Un tip, cel din imaginea de mai sus, s-a apucat și el să facă influencing pe Tic-Tok. Și cică i-a ieșit! Nu stiu câte milioane de vizualizări… Drept pentru care s-au repezit tot felul de ‘invidioși’ să-l înjure. Că-i prost, ca are burtă, că ‘halatul’…, că ‘asta-i țara’…
Măi oameni buni… chill că dați în alte alea! Omul ăsta face misto! Voi ați urmărit clipul? Click pe poză și ne vedem după…
2024 este ‘anul hotărâtor’. Alegem tot. Tot, la toate nivelurile. De sus până jos. De deciziile pe care le vom lua acum, ca nație, depinde viitorul nostru. Atât ca nație cât și ca indivizi.
‘Democrația’ începe la ‘microfon’. Înainte de a cere să fie votați, candidații expun problemele asupra cărora au de gând să se aplece și modul în care au de gând să le rezolve. Iar cei care au de gând să voteze, adică cei care își asumă responsabilitatea pentru propria soartă, ascultă. Ascultă cu atenție înainte de a alege.
Presa – adică mass media – transmite cu fidelitate tot ce încearcă părțile să-și transmită. Electoratul către candidați și candidații către electorat. Reamintesc în acest context că politicienii nu au la dispoziție un alt serviciu de informații în afară de presă. Și nici un alt megafon.
Ia să facem noi un fel de revistă a presei… Să vedem care sunt problemele presante pe care își propun să le rezolve principalii candidați. Și cum…
„Practic, PSD și PNL folosesc votul politic pe care îl aduc primarii pentru a crește șansele de a obține mai multe mandate de eurodeputați, iar Marcel Ciolacu și Nicoale Ciucă își securizează fotoliile de șefi de partide.”
Păi asta discutăm noi înainte de alegeri? Problemele lor?!? Și problemele noastre? Adică ce avem de gând să facem noi, populația, când ?!? După alegeri? La capitolul promisiuni neonorate?
Dintre toate ambalajele menționate mai sus, pungile de plastic sunt cele mai greu de reciclat. Cele mai ușor luate de vânt. Și cele mai ușor de înlocuit.
Dacă ne-ar păsa cu adevărat – de locul în care vor trăi nepoții noștri – n-ar trebui să ne pună nimeni. N-ar trebui să ne pună nimeni să redescoperim sticla. Sticla de lapte – pe care să o umplem la dozatorul de lapte, sticla de ulei – pe care să o umplem la dozatorul de ulei… Sticle pe care să le spălăm și pe care să le refolosim.
Sticlele de lapte și bere, borcanele de iaurt, hârtia cerată pentru mezeluri, brânză și carne, punga de hârtie pentru fructe și legume… și sacoșa pentru dus toate astea acasă!
Da’ noi suntem ocupați cu alte alea! În loc să gândim cu capetele noastre, citim tot felul de trăznăi pe internet! După care le dăm mai departe…
Am vrut să las următorul text pe post de comentariu. Site-ul respectiv nu acceptă păreri. Așa că am promovat comentariul la rang de postare.
Există vreo diferență între legea omenească și legea lui dumnezeu?
Da și nu.
Diferența dintre legea omenească și legea lui Dumnezeu, ca toate celelalte diferențe, există doar în mintea noastră.
Pentru simplul motiv că noi suntem cei care vedem diferențele. Noi am ‘născocit’ însuși conceptul de diferență. Moment care a fost relatat și în biblie. O carte scrisă de noi, oamenii.
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” ”
Să revenim la diferența dintre cele două de legi.
Da. Există fundamentaliști în toate taberele religioase. Care fundamentaliști încalcă regula primordială din orice religie. ‘Dumnezeu are întotdeauna dreptate și nici unul dintre noi nu poate cunoaște Voia Sa!’ Regulă cunoscută în spațiul creștin sub formularea „Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor.” ‘Că oricât te-ai strădui, nu vei reuși să înțelegi – și cu atât mai puțin să descrii – întreaga mea complexitate.’ Iar fundamentaliștii, de orice culoare, exact asta fac. Își cioplesc, în inima lor, idolul în care vor să creadă. Își cioplesc, în conștiința lor, convingerea că ei sunt singurii care știu cu adevărat care este adevărul. Pretind că ei sunt singurii care știu ce vrea Dumnezeu și că toți ceilalți sunt în greșeală. Așa că nu iau în seamă nici o părere care nu este conformă, în cele mai mici amanunte, cu ceea ce cred ei.
Nu. Am folosit literă mică atunci când am scris dumnezeu la începutul postării. Pentru că există doi dumnezei. Dumnezeul care face obiectul credinței iudeo-creștine și islamice. Despre care credincioșii cred că a creat tot ce există. Inclusiv pe noi, oamenii. Și dumnezeul creat de oameni, prin însăși credința lor. Dumnezeu în care unii cred și pe care alții îl neagă. Dumnezeul creat prin eforturile concertate ale tuturor. Credincioși, negaționiști și indiferenți laolaltă.
Dacă citim biblia ca pe o metaforă, descoperim că Biblia este, de fapt, povestea conștiinței noastre. Etapele prin care am trecut de la stadiul de ‘maimuță’ la cel de ‘trestie cugetătoare’. De la copii inocenți la agenți. La oameni cu o oarecare putere de discernământ.
Dacă citim Biblia ca pe o metaforă, înțelegem că Dumnezeu este, de fapt, Realitatea.
Care realitate conține două straturi de legi. Exact așa cum spune Baștavoi. Imuabile și perfectibile.
Te poți juca cu legea gravitației? Sau cu cea care ne spune de câtă căldură e nevoie pentru a fierbe o anumita cantitate de apă? Tot ce putem face cu privire la genul ăsta de legi este să le sesizăm. Să le descoperim. Să ne perfecționăm în arta de a descoperi Realitatea.
Te poți juca, în schimb, cu legea circulației. Putem stabili, în comun, pe care parte a drumului să conducem mașina. Unii pe stânga, alții pe dreapta…. Doar că există o limită până la care ne putem juca cu aceste legi! După ce am ales, împreună, trebuie să conducem cu toții pe aceiași parte! Altfel iese cu nasoale….
Cu alte cuvinte, legile sunt – simultan – absolute și relative. Relative la noi. La noi, cei care trebuie să le descoperim. Și absolute tot la noi. La noi care trebuie să le respectăm. Pentru că în capul nostru se sparg consecințele…
Relative la noi, care putem să le facem mai bune. Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul lui Dumnezeu.
Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul absolut al lui dumnezeu. După vrerea realității…
Ce facem în situatia asta? Acum, că ne-am dat seama?
Cautăm pe cineva în cârca căruia să punem vina? ‘Străinii’, ‘trădătorii’, la o adică ‘forțele de neoprit ale naturii’…
Sau ne uităm în oglinda? Și ne întrebăm:
Da’ noi am fost cu adevărat vrednici? Am făcut lucrurile alea cu pricepere? Așa cum trebuie?
Foarte mulți se întreabă care a fost – și continuă să fie, diferența dintre Romania și Cehia. Polonia. Și chiar Ungaria. Toți am avut industrie, a lor a rămas, a noastră e vraiște. Catolicismul/protestantismul, tradiția, bla-bla, bla-bla, bla-bla!
Toate astea sunt explicații. Mai mult sau mai puțin plauzibile… Dar diferența? Care e diferența? Pe ce punem degetul atunci când încercăm să înțelegem de ce lucrurile făcute de ei au rămas, în mare parte, în picioare? În timp ce ale noastre s-au cam prăbușit… prea multe dintre ele!
Până la urmă, fiecare dintre noi am avut câte un dictator care ne spunea ce să facem și câte o clasă muncitoare care punea în practică ‘indicățiile’. Și, judecând după rezultatele obținute de diaspora românească, clasa noastră muncitoare – de la strungari la ingineri, nu e cu nimic mai prejos decât celelalte clase muncitoare.
„Până la dumnezeu te mănâncă sfinții”!
Ceaușescu o fi fost mai brutal decât restul dictatorilor comuniști. Poate cu excepția lui Stalin… O fi fost și mai puțin educat. Dar nu poate fi el, singur, întreaga explicație pentru dimensiunea dezastrului! Poporul, singur, … e greu de crezut că românii au ceva defect. Atât de defect încât… Mai rămâne ‘interacțiunea’ dintre popor și dictator. Interfața…
Aveam un pod… Aveam 216 m de pod, din beton, care permiteau traversarea Siretului în dreptul localității Luțca.
Acum mai avem doar o grămadă de moloz.
Și multe întrebări…
Cine să ne răspundă? Specialiștii, prin intermediul presei. Cel puțin deocamdată… până când va apărea un raport oficial. Despre (pe) care (îl) vom citi tot în presă…
Și cum se întâmplă treaba asta? Ziaristul sună un specialist iar acesta acceptă – sau nu, să își spună părerea. Ziaristul își notează/întregistrează informațiile, redactează materialul – eventual cere o reacție din partea specialistului, după care articolul ajunge pe masa secretarului de redacție. Unde capătă titlul definitiv și ultimele retușuri.
După care urmează circul… Se apucă câte unul să citească. Și să pună întrebări….
Articolul este … banal. Nici nu muge, nici nu rage. Nici măcar nu știu câți cititori ajung la capătul textului… Unde dau cu nasul de disclaimerul citat mai sus. Acesta fiind momentul în care cei cu memoria bună își aduc aminte de cuvintele cu care începe articolul:
„Este expertiza făcută de decanul facultății de construcții…”
Pe bune?!? Atâta vreme cât decanul cu pricina a simțit nevoia să sublinieze, iar autorul articolului să consemneze, „nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo” cum mai poate cineva să catalogheze considerațiile făcute de respectivul specialist ca fiind o „expertiză”?!?
Și după aia se scarpină câte unii în cap încercând să înțeleagă ‘fenomenul’ prin care ‘specialist’ a devenit subiect de bășcălie iar din ce în ce mai mulți oameni cumpără ziare doar pentru a avea pe ce să curețe cartofi…
Ghiță a fugit peste graniță cu un sac de bani în spate. Că altfel n-avea ce să mănânce ‘dincolo’.
Nicușor Dan a trecut strada ca să scoată niște bani. De la bancomat. Cu copila-n brațe. Vorbind la telefon. În fugă…
Dacă se împiedica Sebastian Ghita… îl prindea Europolul.
Daca se împiedica Nicușor Dan, își rupea ceva copilul ăla nevinovat.
Dacă dădea cineva peste Ghița, primea o medalie. Sau măcar o citație pe unitate.
Dacă dădea vre-un șofer peste Dan… avea ceva de tras!
Dacă noi, cei care trebuie să tragem din 4 in 4 ani niște concluzii, nu vedem că diferențele astea sunt, de fapt, niste ‘trăsături de unire’ … ne merităm soarta!
Care e realitatea ‘din teren’:
Și încă ceva. În principiu, nu am mare considerație pentru presa de scandal. Sau, mai bine spus, pentru modul ‘scandalos’ în care ‘se face presă’ în zilele noastre. Dar uite că așa mai aflăm și noi chestii interesante din viața aleșilor noștri…
Am aflat pe FB, și apoi am verificat în presă – adică pe net, adus pe ‘fibra’ de RCS-RDS, că Digi l-a concediat pe CTP.
Reacțiile internauților – a celor din bula mea, a fost ‘vigilentă’.
(Nu-)(Î)mi place CTP, (dar) așa ceva nu se face! Nu voi mai urmări acest post de știri.
OK, pot înțelege genul ăsta de răspuns. Cât se poate de adecvat, de altfel. Mai ales că nu m-am mai uitat cam de mult la vre-un buletin de știri la tembelizor. Nu în limba română, în orice caz.
Și aici începe adevărata problemă.
Eu mă uit la BBC. Ascult RFI. Și mă dau pe net. Nu prea rămân de din-afară…
La cât m-am uitat, cu câțiva ani în urmă și, expre’, aseară… Digi 24 e, de departe, cel mai civilizat post de știri în limba română. Restul… Mai sunt, cei drept, telejurnale relativ civilizate la Pro-Tv și la TVR. Doar că la capitolul televiziuni de știri… Digi e singura frecventabilă. Dintre cele cu o oarecare tracțiune… or mai fi și altele, dar nu am auzit eu de ele.
Și atunci? Dacă singura televiziune civilizata de știri face așa ceva… Poate că hotărâseră mai demult să ‘scape’ de CTP. Poate că CTP-ul aflase de faptul că era deja pe făraș și a băgat ‘șopârla’ ca să nu rămână dator. Indiferent de variantă, faptul că toată tevatura asta a avut loc în spatele siglei Digi 24 și în mijlocul singurei televiziuni de știri cât de cât civilizata de pe malurile Dâmboviței demonstrează, fără drept de apel, că noi avem o problemă! Noi, nu Digi!
‘Piața’ noastră e informație este disfuncțională în ceea ce privește zona audio-vizuală. La radio e mai mult miștocăreală iar la televizor…
În urmă cu câteva zile, Biden a spus Putin „nu poate rămâne la putere”. O parte din internetul de limbă română a început să se întrebe:
„Câți Ucraineni trebuie să moară ca să cadă Putin?”
De parcă acest război ar fi fost început de cineva al cărui scop ar fi fost să-l ‘detroneze’ pe Putin…
Să fie clar!
Singurii care pot determina câți Ucraineni „trebuie să moară” sunt Ucrainenii înșiși.
Ucrainenii luptă pentru a-și apara țara, ei sunt cei care vor hotărî câți dintre ei merită să moară pentru acest lucru.
Căderea lui Putin, cel care a ordonat agresiunea împotriva Ucrainei, poate fi o rezolvare pentru această criză. Dar asta e treaba poporului rus, nu a noastră.
Sancțiunile impuse Rusiei, ca întreg, au ca scop descurajarea statului rus. A statului agresor Rusia. Aceste măsuri au fost adoptate, de către comunitatea internațională, pentru a ajuta Ucraina – statul victimă, în lupta ei pentru salvgardarea integritații sale statale.
Putem amesteca cele de mai sus în orice fel dorim. Faptele rămân fapte.
Ordinele au fost date de catre Putin, acesta poate fi dat jos de pe tron doar de către poporul rus, Ucraina luptă pentru a-și apăra ființa națională iar o foarte mare parte a restului lumii ajută o victimă să-și apere pielea.
Foarte mulți internauți care se folosesc de limba română pentru a-și împărtăși gândurile au început să-și aducă aminte de istorie. De modul în care a fost răscroită după război geografia Europei de Est, de suprafețele adăugate Ucrainei și de modul în care am fost părăsiți – cu toții, dar în special noi, românii – în brațele comuniștilor moscoviți. Părăsiți de Occident… de Occidentul aflat acum în ‘putrefacție’. Concluzia? Ucrainenii și-o merită iar Occidentul este chiar mai vinovat decât Putin pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina. Pentru ce se întâmplă ACUM în Ucraina…
Hai să o luăm un pic altfel.
Chiar de la începutul celui de al doilea război mondial, Stalin – pentru o vreme cel mai bun tovaraș de drum al lui Hitler, a ocupat – de comun acord cu prietenul său mai sus menționat, jumătatea estică a Poloniei. Și o parte din Finlanda, dar aia e altă poveste. De la noi, din România, a ocupat jumătatea estică a Moldovei, Nordul Bucovinei și a dat cadou lui Horthy Ardealul de Nord-Vest. Stalin împreună cu aliatul său Hitler. Ucraina nici nu exista pe vremea aia!
La finalul războiului – între timp Hitler îl abandonase pe Stalin, ‘amantul părăsit’ a mai căpătat câteva ciosvârte. Sau, mai corect spus, a mai ocupat, prin rapt, alte câteva crâmpeie de moșie.
Pe care le-a atașat Ucrainei. Pentru că așa era geografia locului… Și Belarusului… dar nu dă bine să vorbim si de bucata aia…
Stalin ar fi putut, cei drept, proceda la fel cum a făcut cu Kaliningradul… doar că ar fi fost prea mare bătaia de cap administrativă… Pe lânga asta, Kaliningradul avea o importanță simbolică mult mai mare decât partea estică a Poloniei, estul Slovaciei, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei – adică malul de nord al brațului Chilia… Ca să nu mai vorbim despre faptul că ‘enclava’ Kaliningrad făcuse parte din fostul agresor – Germania, pe când restul teritoriilor fuseseră, cel puțin teoretic, ‘eliberate’… Eliberate dar nu și lăsate să se întoarcă la țările de origine…
Cu alte cuvinte, Ucraina – bunicii celor care se apără acum de agresorii asmuțiți de Putin, s-a trezit cu niște teritorii atașate de ea, fără să fi avut ceva de spus pe tema asta.
O mare parte din populația acelor teritorii a fugit în țările de care aparținuseră până atunci iar o altă parte a fost trimisă în vilegiatura prin Siberia. În locul lor au fost aduși ‘imigranți’ ruși.
Acum, după ce lui Putin i s-a făcut frică – dacă le trece și rușilor prin cap să facă ce au făcut ucrainenii și tocmai erau să facă bielorușii, adică să scape de dictator, admiratorii lui Putin s-au apucat să le scoată pe nas ucrainenilor de astăzi, aflați sub asediu, trăsnăile criminale făcute de Stalin în urmă cu mai bine de 75 de ani.
Chiar n-am învățat nimic din istorie? Plecăm capul chiar înainte să ne fi arătat cineva vreo sabie? Sau ne lăsăm momiți de arginți, precum Iuda Iscariotul?
nicichiarasa 