Archives for category: In limba Romana

Dintre toate ambalajele menționate mai sus, pungile de plastic sunt cele mai greu de reciclat.
Cele mai ușor luate de vânt.
Și cele mai ușor de înlocuit.

Dacă ne-ar păsa cu adevărat – de locul în care vor trăi nepoții noștri – n-ar trebui să ne pună nimeni.
N-ar trebui să ne pună nimeni să redescoperim sticla. Sticla de lapte – pe care să o umplem la dozatorul de lapte, sticla de ulei – pe care să o umplem la dozatorul de ulei… Sticle pe care să le spălăm și pe care să le refolosim.

Sticlele de lapte și bere, borcanele de iaurt, hârtia cerată pentru mezeluri, brânză și carne, punga de hârtie pentru fructe și legume… și sacoșa pentru dus toate astea acasă!

Da’ noi suntem ocupați cu alte alea!
În loc să gândim cu capetele noastre, citim tot felul de trăznăi pe internet!
După care le dăm mai departe…

Scopul pentru care cineva înființează o firmă este să facă profit.
Cu cât este mai mare profitul cu atât e mai bine pentru firmă,
și implicit pentru proprietarii firmei.
Scopul statului este să ia cât poate de mult de pe urma funcționării unei firme.
Cu cât poate lua mai mult cu atât e mai bine pentru stat

Noi, oamenii, avem ceva în plus față de celelalte animale. Capacitatea de a acționa ca un agent liber. De a lua hotărâri, de preferință în cunoștință de cauză. În mod conștient.
Capacitate codificată în legislația românească sub numele de „capacitate de exercițiu”.

O parte dintre societățile/culturile umane au devenit, în timp, democratice. Evoluția – adică fenomenul acela care impiedică supraviețuirea organismelor, biologice sau sociale, care nu fac fața ‘provocărilor’ la care sunt supuse – a făcut ca anumite societăți/state/culturi să inventeze – în mai multe rânduri și locuri – ceea ce noi numim, astăzi, democrație. Un spațiu de libertate în care fiecare face ‘ce vrea’ – atâta vreme cât nu răstoarnă barca – și în care hotărârile care influențează soarta comunității sunt luate abia după consultarea onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor.

Spațiul ăsta ‘de libertate’ presupune și libertatea cuvântului. Toată lumea poate spune tot ce are pe suflet.
Treaba asta e esențială pentru procesul de „consultare onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor”. Ce fel de consultare onestă a aia în timpul căreia cei consultați nu pot spune ce au pe suflet? Tot ce au pe suflet… Chestie care trebuie să fie liberă tot timpul, nu doar pe durata campaniei electorale!

Dacă tot putem spune tot ce ne trece prin cap – e o oarecare diferentă între ce avem în suflet și ce ne trece prin cap, numai că diferența asta poate fi făcută doar de fiecare dintre noi – atunci hai să ‘comunicăm’. Să împărtășim lumii toate gândurile noastre!

Să lăsăm lumea să discearnă! Să facă diferența între ….

Suficientă ‘pregătire de artilerie’!

Noi toți, fiecare în calitatea sa de agent liber, suntem supuși unor mai multe influențe.
Care acționează pe mai multe paliere și care sunt luate în calcul, atunci când decidem/spunem câte ceva, mai mult sau mai puțin conștient.
E foarte greu de discutat filozofie atunci când ți-e foame. Sau în prezența unui foarte atractiv, și evident disponibil, potențial partener sexual….
Ultimele două influențe care continuă să ne structureze procesul de decizie după ce toate celelalte au încetat să-și mai facă simțită prezența sunt cultura și ideologia.

Si nu, nu sunt deloc chiar același lucru.
Da, ideologia face parte din cultură – în sensul că amândouă au fost făcute de oameni și au fost transmise din om în om.
Numai că ansamblul cultural în care am evoluat este o devenire ‘naturală’ – fără scop în sine și rezultatul cooperării unul mare număr oameni care au făcut parte dintr-un imens șir de generații.
În timp ce fiecare dintre ideologiile care s-au perindat pe aici au fost opera unor inițiatori și suporteri care aveau câte o agendă. Câte ceva de demonstrat și/sau obținut.

Ute-așa am ajuns ca în însuși spațiul de libertate care presupune exprimarea fără opreliști, care inveterează decizia individuală cât se poate de aproape de dorințele și considerațiile fiecăruia dintre noi și care impune consultarea populară înaintea adoptarii oricărei decizii colective există oameni care ‘știu ei mai bine’!

Care știu ei, fără să întrebe pe nimeni, de ce sunt înființate firmele. Toate firmele!
Ce trebuie să facă statul și ce este mai bine pentru el…
Și, mai ales, că statul este – în mod absolut dar, în același timp, într-un fel extren de nebulos – diferit de restul societății!

Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă.

Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă.
Citatul descrie cât se poate de exact starea de fapt din momentul actual. Moment în care chiar noi, cei care trăim acum, suntem liberi să ne exprimăm părerile și să ne votăm viitorul.

Doar că citatul a fost redactat sub o puternică influență ideologică.
Sub o triplă influență ideologică.
De convingerea raționalistă că fiecare ‘trestie gânditoare’ poate cunoaște adevărul absolut – dacă se străduie suficient de mult și doar dacă rămâne fidel metodei raționale de căutare a adevărului.
De convingerea neo-liberală că statul este dușmanul împilator al tuturor celorlalți.
Și de concluzia lui Milton Friedman ca ‘profit uber alles’.

N-am să mă apuc acum să mă/vă întreb dacă e bine sau nu.
Vă întreb doar dacă vi se pare că lucrurile funcționează? Dacă vi se pare că mergem în direcția bună?

Eu aș reformula puțin.

Scopul pentru care cineva înființează o firmă este cunoscut doar de cel care înființează firma respectivă.

Tot așa, tot doar cel care înființează firma știe cât profit își dorește să facă. Ce profit i se pare lui rezonabil să aibe.

În ceea ce privește statele, sunt două tipuri de politicieni.

Unii care – forțați de împrejurări/condiționați de educația primită – înțeleg că impozitele colectate – multe, puține, nu contează, trebuie cheltuite în așa fel încât întreaga societate – populația organizată sub forma unui stat, să devină din ce în ce mai funcțională. Si alții care mai cred că odată ajunși la butoane îșii pot permite să sifoneze în interes propriu o din ce în ce mai mare proporție din bugetul colectat de stat.

Fiecare dintre aceste doua tipuri de politicieni – care sunt, de fapt, niște oameni ‘din popor’-ul care locuiește într-un anumit stat – învârt câte un cerc.

Primul, cel în care impozitele sunt cheltuite în mod judicios, este un cerc virtuos. La fiecare învârtitura lucrurile merg din ce în ce mai bine. Oamenii din societate percep impozitele ca pe un cost pe care îl plătesc pentru a trăi așa cum li se pare normal să trăiască. Părere pe care o vocalizează în mod constant. Mai apăsat în timpul campaniilor electorale. Și părere pe care o ‘formalizează’ cu ajutorul buletinului de vot.

Al doilea cerc, cel prin circumferința căruia din ce în ce mai mulți bani o iau ‘pe alături’, este unul vicios.
S-ar putea ca lucrurile să meargă bine pentru o oarecare perioadă. Mai ales atunci când există un mare decalaj între țara respectivă și cele din jurul/apropierea ei. Respectiva țară este, pur și simplu, aspirată în trena celorlalte. Așa cum s-a întâmplat cu Grecia până nu demult.

Doar că ‘mersul la aspirație’, după cum știu toți bicicliștii care s-au ținut suficient de mult timp bprea aproape de autobuze, implică anumite riscuri. Mai devreme sau mai târziu, autobuzul se oprește brusc iar biclistul se alege cu nasul spart. Și, pentru că și-a cheltuit toți banii pe concedii – chiar dacă nu erau ai lui, acum n-are cu ce să-și repare biclicleta.

Credit… ioc!
Cine-i așa prost să dea bani cuiva care își asumă genul asta de riscuri?
Care nu se gândește la ‘și eu ce mă fac mâine? Dacă mă prind aștia?’

Ce înțelegeți prin
Libertatea mea e libertatea ta?

Când libertatea mea/ta de a ne flutura pumnii prin aer se oprește acolo unde începe nasul tău/meu, nici unul dintre noi nu este cu adevărat liber. În situația asta, libertatea noastră este libertatea de a ne lupta între noi pentru cât mai multă libertate individuală.

Concepția asta tratează libertatea ca și cum am avea de a face cu o cantitate limitată. De libertate.
Cantitate pe care ar trebui să o împărțim, într-un fel sau altul, între noi.

Limitele libertății sunt de natură calitativă, nu cantitativă.

Vom fi cu adevărat liberi, cu toții, doar atunci când vom fi liberi împreună.
Decât atunci…

Atunci când vom înțelege că libertatea începe în fiecare dintre noi – în sufletele și în mințile fiecăruia dintre noi, și că libertatea noastră, a tuturor, poate fi pusă în practică – adică poate fi crescută, micșorată sau chiar anulată pentru o perioadă, doar împreună!

Cică să faci ce spune popa, nu ce face popa!

‘Dacă vrei să ieși din criză, pune mâna și plătește doi oameni. Din bani publici. Pe unul să sape un șanț și pe celălalt să-l astupe. Pe șanț, nu pe primul lopătar!’

Idea din spatele învățăturii lui Keynes fiind aceea că cei doi săpători, până atunci șomeri muritori de foame, vor avea astfel suficient de mulți bani la dispoziție încât să repornească afacerile ‘brutarului, măcelarului’ și chiar și chiar și pe cea a ‘berarului’! Iar toți aceștia – plătitori de taxe fiind – urmau să întoarcă la buget, prin efectul de cascadă, chiar mai mulți bani decât cei folosiți pentru plata foștilor șomeri.

Doar că șanțul lui Keynes era o metaforă!
Omul, adică Keynes, nu se aștepta ca cineva să-l ia ad-litteram. Pe șanț, nu pe el…
E de bun simț că dacă tot dai niște bani pe ceva – și niște oameni depun un efort să facă ceva – ca acel ceva să aibe și o utilitate directă! Și, mai ales, să nu strice!

Primum, non nocere!

Acu’ vreo câteva săptămâni am găsit un afiș la capătul străzii.
‘Luați-vă mașinile de aici că de poimâine ne apucăm de treabă!’
Zis și făcut.
La capătul săptămânii strada era un mare șanț!
Stați liniștiți, n-au schimbat nici o țeavă. Nici vreun fir de curent sau cablu de internet! Doar au scos asfaltul, pietrele, trotuarele și bordurile.
După care au adus alte pietre – sparte de data asta, au pus alte borduri – cele vechi aveau mai puțin de 10 ani, au turnat beton pe trotuare – încă mai avem internet, dar țevile care nu aveau fibra optica montată în ele sunt cam strivite, au turnat asfalt și s-au apucat să pună ‘pișcoturi’ deasupra betonului de pe trotuare.

Am uitat să vă spun că strada urmează să devină ‘cu sens unic’. Așa că au apărut niște șicane la cele două capete. Să nu poată intra două mașini una pe lângă cealaltă?!?

Da’ mașina de pompieri? Sau o cifă cu beton? Gunoiul? Astea cum iau curbele?
În linie dreaptă au loc, dacă parchează riveranii ca lumea…

Și încă o chestie interesantă.
La o lucrare de genul ăsta ai nevoie de mulți oameni. Inginer, operatori pe utilaje, lopătarii lui Keynes, cârcași.
Ei bine, inginerul, lopătarii și cârcașii sunt români. Iar toți operatorii de utilaje – excavatoare, compactoare, greder, mașina de asfaltat, sunt din Sri-Lanka. Operatorii, nu utilajele! Vin ceva mai devreme, singuri, își ung utilajele, completează uleiurile, șterg parbrizele… Utilajele sunt din Anglia si din Germania, că Progresul Brăila a ajuns la fier-vechi.
Românii sunt aduși un pic mai târziu cu un microbuz. Nemțesc.
Inginerul vine singur, cu un Duster. De la firmă. Care, după nume, se ocupă în principal cu montajul și întrețirea rețelelor de gaze.

Această modalitate de plată este disponibilă în toate mijloacele de transport în comun care au afişate siglele „VISA” și „Mastercard” și oferă mai multă flexibilitate tuturor călătorilor, întrucât permite achitarea călătoriei cu orice card bancar contactless, Mastercard, Maestro sau Visa, emis oriunde în lume.

Tocmai ce m-am întors de la Timișoara.
Acolo au un sistem asemănător. Lipești cardul de aparat, aștepți cât îți spune ecranul și, surpriză, capeți un bon fiscal. Ca să fie treaba oablă! Și să nu fie nevoie să tot ‘validezi cardul’ de fiecare dată când schimbi ‘căruța’.
Mijlocul de transport vine la ora de pe afiș – am făcut vreo 5 călătorii dus-întors la diverse ore din zi, în timpul săptămânii și la sfârșitul ei – iar aparatele de taxat au funcționat de fiecare dată.
Astea din București ratează cam odată la fiecare trei încercări.

„Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced).

Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”

Am întâlnit tot felul de explicații și păreri cu privire la soluția dată de judecători. De la ”fosta securitate’ și-a păstrat o ‘oarecare’ capacitate de a influența justiția’ până la ‘procurorii au încercat să facă ‘procesul securității’ iar judecătorii s-au folosit de chestia asta pentru a-i face scăpați pe cei doi’.

În Giuleștiul meu natal, pe vremea când Ursu era călcat în picioare de securiști, umbla o vorbă.

‘S-antâlnit hoțu’ cu milițianu’.

Adică s-au întâlnit doi oameni cu aceiași mentalitate dar care se află – cu totul și cu totul întâmplător – pe părțile opuse ale baricadei.

Ce vreau să spun cu chestia asta? Ce spuneau și Giuleștenii de rând. Care vedeau cum hoții furau liniștiți iar milițienii se făceau că nu văd în timp ce-și primeau tainul de la hoți. Asta atâta vreme cât hoții nu săreau calul…

Așa și în situația asta. Ursu e mort, toată lumea știe cine l-a omorât iar procuratura și judecatoria au reușit să-i facă scăpați pe cei doi nemernici. Din greșeală, din incompetență, din-adins… nici nu mai contează!

Tot ce contează este că omul de rând, precum Giuleșteanul pre-revoluționar, are din ce in ce mai puțină încredere în chestia aia care se cheamă ‘stat’.

Căci rupti sunt ca din tare stâncă
Românii orișiunde cresc

Versurile au fost scrise de Ioan S. Nenițescu, sublocotenent de dorobanți la Plevna in 1877, doctor în filozofie la Leipzig in 1886 si membru corespondent al Academiei în 1896. Tatăl său a fost negustor de pânzeturi fine la Galați.

După cum bine știm, în a doua jumatate a secolului XIX românii luaseră calea Occidentelui.
Cei mai mulți să învețe, cu toate că a fost vorba și despre un număr semnificativ de ardeleni care au plecat în America. Să facă bani.

Din 1990 încoace, de la căderea comunismului, românii au re-început să plece.
O primă tranșă după reprimarea brutală a Pieții Universității.
Au urmat cei pentru care granițele nu reprezintă un obstacol. Și care au fost acuzați, pe nedrept, că ar fi mâncat lebedele din Viena.
Apoi, încet-încet, au început să plece toți.
Muncitorii la muncă, studenții la școală și profesorii la catedre. Am constatat, cu stupoare, că cel mai comunist dintre profesorii pe care i-am avut la Politehnică ajunsese să predea la o universitate medie din America. Daca știa carte…

Da mă băieți, da’ pentru asta s-au războit oamenii ăia la Plevna?
Ca să avem noi de unde pleca?

„Românii orișiunde cresc”, în viziunea lui Nenițescu, înseamnă „românii sunt în stare să facă față la orice”.
Eventual oriunde…

Eventual, nu obligatoriu!

Evoluția nu este despre ‘supraviețuirea celui mai puternic’.
Evoluția este despre supraviețuirea celui capabil să facă față schimbărilor!

Ernst Mayr

Până acum cinci minute, aveam o mare nedumerire!

Știam, din fragedă pruncie, că există două feluri de obiceiuri. De ‘culturi’, în limbaj sociologic/antropologic.
Într-una copii primesc tot ce e mai bun de mâncare, în cealaltă ce rămâne după ce se satură ‘capul familiei’.

OK, știu că unii dintre voi s-au oripilat deja. Și că ceilalți – adică cei care mă cunoașteți în carne și oase – vă întrebați ce m-a apucat!

Cert este că aceste două seturi de obiceiuri există. Încă!
Eu, de exemplu, port numele unui străbunic celebru. Celebru în interiorul familiei mele… nu foarte numeroasă!
Omul ăsta, Sarkis, avea o gospodărie frumoasă. În Rumelia – adică în Turcia, pe malul European al mării Marmara. De unde a trebuit să fugă, la un moment dat. Dar nu despre asta e vorba în propoziție.
Tipul era foarte priceput. Și foarte întreprinzător. Atât de priceput și de întreprinzător încât atunci când a trebuit să fugă din Turcia avut suficiente resurse să ajungă – din prima și fără ajutor – până în România. Pentru un țăran amărât, chestia asta era o adevărată realizare. În 1923….
Omul ăsta se ocupa cu de toate. Avea o grădină în care străbunica creștea o mare parte din legume. Câțiva pomi din care străbunica făcea tot felul de gemuri. Câteva rânduri de vie din care făceau tot felul de dulciuri. Poveste lungă, erau în Turcia. Găini pentru ouă… și cam atât în afară de caii de povară. Era și priceput. Dulgherie și tot ce mai putea face pe lângă casă la începutul secolului. Dacă ar fi avut curent sau apă curentă, probabil că s-ar fi băgat și la astea.
Din ce și-a ținut copiii la școală? Bunicul făcuse câțiva ani de profesională la Istambul… Străbunicul făcea vara cărăușie în port – cu căruța – iar iarna contrabandă cu alcool. Cu aceiași căruță… Bulgaria era aproape iar turcilor le plăcea rachiul bulgăresc.

Și ce legătură are chestia asta cu diferența dintre culturi?
Ei bine, străbunica nu mânca niciodată la masă odată cu el.
Statea în spatele lui și-l servea.
Întâi pe el și, după ce îi umplea lui farfuria, pe copii.
Abia după aceea, după ce toți ceilalți se declaraseră mulțumiți, își punea și ea de mâncare. Avea ce, că străbunicul era suficient de ‘productiv’, dar asta era altă poveste.

Vorbeam despre două culturi.
Tata este armean, maică-mea era româncă. Bucovineancă, mai precis. Pe meleagurile alea, primii se satură copiii. Abia după aceea mănâncă și părinții/bunicii. De, obiceiuri nemțești…

Până acum 10 minute – scriu deja de vreo cinci, credeam că ‘de, fiecare popor/regiune cu obiceiurile lui/ei’.

Brusc, mi-am dat seama că e vorba despre ‘supraviețuire’. Depre supraviețuirea familiei!

Despre situația în care întreaga familie depinde de ‘bărbatul din casă’.
Care trebuie să fie puternic pentru a putea ‘pune pe masă’ pentru ceilalți!

Bineînțeles că pentru noi, cei care trăim acum, chestiile astea par absurde.
Cum adică să mănânci tu, bărbat în toată puterea, înainte ca restul familiei să-și fi potolit foamea?!?
Pentru noi, viitorul este mai important decât prezentul. Copiii devin centrul atenției! Cel puțin declarativ…

Păi da, doar că acum – dacă mori de foame – poți să te duci în prima intersecție și să speli un parbriz. Sau să stai cu mâna-ntinsă!
Pe vremea aia, dacă bărbatul cădea la pat – din varii motive, restul familiei murea, efectiv, de foame. N-avea cine să-i ajute! Nici măcar rudele apropiate, dacă existau, nu puteau să rupă de la gura copiilor lor ca să-i hrănească pe-ai altora. Urzeala socială era atât de ‘rară’ – și productivitatea atât de redusă – încât oamenii efectiv nu-și permiteau să se ajute unii pe alții.
Statistic vorbind și făcând diferența dintre viața unei minoritați defavorizate care trăia într-o țară ‘străină’ și situația/obiceiurile dintr-o zonă destul de bogată – pe vremea aia. Care aparținuse – până nu demult, tot pe vremea aia – direct de imperiul Austriac.

Și să nu uităm că obiceiuri din astea ‘paternaliste’ nu erau chiar atât de rare în părțile rurale ale vechiului regat…
‘Eu te-am făcut, eu te omor!’
Până la urmă, nu a fost o mare diferență între viața țăranului din Bărăgan – mai ales pe vremea fanarioților, adică nu foarte demult – și ce a celorlalți supuși de rând ai padișahului.

Acu’ vreo câteva luni, am fost ‘surprins’ de aparatul radar circulând cu 160 km/h pe autostradă.

După discuția foarte civilizată cu ‘omul legii’ mi-a căzut fisa.
Regula cu privire la cei 5o de km/h în plus e mult prea blândă.

În condițiile actuale, rămâi fără carnet abia după ce depășești cu mai mult de 50km/h viteza maximă de pe tronsonul unde te-au prins.
Conform acestei reguli, să mergi cu 81km la oră pe o străduță îngustă – eventual în dreptul unei grădinițe, e la fel de periculos ca atunci când mergi cu 181 km/h pe o autostradă dreaptă și uscată.

Pe bune?!?

Parastas de 6 luni pentru mama soției mele.
Ne urcăm frumos în mașină și începem să măsurăm țara cu circumferința roții. Sunt cinci sute și ceva de kilometri de la București la Dej, mai mult de jumătate sub formă de autostradă sau drumuri expres. Cea mai nasoală parte, adică Valea Oltului, e în continuare ‘pe două benzi’.
De vre-un an, la capătul dintre Sibiu e o porțiune ‘gâtuită’. Se circulă pe o singură bandă din cauza unor lucrari de consolidare.
În funcție de noroc, stai 10 minute sau faci 12 km în 3 ore și jumătate. Așa cum am făcut noi ieri.
Pentru unii ciumă, pentru alții mumă… Înainte de a fi exploatate, resursele trebuie identificate ca atare. O mulțime de oamenii blocați în mașini reprezinta o oportunitate majoră pentru cerșetori.
Câteva mame și-au adus copiii la produs. Unii purtați în brațe, alții trimiși de unii singuri printre mașini.
Soția îi dă 10 lei unei fetițe de vreo zece ani. Lângă noi, șoferul unui Mercedes electric de ultimul răcnet care fuma cu geamul deschis se uită lung și dă dezaprobator din cap.
Peste nici două minute vine o altă fetiță, cam de aceiași vârstă. Se duce direct la vecinul nostru și „dă-mi și mie un leu să-mi iau ceva de mâncare”.
„Tu ar trebui să fii la joacă, nu să cerșești pentru bețivul de tac-tu.”