Archives for posts with tag: Einstein

Albert Einstein, a physicist, had noticed that observations are relative to the “frame of reference” where the observer happens to make his observations.

Humberto Maturana, a biologist, has reached the conclusion that consciousness – or ‘self awareness’, as he prefers to call it, is a personal trait which is developed by individuals living in concert.

Blending Einstein’s and Maturana’s ideas, it is easy to ‘see’ that observations made by human individuals depend, simultaneously, on two referential systems. Or frames of reference, in Einstein’s terms.

On the actual, ‘geographic’, ‘place’ where the individual makes their observations.
And on the ‘cultural place’ where the conscience – inner referential system, of the observing individual had been ‘shaped’.

Otherwise put, nobody can see things which are not there. Nor ‘see’ – a.k.a. understand, things which are too ‘distant’ from what that person already ‘knows’. Accepts as being ‘normal’. Feels like being ‘right’.

To make things just a tad ‘clearer’ – ‘nature versus nurture’, we must consider the vagaries of individual ‘biology’. Some people see/hear/smell/feel differently than others. And even ‘think’ differently.

And my point is?

Maturana made it before me. The ‘other’ – the more different, the better, is a source of richness. IF we treat each-other the right way. If we help each-other by ‘concerting’ our observations about what we have in common.
The ‘place’ we observe. Einstein’s referential frame. Where we ‘happen to stand’. Together.

And there’s something else I’d like you to read.

“J.K. Rowling Writes about Her Reasons for Speaking out on Sex and Gender Issues”
https://www.jkrowling.com/opinions/j-k-rowling-writes-about-her-reasons-for-speaking-out-on-sex-and-gender-issues

Nietzsche a avut o bucățica de dreptate cand a spus ca “Dumnezeu a murit” numai ca luat-o razna înainte sa fi apucat sa facă cu adevărat lumina în problema asta.
Ce vreau sa spun
este că Dumnezeu nu a murit pe cont propriu. L-am omorât noi. De două ori. Și în timp ce prima dată am fost în stare  să rezolvam situația acum se pare ca nu mai știm pe unde sa scoatem cămașa.

Permiteți-mi să mă explic.

Nu am nici o modalitate de a ști dacă Dumnezeu a fost cel care ne-a creat. Îi voi lăsa pe alții să decidă în problema asta.
Pentru mine este suficient că nu văd nici o dovadă serioasa în favoarea acestei ipoteze. Există doar unele “mărturii” furnizate de persoane aflate într-un ‘conflict de interese’ mare cât o catedrală. A Neamului. Așa că aceste mărturii mi se par cel puțin părtinitoare. Pe lângă asta eu unul nu am nevoie de vreo explicație de tip Deus ex Machina cu privire la nimic din ceea ce exista în acest Univers. Știința modernă a făcut o treabă destul de buna, cel puțin pentru mine.
Pe de altă parte ipoteza contrară este absolut imposibil de demonstrat. Și atunci, de ce sa-mi mai bat capul?

Ce știu, sigur, este faptul că cel puțin un fel de Dumnezeu există cu adevărat! Cel care a fost creat de noi, o reprezentare socială a cărei existență provine direct din relația noastră mentală cu El.
Simpla existență a acestui Dumnezeu virtual a avut două consecințe foarte importante. Astfel a fost facilitata aparitia democrației și a unui mod coerent de a înțelege lumea – un Weltanschauung, ca sa folosesc un termen tehnic nemțesc.

Voi face aici o scurtă pauză. Mantra curenta este că “Dumnezeu ne-a făcut după chipul său”. Acest lucru are doua consecințe practice foarte importante:
– Că, cel puțin la nivel declarativ, suntem egali între noi – am fost cu toți turnați în aceeași formă, nu?
– Și că fiecare dintre noi adăpostește o scânteie de divinitate. Iar aceasta natura, parțial divina, pe care o împărtășim cu toții vine însoțită de o mare responsabilitate. Așa se explică principala poruncă „practică” pe care am primit-o – să nu ucizi și să nu judeci pe altul. Cine suntem, fiecare dintre noi, ca să jucăm rolul lui Dumnezeu față de alți „semeni de-ai noștri”?
De asemenea, împărtășirea unui același Weltanschauung a fost ceea ce ne-a oferit posibilitatea de a acționa ca o comunitate, cadrul în care ne putem ajuta unul pe celălalt. Pentru un timp, cel puțin, dar cât de bine a fost cât timp acest cadru a funcționat ca lumea. Dacă stăm puțin să ne gândim am înțelege că nici unul dintre noi nu ar putea face mare lucru fără acest cadru. De fapt  nici măcar astăzi, cu toate tehnologiile moderne pe care le considerăm acum „normale”, nici unul dintre noi nu ar fi în stare să supraviețuiască prea mult, dară-mite să prospere, pe termen lung.

Și acest lucru, uciderea lui Dumnezeu, s-a întâmplat de două ori.
Am dat naștere unei prime generații de zei, făcuți și aceștia tot după chipul nostru, bine și rău împreună. Zeii Antichității Egiptene, Grecești, Romane și mai apoi cei ai Nordului împărtășeau același comportament cu cel al oamenilor. Ba chiar, din când, unii dintre ei coborau din Olimp și împărțeau cu noi chiar și paturile. Asta până la un moment dat. După aceea ne-am obrăznicit și i-am abandonat. Filozofii noștri ajunseseră, încă de-atunci, la concluzia că știu ei mai bine ce trebuie de făcut și că pot oferi soluții complete pentru toate problemele noastre doar prin puterea gândurilor lor. Și uite așa autoritarismul absolut a sfârșit prin a avea binecuvântarea oficială a Academiei, în timp ce adorarea zeilor a fost lăsată pentru masele de fraieri.
Din acel moment s-
a dezlănțuit iadul. Pentru 6 secole după ce Platon a scris Republica sa Marea Mediterană a fost martora unui șir de imperii care s-au distrus unul pe celalalt, fiecare dintre ele condus fiind de tot felul de împărați care se credeau care mai de care mai zei, mai filozofi sau chiar și una și cealaltă.

Până când am pus în loc un alt Dumnezeu. Unul care ne-a spus să nu ne mai certăm între noi – pentru că toți suntem frați – și să începem să trăim în comuniune. Până când l-am omorât și pe acesta.

Nu că nu am fi fost avertizați. Pascal, matematicianul francez, ne-a spus că este complet irațional să respingem cu totul existența lui Dumnezeu. Dacă, în realitate, acesta nu există credinciosul nu pierde nimic iar necredinciosul nu câștigă nimic – în afară de satisfacția dubioasă de a se putea lăuda, după moarte, cu “Ți-am spus eu!”. În schimb, dacă Dumnezeu există, atunci credincioșii vor moșteni lumea, în timp ce non-credincioșii și-au făcut-o cu mâna lor. Numai că, între timp, toți au trăit într-o lume structurată de presupusa existență a lui Dumnezeu și s-au bucurat de cele două consecințe menționate mai sus – egalitatea între oameni, chiar dacă numai în teorie, și capacitatea de a face lucrurile în mod concertat, mult mai eficient decât de unii singuri.

Acum, că ne-am ucis Dumnezeul pentru a doua oară – episodul la care face referire Nietzsche – ne-am „rătăcit” din nou. Numai că de data asta nu am pierdut doar o ipotetică viață de apoi ci am început să transformam, treptat, chiar lumea în care trăim într-un infern.

Și dacă nu mă credeți, haideți să urmăm sfatul lui Lešek Kolakowski.
“Să comparăm lumea fără Dumnezeu a lui Diderot, Helvetius, și Feuerbach cu cea a lui Kafka, Camus și Sartre. Prăbușirea creștinismului, care a fost așteptată cu atât de multă bucurie de către Iluminism a avut loc aproape simultan cu prăbușirea Iluminismului însuși. Noua Ordine, antropocentrică și radiantă, care avea să se ridice și să îl înlocuiască pe Dumnezeu de îndată ce ar fi fost răsturnat de la putere, n-a mai venit. Ce s-a întâmplat? De ce a fost soarta ateismului în așa fel ciudat legată de cea a creștinismului, astfel încât cei doi inamici să ajungă să împartă același ghinion și aceeași incertitudine””(Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003)

Acum, de ce nu putem face efortul minim de a încerca să înțelegem ce ne-a spus Pascal? De ce este atât de greu să înțelegem că noi înșine stricăm viața frumoasă pe care am putea-o avea dacă am continua să pretindem cĂ Dumnezeu există ȘI dacă ne-am comporta în consecință?

De ce ne este atât de greu ca măcar să ne prefacem că îi respectăm pe cei cu care s-a întâmplat să împarțim planeta?
E adevărat că respectul mimat nu este la fel cu cel autentic numai este mult mai bun decât imensul dispreț generalizat în care ne bălăcim continuu.

Chiar și mai important este faptul că dacă nu vom mai folosi atâta energie pentru menținerea câmpului de forțe de care avem nevoie pentru a ne proteja de disprețul care ne sufocă am avea mai multe posibilități să ne imaginăm o lume mult mai bună decât suntem în stare acum.
Și, cine știe, poate că vom reuși să descoperim cât de frumoși suntem atunci când ne dăm jos armurile.

Poate că în felul acesta vom da naștere unui nou Dumnezeu.
Spre satisfacția celui care se uită de sus la noi.
Dacă există.

Lešek Kolakowski, Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003, http://www.firstthings.com/article/2003/06/visions-of-eternity-7

quotes-about-education-16

but also

So?

The way I see it ‘education’ is a blanket term that covers many things:

– Mental conditioning into obeying the prevailing rules of the moment/place
– Accumulation of information that is deemed useful by the educators.
– ‘Training of the mind to think’ – only this cannot be done without first supplying the student with some information on which to hone his mind.
– “Training of the mind to think” according to the rules of the moment/place – the term currently used for this kind of attitude towards thinking is ‘science’. If those rules are not obeyed then not only that the results of the thinking process won’t be recognized as valid by the community but the thinker won’t even be able to share them with those around him because those results won’t resemble anything known/familiar/acceptable to most of the members belonging to that community.

– Training of the mind to think outside of the box. To be able to do that a student needs first to learn what a box is so he must graduate through the first four stages AND to overcome some of the conditioning he was subjected to during the first stage.

Only after he “awakens” a student might start to discover for himself the rest of the world. And only if he uses his newly found awareness in a sensible way he will be able to share the results of his thinking with those around him and thus contribute to the long time survival of the society (family, community) that has nurtured him through his ‘coming of age’.

And only if that society (family, community) takes good care of its young it will have any chances to survive.
‘Taking good care of its young’ meaning encouraging them to open their wings in search of their full potential, not shackling them down to the nest in search for absolute safety.

 

%d bloggers like this: