea/ta de a ne flutura pumnii prin aer se oprește acolo unde începe nasul tău/meu, nici unul dintre noi nu este cu adevărat liber. În situația asta, libertatea noastră este libertatea de a ne lupta între noi pentru cât mai multă libertate individuală.

Concepția asta tratează libertatea ca și cum am avea de a face cu o cantitate limitată. De libertate.
Cantitate pe care ar trebui să o împărțim, într-un fel sau altul, între noi.

Limitele libertății sunt de natură calitativă, nu cantitativă.

Vom fi cu adevărat liberi, cu toții, doar atunci când vom fi liberi împreună.
Decât atunci…

Atunci când vom înțelege că libertatea începe în fiecare dintre noi – în sufletele și în mințile fiecăruia dintre noi, și că libertatea noastră, a tuturor, poate fi pusă în practică – adică poate fi crescută, micșorată sau chiar anulată pentru o perioadă, doar împreună!

Cică să faci ce spune popa, nu ce face popa!

‘Dacă vrei să ieși din criză, pune mâna și plătește doi oameni. Din bani publici. Pe unul să sape un șanț și pe celălalt să-l astupe. Pe șanț, nu pe primul lopătar!’

Idea din spatele învățăturii lui Keynes fiind aceea că cei doi săpători, până atunci șomeri muritori de foame, vor avea astfel suficient de mulți bani la dispoziție încât să repornească afacerile ‘brutarului, măcelarului’ și chiar și chiar și pe cea a ‘berarului’! Iar toți aceștia – plătitori de taxe fiind – urmau să întoarcă la buget, prin efectul de cascadă, chiar mai mulți bani decât cei folosiți pentru plata foștilor șomeri.

Doar că șanțul lui Keynes era o metaforă!
Omul, adică Keynes, nu se aștepta ca cineva să-l ia ad-litteram. Pe șanț, nu pe el…
E de bun simț că dacă tot dai niște bani pe ceva – și niște oameni depun un efort să facă ceva – ca acel ceva să aibe și o utilitate directă! Și, mai ales, să nu strice!

Primum, non nocere!

Acu’ vreo câteva săptămâni am găsit un afiș la capătul străzii.
‘Luați-vă mașinile de aici că de poimâine ne apucăm de treabă!’
Zis și făcut.
La capătul săptămânii strada era un mare șanț!
Stați liniștiți, n-au schimbat nici o țeavă. Nici vreun fir de curent sau cablu de internet! Doar au scos asfaltul, pietrele, trotuarele și bordurile.
După care au adus alte pietre – sparte de data asta, au pus alte borduri – cele vechi aveau mai puțin de 10 ani, au turnat beton pe trotuare – încă mai avem internet, dar țevile care nu aveau fibra optica montată în ele sunt cam strivite, au turnat asfalt și s-au apucat să pună ‘pișcoturi’ deasupra betonului de pe trotuare.

Am uitat să vă spun că strada urmează să devină ‘cu sens unic’. Așa că au apărut niște șicane la cele două capete. Să nu poată intra două mașini una pe lângă cealaltă?!?

Da’ mașina de pompieri? Sau o cifă cu beton? Gunoiul? Astea cum iau curbele?
În linie dreaptă au loc, dacă parchează riveranii ca lumea…

Și încă o chestie interesantă.
La o lucrare de genul ăsta ai nevoie de mulți oameni. Inginer, operatori pe utilaje, lopătarii lui Keynes, cârcași.
Ei bine, inginerul, lopătarii și cârcașii sunt români. Iar toți operatorii de utilaje – excavatoare, compactoare, greder, mașina de asfaltat, sunt din Sri-Lanka. Operatorii, nu utilajele! Vin ceva mai devreme, singuri, își ung utilajele, completează uleiurile, șterg parbrizele… Utilajele sunt din Anglia si din Germania, că Progresul Brăila a ajuns la fier-vechi.
Românii sunt aduși un pic mai târziu cu un microbuz. Nemțesc.
Inginerul vine singur, cu un Duster. De la firmă. Care, după nume, se ocupă în principal cu montajul și întrețirea rețelelor de gaze.

„Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced).

Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”

Am întâlnit tot felul de explicații și păreri cu privire la soluția dată de judecători. De la ”fosta securitate’ și-a păstrat o ‘oarecare’ capacitate de a influența justiția’ până la ‘procurorii au încercat să facă ‘procesul securității’ iar judecătorii s-au folosit de chestia asta pentru a-i face scăpați pe cei doi’.

În Giuleștiul meu natal, pe vremea când Ursu era călcat în picioare de securiști, umbla o vorbă.

‘S-antâlnit hoțu’ cu milițianu’.

Adică s-au întâlnit doi oameni cu aceiași mentalitate dar care se află – cu totul și cu totul întâmplător – pe părțile opuse ale baricadei.

Ce vreau să spun cu chestia asta? Ce spuneau și Giuleștenii de rând. Care vedeau cum hoții furau liniștiți iar milițienii se făceau că nu văd în timp ce-și primeau tainul de la hoți. Asta atâta vreme cât hoții nu săreau calul…

Așa și în situația asta. Ursu e mort, toată lumea știe cine l-a omorât iar procuratura și judecatoria au reușit să-i facă scăpați pe cei doi nemernici. Din greșeală, din incompetență, din-adins… nici nu mai contează!

Tot ce contează este că omul de rând, precum Giuleșteanul pre-revoluționar, are din ce in ce mai puțină încredere în chestia aia care se cheamă ‘stat’.

Căci rupti sunt ca din tare stâncă
Românii orișiunde cresc

Versurile au fost scrise de Ioan S. Nenițescu, sublocotenent de dorobanți la Plevna in 1877, doctor în filozofie la Leipzig in 1886 si membru corespondent al Academiei în 1896. Tatăl său a fost negustor de pânzeturi fine la Galați.

După cum bine știm, în a doua jumatate a secolului XIX românii luaseră calea Occidentelui.
Cei mai mulți să învețe, cu toate că a fost vorba și despre un număr semnificativ de ardeleni care au plecat în America. Să facă bani.

Din 1990 încoace, de la căderea comunismului, românii au re-început să plece.
O primă tranșă după reprimarea brutală a Pieții Universității.
Au urmat cei pentru care granițele nu reprezintă un obstacol. Și care au fost acuzați, pe nedrept, că ar fi mâncat lebedele din Viena.
Apoi, încet-încet, au început să plece toți.
Muncitorii la muncă, studenții la școală și profesorii la catedre. Am constatat, cu stupoare, că cel mai comunist dintre profesorii pe care i-am avut la Politehnică ajunsese să predea la o universitate medie din America. Daca știa carte…

Da mă băieți, da’ pentru asta s-au războit oamenii ăia la Plevna?
Ca să avem noi de unde pleca?

„Românii orișiunde cresc”, în viziunea lui Nenițescu, înseamnă „românii sunt în stare să facă față la orice”.
Eventual oriunde…

Eventual, nu obligatoriu!