Tocmai ce m-am întors de la Timișoara. Acolo au un sistem asemănător. Lipești cardul de aparat, aștepți cât îți spune ecranul și, surpriză, capeți un bon fiscal. Ca să fie treaba oablă! Și să nu fie nevoie să tot ‘validezi cardul’ de fiecare dată când schimbi ‘căruța’. Mijlocul de transport vine la ora de pe afiș – am făcut vreo 5 călătorii dus-întors la diverse ore din zi, în timpul săptămânii și la sfârșitul ei – iar aparatele de taxat au funcționat de fiecare dată. Astea din București ratează cam odată la fiecare trei încercări.
Am întâlnit tot felul de explicații și păreri cu privire la soluția dată de judecători. De la ”fosta securitate’ și-a păstrat o ‘oarecare’ capacitate de a influența justiția’ până la ‘procurorii au încercat să facă ‘procesul securității’ iar judecătorii s-au folosit de chestia asta pentru a-i face scăpați pe cei doi’.
În Giuleștiul meu natal, pe vremea când Ursu era călcat în picioare de securiști, umbla o vorbă.
‘S-antâlnit hoțu’ cu milițianu’.
Adică s-au întâlnit doi oameni cu aceiași mentalitate dar care se află – cu totul și cu totul întâmplător – pe părțile opuse ale baricadei.
Ce vreau să spun cu chestia asta? Ce spuneau și Giuleștenii de rând. Care vedeau cum hoții furau liniștiți iar milițienii se făceau că nu văd în timp ce-și primeau tainul de la hoți. Asta atâta vreme cât hoții nu săreau calul…
Așa și în situația asta. Ursu e mort, toată lumea știe cine l-a omorât iar procuratura și judecatoria au reușit să-i facă scăpați pe cei doi nemernici. Din greșeală, din incompetență, din-adins… nici nu mai contează!
Tot ce contează este că omul de rând, precum Giuleșteanul pre-revoluționar, are din ce in ce mai puțină încredere în chestia aia care se cheamă ‘stat’.
Versurile au fost scrise de Ioan S. Nenițescu, sublocotenent de dorobanți la Plevna in 1877, doctor în filozofie la Leipzig in 1886 si membru corespondent al Academiei în 1896. Tatăl său a fost negustor de pânzeturi fine la Galați.
După cum bine știm, în a doua jumatate a secolului XIX românii luaseră calea Occidentelui. Cei mai mulți să învețe, cu toate că a fost vorba și despre un număr semnificativ de ardeleni care au plecat în America. Să facă bani.
Din 1990 încoace, de la căderea comunismului, românii au re-început să plece. O primă tranșă după reprimarea brutală a Pieții Universității. Au urmat cei pentru care granițele nu reprezintă un obstacol. Și care au fost acuzați, pe nedrept, că ar fi mâncat lebedele din Viena. Apoi, încet-încet, au început să plece toți. Muncitorii la muncă, studenții la școală și profesorii la catedre. Am constatat, cu stupoare, că cel mai comunist dintre profesorii pe care i-am avut la Politehnică ajunsese să predea la o universitate medie din America. Daca știa carte…
Da mă băieți, da’ pentru asta s-au războit oamenii ăia la Plevna? Ca să avem noi de unde pleca?
„Românii orișiunde cresc”, în viziunea lui Nenițescu, înseamnă „românii sunt în stare să facă față la orice”. Eventual oriunde…
Evoluția nu este despre ‘supraviețuirea celui mai puternic’. Evoluția este despre supraviețuirea celui capabil să facă față schimbărilor! Ernst Mayr
Până acum cinci minute, aveam o mare nedumerire!
Știam, din fragedă pruncie, că există două feluri de obiceiuri. De ‘culturi’, în limbaj sociologic/antropologic. Într-una copii primesc tot ce e mai bun de mâncare, în cealaltă ce rămâne după ce se satură ‘capul familiei’.
OK, știu că unii dintre voi s-au oripilat deja. Și că ceilalți – adică cei care mă cunoașteți în carne și oase – vă întrebați ce m-a apucat!
Cert este că aceste două seturi de obiceiuri există. Încă! Eu, de exemplu, port numele unui străbunic celebru. Celebru în interiorul familiei mele… nu foarte numeroasă! Omul ăsta, Sarkis, avea o gospodărie frumoasă. În Rumelia – adică în Turcia, pe malul European al mării Marmara. De unde a trebuit să fugă, la un moment dat. Dar nu despre asta e vorba în propoziție. Tipul era foarte priceput. Și foarte întreprinzător. Atât de priceput și de întreprinzător încât atunci când a trebuit să fugă din Turcia avut suficiente resurse să ajungă – din prima și fără ajutor – până în România. Pentru un țăran amărât, chestia asta era o adevărată realizare. În 1923…. Omul ăsta se ocupa cu de toate. Avea o grădină în care străbunica creștea o mare parte din legume. Câțiva pomi din care străbunica făcea tot felul de gemuri. Câteva rânduri de vie din care făceau tot felul de dulciuri. Poveste lungă, erau în Turcia. Găini pentru ouă… și cam atât în afară de caii de povară. Era și priceput. Dulgherie și tot ce mai putea face pe lângă casă la începutul secolului. Dacă ar fi avut curent sau apă curentă, probabil că s-ar fi băgat și la astea. Din ce și-a ținut copiii la școală? Bunicul făcuse câțiva ani de profesională la Istambul… Străbunicul făcea vara cărăușie în port – cu căruța – iar iarna contrabandă cu alcool. Cu aceiași căruță… Bulgaria era aproape iar turcilor le plăcea rachiul bulgăresc.
Și ce legătură are chestia asta cu diferența dintre culturi? Ei bine, străbunica nu mânca niciodată la masă odată cu el. Statea în spatele lui și-l servea. Întâi pe el și, după ce îi umplea lui farfuria, pe copii. Abia după aceea, după ce toți ceilalți se declaraseră mulțumiți, își punea și ea de mâncare. Avea ce, că străbunicul era suficient de ‘productiv’, dar asta era altă poveste.
Vorbeam despre două culturi. Tata este armean, maică-mea era româncă. Bucovineancă, mai precis. Pe meleagurile alea, primii se satură copiii. Abia după aceea mănâncă și părinții/bunicii. De, obiceiuri nemțești…
Până acum 10 minute – scriu deja de vreo cinci, credeam că ‘de, fiecare popor/regiune cu obiceiurile lui/ei’.
Brusc, mi-am dat seama că e vorba despre ‘supraviețuire’. Depre supraviețuirea familiei!
Despre situația în care întreaga familie depinde de ‘bărbatul din casă’. Care trebuie să fie puternic pentru a putea ‘pune pe masă’ pentru ceilalți!
Bineînțeles că pentru noi, cei care trăim acum, chestiile astea par absurde. Cum adică să mănânci tu, bărbat în toată puterea, înainte ca restul familiei să-și fi potolit foamea?!? Pentru noi, viitorul este mai important decât prezentul. Copiii devin centrul atenției! Cel puțin declarativ…
Păi da, doar că acum – dacă mori de foame – poți să te duci în prima intersecție și să speli un parbriz. Sau să stai cu mâna-ntinsă! Pe vremea aia, dacă bărbatul cădea la pat – din varii motive, restul familiei murea, efectiv, de foame. N-avea cine să-i ajute! Nici măcar rudele apropiate, dacă existau, nu puteau să rupă de la gura copiilor lor ca să-i hrănească pe-ai altora. Urzeala socială era atât de ‘rară’ – și productivitatea atât de redusă – încât oamenii efectiv nu-și permiteau să se ajute unii pe alții. Statistic vorbind și făcând diferența dintre viața unei minoritați defavorizate care trăia într-o țară ‘străină’ și situația/obiceiurile dintr-o zonă destul de bogată – pe vremea aia. Care aparținuse – până nu demult, tot pe vremea aia – direct de imperiul Austriac.
Și să nu uităm că obiceiuri din astea ‘paternaliste’ nu erau chiar atât de rare în părțile rurale ale vechiului regat… ‘Eu te-am făcut, eu te omor!’ Până la urmă, nu a fost o mare diferență între viața țăranului din Bărăgan – mai ales pe vremea fanarioților, adică nu foarte demult – și ce a celorlalți supuși de rând ai padișahului.
Acu’ vreo câteva luni, am fost ‘surprins’ de aparatul radar circulând cu 160 km/h pe autostradă.
După discuția foarte civilizată cu ‘omul legii’ mi-a căzut fisa. Regula cu privire la cei 5o de km/h în plus e mult prea blândă.
În condițiile actuale, rămâi fără carnet abia după ce depășești cu mai mult de 50km/h viteza maximă de pe tronsonul unde te-au prins. Conform acestei reguli, să mergi cu 81km la oră pe o străduță îngustă – eventual în dreptul unei grădinițe, e la fel de periculos ca atunci când mergi cu 181 km/h pe o autostradă dreaptă și uscată.
Parastas de 6 luni pentru mama soției mele. Ne urcăm frumos în mașină și începem să măsurăm țara cu circumferința roții. Sunt cinci sute și ceva de kilometri de la București la Dej, mai mult de jumătate sub formă de autostradă sau drumuri expres. Cea mai nasoală parte, adică Valea Oltului, e în continuare ‘pe două benzi’. De vre-un an, la capătul dintre Sibiu e o porțiune ‘gâtuită’. Se circulă pe o singură bandă din cauza unor lucrari de consolidare. În funcție de noroc, stai 10 minute sau faci 12 km în 3 ore și jumătate. Așa cum am făcut noi ieri. Pentru unii ciumă, pentru alții mumă… Înainte de a fi exploatate, resursele trebuie identificate ca atare. O mulțime de oamenii blocați în mașini reprezinta o oportunitate majoră pentru cerșetori. Câteva mame și-au adus copiii la produs. Unii purtați în brațe, alții trimiși de unii singuri printre mașini. Soția îi dă 10 lei unei fetițe de vreo zece ani. Lângă noi, șoferul unui Mercedes electric de ultimul răcnet care fuma cu geamul deschis se uită lung și dă dezaprobator din cap. Peste nici două minute vine o altă fetiță, cam de aceiași vârstă. Se duce direct la vecinul nostru și „dă-mi și mie un leu să-mi iau ceva de mâncare”. „Tu ar trebui să fii la joacă, nu să cerșești pentru bețivul de tac-tu.”
Am aflat de pe FB că Iulia Marin – o ziaristă de 32 de ani, nu mai este printre noi. Goagal și… ajung la un articol care descrie cariera ei de jurnalist. Pasiunea cu care își făcea meseria. Pasiunea cu care încerca să aducă informații relevante la cunoștinta cititorilor. A ‘consumatorilor de presă’. Și lupta Iuliei cu depresia.
La finalul articolului am fost îndemnat să continui. Să citesc în continuare. Să mă informez despre celelalte subiecte importante ale zilei.
Simt cum mă apucă depresia! Și un fel de furie pasiv-agresivă. Oare oamenii aștia nu-și dau seama că își taie singuri craca de sub picioare? OK, deocamdată au reușit să ne fure nouă valiza… și se fâțâie mândri cu ea prin oraș… Dar cât o să mai dureze chestia asta? Poate că om fi noi mulți dar proști… numai că foamea e cel mai bun profesor.
De la un moment dat încolo tot o să ne dăm seama că om fi noi proști… dar suntem mulți!
Evreii nu-s catolici? Nu. Păi atunci de ce sărbatoresc Paștele în același timp cu catolicii? Evreii sărbătoresc altceva. Ieșirea din Egipt. Momentul când Moise i-a condus către libertate. Din sclavia egipteană către libertatea pe care aveau s-o găsească în Palestina. Ce sărbătoresc ei nu are nici o legătură cu Christos. Păi Christos nu a fost evreu?!? Ba da. Doar că pentru marea majoritate a contemporanilor lui, evrei, Christos a fost un sectant. Un răzvrătit. Cât de multe lucruri nu știu…
Din păcate, discuția s-a întrerupt aici. Prietenul meu a ajuns la casă – făcea cumpărături pentru Paște, și a trebuit să ‘închidă’.
Nu l-am mai sunat înapoi… Cum să-i dai cuiva telefon și să-i spui:
Tu ești cel mai creștin om pe care îl știu. Nu judeci pe nimeni. Ne tratezi pe toți la fel. Cu la fel de mult respect. Femei, bărbați, copii, negri, verzi, albi, turci, români… Nu te-am văzut vreodată să-ți bați joc de cineva! Nu te duci la biserică? N-ai citit Biblia? Ce nevoie ai să faci ceva din toate astea? Atâta vreme cât te comporți cât se poate de creștinește. În adevăratul sens al Cuvântului!
„Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!»” Matei 7:21-23
„Despre morți, doar adevărul” Așa m-a învățat unul dintre preoții care m-au botezat. Vreo 50 de ani după aceea, cu puțină vreme înainte ca el însuși să devină ‘subiect de discuții’.
Nu i s-a bătătorit bine pământul pe mormânt și ‘adevărul’ despre Șora a început să iasă la iveală.
Cred ca ce deranjează cel mai tare la genul ăsta de oameni – adică la ‘Șora’, este ‘răzgândirea’ lor. Și amănuntul că răzgândirea lor a avut succes la public…
Imaginați-vă un Iliescu ieșit pe post și declarând că, de fapt, capitalismul de piață liberă și democrația autentică sunt, în practica de zi cu zi, mult mai bune decât ‘despotismul luminat’. Chestia aia pe care a încercat el sa o pună ‘în opera’. Înaintea lui Putin dar asta e altă discuție.
Avem într-adevar nevoie de ‘consistență’. De ‘consistency’… dar n-am gasit altă ‘traducere’. Avem atât de mare nevoie de consistență încât uităm de lecția fiului risipitor. Și de faptul că dumnezeu îl iubește mai mult pe păcătosul întors în turma decât pe neprihănitul care n-a avut vreodată ocazia să păcătuiască. Care, de fapt, nu a putut să greșească. Care nu a reușit să-și înțeleagă greșeala, să și-o recunoască – măcar în sinea lui, ca apoi să facă un minim efort pentru a îndrepta ceva din ea.
Revenind la ‘moș Tăgârță’, spuneau unii la TV ca el a ‘înființat’ Biblioteca pentru Toti. Dacă e adevărat, tipul ăsta a facut mai mult pentru cultura română decât 95% din așa considerații intelectuali mioritici.
Cercetând internetul, aflu că Șora doar a reînființat BpT. Uite că „țuțărul Anei Pauker” făcuse ceva bun încă de pe vremea comunismului.
Și atunci? Cum rămâne cu adevărul? La ce mai folosește spunerea lui?
Spunerea unui lucru… are niște consecințe. Nu neapărat ‘consistente’ cu scopurile vorbitorului. Adevărul devine adevărat doar odată cu acceptarea lui ca atare de către ascultător.
Spunerea unui adevăr ‘adevărat’ are ca consecință lămurirea lucrurilor. Rostirea unor jumătăți de adevăruri, înghițite pe nemestecate de către ascultători pentru că se potrivesc cu credințele împământenite deja în mințile acestora, reușește să întrețină – cel puțin pe termen scurt, ‘ceața’. Face în așa fel încât situația să rămână favorabilă pescuitorilor în ape tulburi.
Ăsta fiind motivul pentru care ‘răzgândiții’ sunt blamați atât de intens. Toți cei cărora le convine situația actuală sunt îngroziți de idea că s-ar mai putea răzgândi și alții. Subiectul ‘răzgândirii’ lor nici măcar nu contează! Actul răzgândirii, în sine, este obiectul anatemei! Idea că ‘publicul’ ar putea gândi… fiecare cu/de capul lui…
Chestia asta provoacă frisoane. De la dictatori până influenceri! Tuturor celor care își arogă misiunea de a gândi pentru ceilalți.
Și totuși. De ce „despre morți, doar adevărul”?!? De ce nu e suficient ‘despre morți, numai de bine’?
Morții nu se mai pot apăra. Nu mai pot minți în numele lor. Dar noi putem.
Noi suntem singurii care mai putem. Minți. Și, în același timp, noi suntem singurii care mai putem apăra adevărul. Adevărul care este în același timp al lor, al morților, și al nostru. Al nostru, cei care mai avem încă atât de mult de pierdut. Adică totul!
Care adevăr trebuie rostit, repetat și apărat tocmai pentru că altfel ‘întunericul ne va fi ispită’.
Abia am ieșit din 50 de ani de ‘întuneric’. Dinspre răsărit ne momește o altă ‘ispită’. Singura noastră șansă este ca din ce în ce mai mulți dintre noi să se ‘răzgândească’. Să înțeleagă că fiecare dintre noi e supus greșelii și că e OK să revii la calea cea dreaptă.
Și mai trebuie ceva. Trebuie să învățăm, cu toții, să ‘iertăm greșiților noștri’! Să învățăm, cu toții, să prețuim răzgândirea.
nicichiarasa 