Archives for category: evolutie

Ce faci tovarășe cu atâta hârtie igienică?
Mă pregătesc.
Pentru ce?!?
Vin vremuri căcăcioase…

Ne tot întrebăm de unde ni se trage… modul în care funcționează societatea.
Modul în care interacționăm între noi.

Acuma… n-o fi comunismul de vină pentru tot ce ni se întâmplă!
Mai ales că au trecut 34 de ani de atunci.
Doar că metehnele nu trec singure. Trebuie să scăpăm noi de ele!
Curațenia nu se face singură. Nici măcar sufletul nu se curăță fără un pic de efort din partea celui în cauză.

Ascultați-l pe ‘sărbătorit’ înainte de a citi mai departe.

Nu cred ca mai înțelegea cu adevărat ce citea…

Textul ăla era mai degrabă o confesiune.
Accepta faptul că cei care făceau recepțiile erau incompetenți, corupți sau amândouă laolaltă.

Dacă ar fi început cu ‘Următorii cetațeni au fost condamnați pentru abuz/neglijență în serviciu pentru că au acceptat recepționarea unor utilaje necorespunzatoare’ și apoi le atragea atenția celor nearestați încă ce urma să li se întâmple dacă mai continuau așa… era o chestie! Așa cum a citit el ce primise pe foaie…. ‘Să avem grijă să nu se mai întâmple…’

Ce fel de dictator mai era ăsta?!?

Nu cumva ne-am făcut-o cu mâna noastră?
Atât atunci cât și acum?

Nu cumva ne-am furat/ne furăm singuri căciula?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu

Astea sunt momentele în care ne aducem aminte de istorie.

De cât de bine ne-ar fi dacă am fi înțeles mai mult din istorie!

Alegerea e simplă. Teoretic. În practică….

Teoria – adică evidența istorica – spune că toate imperiile se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu.

Practica – adica istoria locala, traditia – ne invata sa ‘plecam capul’. Ca sa nu ni-l taie sabia… Sa trecem si de hopul asta. Mai vedem noi dupa aia!

Tot istoria ne mai invata ceva. Napoleon parea de neinvins. Hitler parea de neinvins. Gingis Han nu a fost invins pe campul de lupta… Pana cu cateva zile inainte de prabusirea lagarului comunist, nimeni nu se gandea serios la ce se va intampla dupa. Pentru ca nimeni nu-si putea inchipui un ‘dupa’! Dar pentru ca imperiile nu rezista niciodata prea mult…

‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ a fost inventat in anumite conditii. In anumite conditii socio-istorice. Pe vremea cand ‘spatiul Carpato-Dunareano-Pontic’ se afla la rascruce de vanturi. Era o intersectie a istoriei. Un loc in care se infruntau trei imperii. Pe vremea cand istoria nu fusese inca scrisa. Iar cei care ajunsesera la concluzia asta nu avusesera niciodata sansa – adica timpul necesar – de a se gandi la invataturile istoriei.

Acum situatia e clara. Ar trebui sa fie clara… Singurii ochelari de cal care ne tulbura vederea sunt iluziile noastre. Fricile noastre!

Suntem, impreuna, mult mai puternici decat agresorul. Asa cum restul Europei a fost mai puternic decat Napoleon. Asa cum spatiul Nord-Atlantic a fost mai puternic decat Hitler si decat Stalin. Succesele initiale obtinute de agresori au avut la baza ezitarile victimelor. Care victime, odata trezite din pumni, au readus situatia la normal. La normalitatea istorica.

Tot asa si acum. Doar ca trebuie sa ne trezim odata. Sa ne mai trezim odata….

Dacă nu noi, atunci cine?!?

– „Nu este absolut nici o scuza, opriti-va din a le plange de mila. E plin de locuri de munca, doar sa vrei sa iesi din cacat.”
– „Dacă nu aveți dureri, nici insomnii e bine. Nu vă faceți griji. Multă minte vă doresc.”

Foarte interesant fenomenul…. adică reacțiile…

Păi dacă nouă nu ne mai pasă de soarta semenilor noștri, atunci de ce le-ar păsa guvernanților de soarta noastră?
Dacă noi – cei mulți, care am putea ajunge în situația asta – considerăm că cel aflat în necaz e singurul vinovat pentru situația în care se află și, ca atare, nu merita sa fie ajutat … atunci de ce s-ar agita cei cărora le este peste putință să înțeleagă că și ei ar putea – chiar dacă mai greu – ajunge ‘pe stradă’?
Păi dacă noi – care spunem că ne pasă – ne apucăm să-i bălăcărim pe cei care nu pricep – din indiferent ce motive – de ce ar mai încerca ei să priceapă ceva?

”Tatăl are 40 de ani.
Ce vârstă va avea tatăl când băiatul va avea 18 ani,
știind că atunci când fiul s-a născut, tatăl avea 30 de ani?”

„Problemele din manualele de matematică de clasa I îi pun uneori în dificultate nu doar pe copii, ci și pe părinți sau alți adulți care îi ajută la teme. Deși la prima vedere problemele nu sunt foarte complexe, de multe ori sunt dificil de rezolvat pe înțelesul copiilor. În plus, pentru a ajunge la rezultatul cerut de problemă, elevii trebuie să parcurgă mai mulți pași, iar pe unii îi pot omite.
Una dintre problemele care îi pun în dificultate pe mulți elevi de clasa I sună în felul următor: Tatăl are 40 de ani. Ce vârstă va avea tatăl când băiatul va avea 18 ani, știind că atunci când fiul s-a născut, tatăl avea 30 de ani?
Cum se rezolvă corect problema
Deși pentru adulți poate părea simplu, problema trebuie rezolvată pe înțelesul copiilor. Mai întâi, trebuie să aflăm câți ani are băiatul în prezent, apoi peste câți ani va împlini 18 ani și abia apoi calculăm câți ani va avea tatăl atunci.
Rezolvare:
Câţi ani are băiatul în prezent?
40-30=10 (ani)
Peste câţi ani va avea băiatul 18 ani?
18-10=8 (ani)
Câţi ani va avea tatăl peste 8 ani?
40+8=48 (ani)
Copiii trebuie să înțeleagă că anii trec atât pentru părinte, cât și pentru copil în egală măsură, pentru a calcula rezultatul corect.”

Cică e plină lumea de analfabeți funcționali.

Hă? Ce e aia analfabet funcțional?
Suferă de analfabetism funcțional – și atunci nu poate funcționa la capacitate – sau e funcțional cu toate că e analfabet?!? Hotărăște-te…

„Ministerul Educației susține, într-o clarificare trimisă Edupedu.ro, că “nu există o definiție, un indicator sau o valoare asociate la nivel internațional a noțiunii de analfabetism funcțional”.”
Adevărul fiind că e cam greu să definești o chestie denumită cu ajutorul unui joc de cuvinte…

Analfabetism funcțional este o noțiune care se referă la persoanele care știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce au citit. Mai precis, o persoană poate să reproducă verbal sau în scris un text, dar nu îl înțelege suficient pentru a-l folosi ca resursă în reușita unei acțiuni sau în performanță.

Bine că s-au descurcat ăștia de la Wikipedia…

Și ce legătură e între problema cu care ai început postarea și analfabetismul funcțional?

‘Nu reușeste să ‘exploateze eficient’ informațiile conținute în textele pe care le citește?
Informațiile conținute în instrucțiunile pe care le primește atunci când îi este încredințată o sarcină?!?’

Sau ‘Nu știe să formuleze niște instrucțiuni ‘operaționalizabile’?!?’

Orice copil normal face o socoteală simplă.
Cât avea tac-su când i s-a născut plodul? 30 de ani?
Ce tre’ să aflăm? Cât o să aive tac-su când o ajunge plodu’ la majorat? Dacă nu moare până atunci?
Mare rahat. 30 cu 18 face 48. Cam puriu…

Dacă lași copiii să socotească în felul acesta, ei nu vor înțelege că timpul trece la fel de repede pentru toată lumea. Că un an e la fel de lung pentru ei cât este și pentru părinții lor.

Pe bune?!?

Nu cumva analfabetismul ăsta disfuncțional apare mai ales datorită faptului că prea mulți dintre profesori se cred mult mai deștepți decât elevii lor?
Că prea mulți dintre cei care au avut norocul să primească o educație formală confundă informația memorată – mai ales pe cea memorată de ei – cu deșteptăciunea?
Confundă informația acumulată (osificată?!?) cu capacitatea de a folosi informația accesibilă?

Dacă v-ați apucat deja să zâmbiți subțire…
Ăsta n-a înțeles nimic! S-a plimbat degeaba prin școală… N-a priceput că mintea e ca un mușchi. Care trebuie antrenat de mic. Și că degeaba te apuci la bătrânețe să mai înveți mersul pe bicicletă… N-o să mai fii niciodată în stare de performanță!

Ce-am înțeles eu?
Din școală și din viață?

Că oamenii au inventat mai întăi lucrurile importante. Și mai apoi scrisul. Ca să țină minte… Să nu mai fie nevoiți să reinventeze tot felul de chestii. Rezolvate deja de străbunii lor.
Că oamenii care s-au crezut deștepți au sfârșit prost. Mai prost decât ar fi ajuns dacă și-ar fi cunoscut lungul nasului…
Și că oamenii capabili să facă lucruri sunt cel puțin la fel de importanți ca cei capabili să scrie despre lucrurile alea. Cu toate că oamenii care fac sunt mai mulți decât cei care scriu! Pentru simplul motiv ca un om care face pâine poate hrăni un număr limitat de guri pe când o rețetă pentru pâine poate fi citită, după ce va fi fost scrisă, de un număr infinit de ochi!

Avem de multe ori sentimentul ăsta că la iuțeală,
cum se spune, luăm o decizie influențată doar de acel moment.
De fapt, noi am tot pregătit momentul acela prin lucrurile în care am investit de-a lungul timpului”

Cristian Mungiu

Îl întreabă un comentator pe Florin Negruțiu ”folosește cuiva condamnarea lui„ Iliescu? Pentru ‘activitatea’ acestuia din decembrie 1989…

Azi, după 34 de ani, știm cu probe, mărturii și documente că în 22 decembrie 1989 gruparea Iliescu, susținută de generali din Armată, a dat o lovitură de stat pe fondul unei revolte populare autentice și că, după căderea lui Ceaușescu, a orchestrat o diversiune, inventând „teroriștii care ne atacă”, pentru a se legitima în fața poporului. Generalii lui Iliescu au ordonat Armatei să tragă în tot ce a părut „terorist”: în popor, în blocuri de locuințe, chiar și în propriii militari. În noul regim Iliescu, ajuns la putere după 22 decembrie, au murit 850 de oameni doar ca Iliescu și ai lui să se prezinte ca „emanații Revoluției”.

Incendiu într-un club, explozie într-o stație GPL, alt incendiu într-o unitate de cazare…
Fiecare dintre aceste evenimente tragice fiind soldate cu victime! Una dintre victimele incendiului de la Tohani fiind chiar fiul investitorului.

Ce au în comun cele trei incidente? În afară de tragismul evenimentelor?

La prima vedere, am putea vorbi despre lipsa totala de respect față de reguli.
Atât a celor care au organizat lucrurile cât și a celor care ar fi trebuit să se asigure – și să NE asigure – că regulile au fost respectate.

Ce legătură este între ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și cele trei tragedii menționate mai sus?!?

Există societăți normale și societăți aflate în tranziție.
‘În tranziție’ către normalitate dar nu neapărat.

În societățile normale, regulile sunt expresia, operaționalizarea, unui contract social.
Marea majoritate a membrilor societăților respective au înțeles, mai întâi implicit, că e mai bine – pentru toată lumea, să ‘nu ucizi’. Că e mai bine, pentru toata lumea, atunci când toată lumea respectă niște reguli.
Că e mai bine, pentru toată lumea, atunci când toată lumea respectă niște reguli care operaționalizează respectul reciproc dintre membrii ‘lumii’ respective. Să nu ucizi, să nu furi, să nu treci pe roșu, să porți centura de siguranță, să nu arunci gunoi pe jos.

În societățile anormale, cele în care unii oameni se cred mai cu moț decât ceilalți iar ceilalți nu au nimic de spus pe chestia asta, regulile funcționeză după principiul barierei.
‘Legea este o barieră. Un par pus de-a curmezișul drumului. Un par peste care sar caii, pe sub care se strecoară câinii și în fața căruia se opresc boii!’

Și toată chestia asta ține până când oamenii – atât ‘unii’ cât și ‘ceilalți’ – încep să-și dea seama că ‘de aia e mai bine dincolo’.
Că de-aia ‘acolo’ trenurile merg cu 160 de km pe oră, autostrăzile sunt netede și cabanele nu ard precum torțele.

La noi, procesul a fost întârziat de faptul că lucrurile nu au fost ‘resetate’ ca lumea.
Tot vorbim despre ‘Revoluția din Decembrie’.
Lumea o fi ieșit ea ca la revoluție doar că de ieșit a ieșit o lovitură de stat.
În loc ca lucrurile să reintre într-un anumit firesc – și într-o anumită evoluție, firească – am avut de a face cu o ‘înlocuire’. Cu o ‘rotație a cadrelor’.
Pur și simplu, la nivelul puterii, o gașcă a fost înlocuită de o alta.

OK, cei vechi erau ‘închistați’, următorii au fost un pic mai pricepuți. Mai ageri!
De unde și rezultatele. Dezvoltarea economică, creșterea nivelului de trai… pe medie…

Doar că genul ăsta de dezvoltare, de copiere a rezultatelor obținute de alții, merge doar până la un punct.
Până în punctul dincolo de care se face simțit, din nou, ‘mi se cuvenismul’.

Tocmai pentru societatea este, în continuare, împărțită în ‘unii’ și ‘ceilalți’. împărțire perpetuată, și certificată, în decembrie 1989. Atunci când Revoluția a fost continuată printr-o lovitură de stat. Care a reîmpărțit lumea în ‘unii’ și ‘ceilalți’.

Și tocmai această împărțire face ca unii să fie convinși că regulile nu sunt pentru ei. Că ei pot, își pot permite, să desconsidere regulile. Tocmai pentru că ei sunt, se simt a fi, deasupra celorlalți.
Când îmi vine o idee o fac și la revedere. Mai puține analize și mai puține… E un risc major ca atunci când te apuci de un business să nu faci analize, dar de multe ori în viață mie mi-a ieșit. Am instincte foarte bune, motiv pentru care visez noaptea ceva și ziua fac. Mai greu cu autoritățile care nu se mișcă cu viteza mea… PUZ-ul la clădirea asta a durat patru ani. Dacă stăteam după ei, nu se realiza niciodată clădirea asta. Și în continuare sunt multe…

Doar că ponoasele le tragem toți.
Și unii și ceilalți…

„România nu-și mai permite facilități și privilegii de 75 miliarde de lei
plus o evaziune fiscală de 150 de miliarde de lei pe an.
Adunate înseamnă 15% din PIB”

Marcel Ciolacu

Țiganii printre care am crescut în Giulești aveau o vorbă.
„Nu te hândi în bătătură că-ți intră muștele-n casă!”
Adică ‘Ai grijă la ce faci că și tu vei suferi consecințele!’
(Pentru cei nefamiliarizați cu lexicul din mahalalele bucureștene, hândelul – produsul hândirii – este unul dintre cele două personaje din celebra interogație filozofică „De ce trage musca la ‘hândel’?”)

Conștientizarea consecințelor produse de propriile acțiuni asupra propriei sorți este una dintre caracteristicile aristocrației. Aristocrației ca stare de spirit…

După cum am aflat la lecțiile de istorie, aristocrația – ca clasă politică – a dat-o în bară!
Și atunci? De unde admirația produsă de orice urmă de ‘comportament aristocratic’?
Tocmai din cauza faptului că aristocrații veritabili înțeleseră subtilitățile conceptului de karma.
Înțeleseseră că tot ce aveau – de la mâncarea de pe masă până la mătăsurile de pe spinare – trecuse prin mâinile țăranilor care le munceau pământurile.
Iar aristocrația – ca organizare socială – a dispărut abia odată cu dispariția legăturii directe dintre aristocrați și pământurile/țăranii lor. Odată cu apariția arendașilor. Din cauza cărora Maria Antoaneta i-a îndemnat pe țăranii morți de foame să mănânce „brioșă”. Din cauza căror arendași – interesați doar de profitul pe termen scurt, Maria Antoaneta – quintesența aristocrației momentului, ajunsese, efectiv, să nu știe pe ce lume trăia!

Revenim la zilele și la oile noastre.

“Voi convoca mâine de urgență Biroul Politic Național în format online și
voi propune colegilor excluderea domnului Dumitru Buzatu din partid.
Am spus întotdeauna că în mandatul meu toleranța pentru faptele de corupție este ZERO!
Am spus întotdeauna că în mandatul meu toleranța pentru faptele de corupție este ZERO!
Iar cei care nu înțeleg acest lucru nu au ce căuta în PSD!”

tot Marcel Ciolacu

Suntem deja în fața consecințelor.
Consecințele modului în care funcționăm ca societate.
Consecințele modului în care este colectat și distribuit bugetul consolidat al Romaniei.
Care buget este atât de dezechilibrat încât matușa Europa a zis că ne taie banii de buzunar dacă nu facem un pic de ordine. În ograda proprie, așa cum considerăm noi. Bugetul să fie, cât de cât, echilibrat!

Drept pentru care guvernul a luat măsuri.
Care măsuri favorizează partea de colectare și pretind că fac economii pe partea de cheltuieli. Doar că pensiile speciale rămân exagerat de mari – și pot fi cumulate în continuare, între ele și cu un eventual salariu. Nu doar că rămân mari ci rămân pur și simplu. Cum ar fi, de exemplu, ca pensiile speciale agonisite de Buzatu – proaspat arestat cu mita în portbagaj, să fie suspendate odată cu arestarea? Și anulate odată cu eventuala condamnare? Dacă e nevinovat, să-i dea banii înapoi…
Cum ar fi ca măsurile de economisire a banilor de la buget să includă și o readucere la normal a numărului de funcții bine plătite din aparatul de stat? Reforma administrativă, simplificarea și comasarea agențiilor care se calca pe picioare, etc., etc…

Si atunci? Ce înțeleg eu din toată tevatura asta?
Cei aflați la putere au înțeles – măcar la nivel declarativ, că ‘așa nu se mai poate’. Adică au devenit aristocrați. Au început să înțeleagă că își furau creanga de sub picioare. Și au început să-și dezavueze colegii corupți.

Dar încă nu sunt dispuși să meargă mai departe. Să rezolve cu adevărat problema.
Să echilibreze bugetul prin eliminarea căpușelor instituționale.

Adică au devenit aristocrați doar pe jumătate. Conștienți de faptul că acțiunile lor vor avea consecințe, încearcă să prevină aceste consecințe folosind, în paralel, o serie de măsuri populiste. Reduceri de posturi vacante, creșteri de taxe pentru corporatii și pentru cei avuți dar fără să renunțe la prilegiile proprii. Mai ales la privilegiul de a ocupa, ei împreună cu rudele și prietenii lor, tot felul de slujbe plătite gras, și pensionate la fel de gras, din bugetul echilibrat prin creșterea taxelor. Creștere insuficientă de altfel…

Cu alte cuvinte, proaspeții aristocrați se comportă de parcă ar fi luat statul în arendă.
Nu-l mai fură pe față.
Doar îl căpușează cu acte-n regulă!

Dintre toate ambalajele menționate mai sus, pungile de plastic sunt cele mai greu de reciclat.
Cele mai ușor luate de vânt.
Și cele mai ușor de înlocuit.

Dacă ne-ar păsa cu adevărat – de locul în care vor trăi nepoții noștri – n-ar trebui să ne pună nimeni.
N-ar trebui să ne pună nimeni să redescoperim sticla. Sticla de lapte – pe care să o umplem la dozatorul de lapte, sticla de ulei – pe care să o umplem la dozatorul de ulei… Sticle pe care să le spălăm și pe care să le refolosim.

Sticlele de lapte și bere, borcanele de iaurt, hârtia cerată pentru mezeluri, brânză și carne, punga de hârtie pentru fructe și legume… și sacoșa pentru dus toate astea acasă!

Da’ noi suntem ocupați cu alte alea!
În loc să gândim cu capetele noastre, citim tot felul de trăznăi pe internet!
După care le dăm mai departe…

Ce înțelegeți prin
Libertatea mea e libertatea ta?

Când libertatea mea/ta de a ne flutura pumnii prin aer se oprește acolo unde începe nasul tău/meu, nici unul dintre noi nu este cu adevărat liber. În situația asta, libertatea noastră este libertatea de a ne lupta între noi pentru cât mai multă libertate individuală.

Concepția asta tratează libertatea ca și cum am avea de a face cu o cantitate limitată. De libertate.
Cantitate pe care ar trebui să o împărțim, într-un fel sau altul, între noi.

Limitele libertății sunt de natură calitativă, nu cantitativă.

Vom fi cu adevărat liberi, cu toții, doar atunci când vom fi liberi împreună.
Decât atunci…

Atunci când vom înțelege că libertatea începe în fiecare dintre noi – în sufletele și în mințile fiecăruia dintre noi, și că libertatea noastră, a tuturor, poate fi pusă în practică – adică poate fi crescută, micșorată sau chiar anulată pentru o perioadă, doar împreună!

Această modalitate de plată este disponibilă în toate mijloacele de transport în comun care au afişate siglele „VISA” și „Mastercard” și oferă mai multă flexibilitate tuturor călătorilor, întrucât permite achitarea călătoriei cu orice card bancar contactless, Mastercard, Maestro sau Visa, emis oriunde în lume.

Tocmai ce m-am întors de la Timișoara.
Acolo au un sistem asemănător. Lipești cardul de aparat, aștepți cât îți spune ecranul și, surpriză, capeți un bon fiscal. Ca să fie treaba oablă! Și să nu fie nevoie să tot ‘validezi cardul’ de fiecare dată când schimbi ‘căruța’.
Mijlocul de transport vine la ora de pe afiș – am făcut vreo 5 călătorii dus-întors la diverse ore din zi, în timpul săptămânii și la sfârșitul ei – iar aparatele de taxat au funcționat de fiecare dată.
Astea din București ratează cam odată la fiecare trei încercări.

„Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced).

Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”

Am întâlnit tot felul de explicații și păreri cu privire la soluția dată de judecători. De la ”fosta securitate’ și-a păstrat o ‘oarecare’ capacitate de a influența justiția’ până la ‘procurorii au încercat să facă ‘procesul securității’ iar judecătorii s-au folosit de chestia asta pentru a-i face scăpați pe cei doi’.

În Giuleștiul meu natal, pe vremea când Ursu era călcat în picioare de securiști, umbla o vorbă.

‘S-antâlnit hoțu’ cu milițianu’.

Adică s-au întâlnit doi oameni cu aceiași mentalitate dar care se află – cu totul și cu totul întâmplător – pe părțile opuse ale baricadei.

Ce vreau să spun cu chestia asta? Ce spuneau și Giuleștenii de rând. Care vedeau cum hoții furau liniștiți iar milițienii se făceau că nu văd în timp ce-și primeau tainul de la hoți. Asta atâta vreme cât hoții nu săreau calul…

Așa și în situația asta. Ursu e mort, toată lumea știe cine l-a omorât iar procuratura și judecatoria au reușit să-i facă scăpați pe cei doi nemernici. Din greșeală, din incompetență, din-adins… nici nu mai contează!

Tot ce contează este că omul de rând, precum Giuleșteanul pre-revoluționar, are din ce in ce mai puțină încredere în chestia aia care se cheamă ‘stat’.