Ludovic ics i v pretindea că “L’etat c’est Moi”.
Noi, democrați fiind, pretindem că ‘l’etat c’est nous’.
Da’ dăm vina tot pe el pentru ce nu ne convine!
Archives for category: Cu pielea la bataie
Sunt câte unii convinși că ‘și-a căutat-o cu lumânarea’.
Că ‘și ea e de vină. De ce-a ieșit pe stradă cu fusta până-n cur?’
‘Și acuma, dacă tot a început ăla s-o violeze, de ce nu stă dracului liniștită? Să termine ăla odată ca să putem și noi să ne întoarcem la ale noastre!’
Ăștia or fi sănătoși la cap?
Până unde poți întinde conceptul de ‘realPolitick’?!?
Ce trebuie să se întâmple ca să-ți dai seama că și mama/soția/fiica ta ar putea ajunge în aceiași situație?
Cu atât mai abitir dacă tu îi încurajezi, oricât de indirect, pe violatori!
Indiferent de câte năframe o pui tu să poarte.
Ieri, în tramvai.
„Uite ce face negrul ăla. Se așează pe scaun. Nu m-aș așeza după el chiar dacă ar fi să stau în picioare până la capăt!”
‘Intransigentul’ avea vreo trei, poate patru, ani mai puțin decât subiectul ‘spunerii’ sale. Erau tunși exact la fel.
Tunsoarea aia modernă, făcută celebră de trupele ‘de elită’ cu care Hitler a încercat să demonstreze superioritatea ariană. Tunsoare preluată apoi de soldații americani și, acum, atât de white supremacist-ul român cât și de ‘obiectul urii lui’.
Și ținutele era similare. Bocanci, pantaloni ‘slim’, o geacă deasupra, rucsac și capul descoperit.
Diferențe? Da. Negrul era îmbrăcat într-o combinație de ocru și marouri, ‘intransigentul’ în indigo și negru.
Amândoi fiind foarte aproape de vârsta fiului meu, m-am întrebat imediat ‘Ce am făcut noi de-am ajuns în situația asta? Cum ne-am crescut copiii?’
John Donne, un poet englez din secolul XVI-XVII, a scris „Pentru cine bat clopotele”. ‘Nici un om nu este o insulă, fiecare dintre noi este parte a întregului. Atunci când dispare unul dintre noi, este ca atunci când casa prietenului tău, sau chiar casa ta, este luată de ape. Așadar, nu încerca să afli pentru cine bat clopotele. Ele bat pentru tine!’.
Mă întâlnesc destul de des cu poezia asta. Din când în când o caut și o citesc pe net.
De data asta, mi-am adus aminte și de:
O fi știut Pintilie de John Donne? Dar Caragiale?
Filmul este extrem de actual. Și Caragiale este extrem de actual.
Suntem, acum, exact așa cum am fost.
Dezbinați!
Diferența dintre noi și generațiile deja trecute fiind ‘progresul.’
Progresul tehnologic…
Caragiale scria pentru un anumit public.
Pe vremea aia, erau puțini cei capabili să citească. Și mai puțini cei capabili să meargă la teatru…
Caragiale, sau cel puțin așa citesc eu opera lui, încerca să deschidă ochii contemporanilor săi. Încerca să deschidă ochii celor capabili să citească – adică puținilor oameni care luau deciziile importante, cu privire la ‘adevărata realitate’. Se prefăcea că glumește pentru a face ‘gălușca’ mai ușor de înghițit.
Publicul țintă pentru care scria Caragiale avea o certă pregătire. Nu doar că știau să citească și aveau bani pentru bilete de teatru, mulți dintre ei fuseseră școliți prin vestul Europei. Aveau, sau ar fi trebuit să aibe, o ‘oarecare sofisticare intelectuală’.
Pintilie a avut un alt public țintă. Sau, mai bine spus, Pintilie a avut două publicuri.
Lumea întreagă și pe sine însuși.
A văzut ceva și a vrut să împărtășească.
Fiind un om liber, a considerat că cei din jurul său sunt – sau ar trebui să fie, la fel de liberi precum era el. Așa că a spus ce avea de spus, așa cum (credea el că) trebuia spus. Și i-a lăsat pe ceilalți să înțeleagă! Fiecare ce putea… Și fiecare dintre cei care au văzut filmul a înțeles câte ceva…
Caragiale și Pintilie au ceva în comun.
Au fost mult mai mulți cei care au avut posibilitatea, pe vremea lui Pintilie, să meargă la film decât cei care puteau merge la teatru pe vremea lui Caragiale. Dar experiența era destul de similară. Te duceai undeva, știind de la început că vei primi un mesaj. Că niște artiști vor încerca să-ți spună ceva. Că vei ieși singur din realitatea reală – tu mergeai, singur, la teatru/cinematograf, vei fi condus – de mână, printr-o ‘realitate alternativă și că, la sfârșit, vei ieși înapoi în lumea ‘normală’. Unde vei avea timp să te gândești la experienta avută.
Televiziunea și, mai ales, internetul au schimbat total situația.
Om fi fost în stare să ne adaptăm?
Oricine spune orice și orice spusă poate ajunge oriunde.
Ținem noi cont de treaba asta?
Țin cont ‘spunăcioșii’ de noile condiții? De ‘diversitatea’ publicului care intră în contact cu spusele lor? De modul ‘divers’ în care sunt interpretate aceste spuse? De consecințele posibile/probabile?
Sau, cine știe, poate că unii dintre ‘spunăcioși’ exploatează exact această ‘diversitate’ a publicurilor…
Unde vreau să ajung?
Sunt abonat, pe FB, la pagina lui Bill Maher.
Acu’ vreo câteva zile a tinut ‘un discurs’ despre ‘woke’. Despre consecințele ‘trezirii’.
Fără să folosească aceiași termeni și fără să se apropie de subiect din aceiași direcție, a vorbit tot despre consecințe.
Conform șablonului contemporan, ne-a prezentat câteva exemple – considerate de el reprezentative, le-a comentat și a tras niște concluzii.
În situații din astea – și probabil că nu sunt singur, mă copleșește talentul actoricesc. Simțul critic este aproape adormit. Prestația comunicatorului este atât de intensă iar spusele atât de convingătoare – tocmai pentru că îi ascultăm mai ales pe cei cu care suntem de acord, încât nu mai sesizăm momentul în care respectivii o iau pe arătură.
Unul dintre exemplele folosite de Maher a fost situația în care un „cântăreț la banjo” a fost forțat de ‘luptătorii pentru dreptate socială’ să-și pună cenușă virtuală în cap pentru faptul că a comentat pozitiv o carte pe Twitter.
„Unde e dreptul meu de a citi ce plm vreau!?!”
Hopa!!!
Să ne-nțelegem! Nici mie nu-mi convine genul ăsta de activism. Spune unu’ ceva și ne repezim pe el că nu ne place nouă ce-a spus ăla… Și noi fiind mai mulți – măcar în locul ‘ăsta’, îl ‘dovedim’!
Problema e că alde Bill Maher suferă de exact aceiași meteahnă ca cei ‘proaspăt treziți’. În dorința lor de a-și ‘sufoca’ adversarul ajung să comită erori de logică.
‘Wokii’ s-au repezit pe Wiston Marshall – Maher nici măcar nu-i menționează numele, furioși pentru ce a ‘piuit’, nu pentru ce a citit!
Să recapitulăm.
Suntem în situația în care două găști, una de woki și una de ‘anti’, își reproșează una alteia ce are fiecare dintre ele de spus.
Adică își reproșează una alteia că vorbesc… Și cum vorbesc…
Dar nici una dintre ele nu baga în seamă ‘vorbele’. Nimănui nu-i pasă ce crede celălalt. Ce simte celălalt…
Fiecare consideră că are dreptul de a se exprima!
Și, prin extensie, că are dreptul să-și împroaște spusele.
Ce se întâmplă după aceea… ce consecințe au acele spuse… nu mai e treaba lor!
Pe vremea lui Caragiale, și a lui Pintilie, sala de spectacol era separată de lumea reală.
Cortina era un fel de oglindă. Intram în sală, ne recunoșteam în oglindă – sau nu, ne întorceam acasă și ne gândeam la ce am văzut acolo. Sau nu… Dar, în orice caz, știam că ‘totul este un joc’.
Acum, de când spectacolul a coborât în stradă, lucrurile sunt mult mai fluide. Mult mai neclare.
Iar noi pur și simplu uităm să ne mai gândim la ele…
Și, mai ales, uităm să le spunem celor care vin după noi despre ‘joc’!
Îi lăsăm să creadă că ‘asta-i realitatea’.
Welcome to the show…
Mă tot lovesc de indivizi care repetă: „Comuniștii au făcut și lucruri bune.”
Da, au făcut o grămadă de lucruri bune. Asta fiind explicația pentru faptul că ‘lagărul comunist’ a dăinuit vreo 70 de ani în timp ce doar un singur regim fascist a rezistat mai mult de 30. Unul singur, cel condus de Franco.
Dar toate s-au prăbușit până la urmă. Precum toate celelalte forme de dictatură. Cele care au precedat comunismul și cele care vor mai urma. Daca vor mai urma…
Și uite-așa ajungem la subiectul de astăzi.
„A fost vreun moment important al istoriei în care ați devenit convins că regimul comunist era pe ducă?
„Da, un eveniment mărunt, dar radical. Havel mi-a povestit de el. Nişte prieteni din copilărie din Moravia au venit la el pe neaşteptate, şi cum nu avea nimic de băut în casă, Havel a încercat să facă ce face tot praghezul: să ia o cană de porțelan de un litru şi să se ducă la crâşma din colț să cumpere bere la halbă. Doar că atunci când a ajuns jos, unul din securişti l-a oprit şi i-a spus: „Am cercetat, vizitatorii voştri nu sunt dizidenți, dă-mi cana, mă duc eu să iau bere şi o aduc imediat sus.” Când am auzit asta în 1989, am fost sigur că regimul e pe ducă. 29 decembrie 1989, când Václav Havel a devenit preşedinte, a fost cea mai bună zi din viața mea. Am ştiut că coşmarul țării mele se terminase. Eram din nou acasă, am supraviețuit secolului 20.”
În 1989, Havel – și orice alt praghez, se putea duce la colțul străzii – cu toate că era păzit de gealați – să cumpere bere la halbă.
Mircea Dinescu – ales la întâmplare dintre dizidenții români cu domiciliul ‘supravegheat’ – nu putea face același lucru. Pentru că nu era sigur că va găsi bere la cârciuma din colț… Trebuia să te duci în centru – dacă locuiai în București. Și nu erai sigur că merita efortul! Berea era ‘cam’ proastă…
Cu alte cuvinte, or fi făcut comuniștii și lucruri bune dar e sigur că au stricat berea. Printre alte lucruri…
Sunt suficient de bătrân pentru a-mi aminti ce gust avea berea la mijlocul anilor ’70. Și cum a devenit din ce în ce mai nasoală…
Iar comuniștii au mai stricat și alte chestii.
Iar cel mai grav e faptul că au stricat ‘educația’.
Nu doar învățământul, întreaga educație.
Au denaturat tot ce se transmite de la o generație la alta!
Nu intru acum în amănunte ‘tehnice’.
Redactorul care a pus laolaltă articolul din care am ‘extras’ ‘ilustrația’ cu care am început habar n-are ce înseamnă cei 12.5% menționati pe eticheta de Gambrinus.
Și nici o apăsare atunci când vine vorba despre exprimarea unei păreri cu privire la ceva… Cu privire la ceva despre care nu știe nimic…
Care părere, o dată exprimată, îi va scoate la iveală atât ignoranța cât și autosuficiența.
„Aveau concentraţii alcoolice de peste 12% (în care puţini mai cred azi)”….
Persoana respctivă scria la ziar în 2013. Cât de precoce o fi fost, tot a apucat câțiva ani de școală făcuți înainte de ’89.
În timp ce marea majoritate a celor care au educat copiii României în primii 10 ani ‘de libertate’ au fost și ei formați pe vremea când lumea era văzută, și predată, prin lupa ideologiei comuniste.
Știu că mă repet, sunt suficient de bătrân să țin minte diferența dintre profesorii formați înainte de venirea la putere a comuniștilor și cei care apucaseră să devină ‘oameni noi’.
Ce mă deranjează cel mai tare la chestia asta e că redactorul respectiv n-a avut nici un fel de apăsare. Nici o curiozitate…
Google funcționa bine mersi în 2013! Ți se pare ciudat? ‘Cum adică o bere cu 12.5%?’ Uită-te mă pe net! Întreabă pe cineva… Nu te repezi înainte precum un secretar de partid… că te faci de râs!
Am ceva cu omul ăsta?
În nici un caz. A fost ‘sub vremi’. A crescut ‘strâmb’ pentru că ‘așa bătea vântul’. N-a avut cine să-l sprijine!
Părinții au tot construit comunismul iar copiii au crescut cu cheia de gât.
Comunismul s-a prăbușit – precum toate dictaturile ce au fost și cele ce vor să vină, iar copiilor neglijați de părinții prea obosiți de efort li se pare că… dacă tot e libertate, atunci pot să facă tot ce vor! Fără să se mai gândească la consecințe…
Și de ce și-ar pune problema consecințelor? Și-au petrecut ‘cei 7 ani de-acasă’ la creșă iar la școală au învățat sub privirea binevoitoare a celui mai iubit dintre fii patriei…
Pentru generația mai nouă.
Berea se produce plecând de la un amestec de apă, malț și făină de orz. Ăia 12% erau proporția de ‘solide’ adăugate în amestec. Acum se măsoară câte zaharuri fermentabile sunt în mustul de bere, pe vremea aia se lucra mai ’empiric’.
Aveți aici mai multe amănunte:
Cică mielul a fost detronat de porc… Și ce-i nou în chestia asta?!?
Așa că… poftă bună la salata de boeuf.
Din aia cu carne de pui și maioneză consumeristă făcută în casă!
Cei mai mulți dintre noi suntem extrem de supărați pe lingăi.
Pe cei care se dau bine pe lângă șefi.
‘Aprobă’, slugarnic, orice iese din gura acestora.
Transformă spusele șefilor și le transferă mai departe sub formă de sarcini.
De cele mai multe ori, nu fac nimic altceva.
Ar face, dacă ar fi în stare. Nevoia lor de a fi apreciați de către ștabime e atât de mare încât pentru un cuvânt de laudă venit ‘de sus’ s-ar apuca și de muncă!. Doar că nu sunt în stare…
Și atunci ling. Ling pumnul care îi strivește…
Iar ceilalți, oamenii care îndeplinesc sarcinile, îi disprețuiesc. Pe lingăi…
Iar ceilalți, oamenii care duc tot greul, sunt extrem de supărați. Pe lingăi…
Convinși fiind că dacă nu ar exista aceștia, adică lingăii, viața ar fi mult mai frumoasă.
Că dacă nu ar exista lingăii, șefii ar fi mult mai de treabă.
Din păcate, lucrurile nu sunt chiar atât de simple.
Având în vedere că foarte puțini dintre șefi ajung ‘acolo’ de la început, pervertirea acestora este un întreg proces.
Înainte de a beneficia de serviciile unui lingău profesionist – sau a mai multora, fiecare dintre (viitorii) șefi a început prin a fi ‘lins’ ocazional.
O mamă ‘excesivă’, o rudă ‘binevoitoare’, un ‘prieten’ care avea altceva de câștigat…
Și toți cei care, deranjați la vre-un moment dat de comportamentul acestuia, au considerat că ‘nu merită să fac caz pe chestia asta’, ‘e, de fapt, un băiat foarte bun’, ‘ce rost are să mă bag eu, are cine să-i facă educația’, ‘dacă n-au reușit alții, ce să mă mai chinui eu’… și așa mai departe!
Mecanismul este cât se poate de insidios.
Prea puțini dintre noi suntem dotați cu suficient de mult bun simț. Acesta, precum toate celelalte trăsături de caracter, are nevoie de încurajare pentru a ‘înflori’.
Și de câte ori ați auzit ‘Bravo! Gestul tău de a te scula de pe scaun pentru … este meritoriu. Felicitări!’?
În schimb… E plină lumea de ‘tinerii de astăzi sunt niște nesimțiti’!
În afară de a fi ‘nesimțiti’, tinerii de astăzi – precum cei dintotdeauna, sunt foarte atenți. Chiar dacă noi, tinerii de ieri și nemulțumiții de astăzi, am uitat acest lucru. Și multe altele…
Ce face un om – indiferent de vârstă, căruia i se spune de suficient de multe ori că e nesimțit? Dar care nu simte nici o repercursiune a faptului că cei din jur îl consideră a fi nesimțit?
Vorbim aici despre oameni logici. Cât se poate de logici.
Să nu uităm că tinerii, dintotdeauna, adoră să le dea bătrânilor cu logica peste nas!
‘Păi dacă îmi tot spui că sunt nesimțit dar nu faci nimic pe chestia asta… nimic palpabil… înseamnă că e cool. Suficient de cool încât nu merită să-mi mai bat capul cu prostia asta’.
Exact acestă (auto)validare a comportamentului, un mecanism de natură psihosocială, poate transforma în sociopat pe oricine are cea mai mică tendință de a deveni așa ceva.
Nimeni, dintre cei implicați, nu si-a dorit ca Ceaușescu – sau oricare alt dictator, să ajungă ce a ajuns. Bine, vorbesc aici despre oamenii normali la cap, nu despre unii care erau deja sociopați atunci când au ‘contribuit’.
Doar că fiecare gest de abdicare de la condiția umană reprezintă o treaptă pentru un potențial dictator.
Aceia dintre noi care, extenuați fiind, nu găsesc suficientă energie pentru a reacționa firesc, contribuie, fără să vrea, la nefericirea de mâine. A lor și a copiilor lor.
Aceia dintre noi care vedem ce se întâmplă dar nu ne băgăm – pentru că nu e treaba noastră, ne pregătim singuri patul.
Patul lui Procust!
Mai întâi i-au arestat pe socialiști, iar eu am tăcut.
Fiindcă nu eram socialist.
Au venit apoi după sindicaliști, iar eu nu am protestat.
Fiindcă nu eram sindicalist.
Apoi au venit după evrei, iar eu nu m-am revoltat.
Fiindcă nu eram evreu.
Într-un final au venit să mă ia pe mine.
Și nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.
Martin Niemoeller
Nu mi-am dat seama de chestia asta atunci când am făcut armata.
La TR.
Sergentul care s-a ocupat de noi, în primele 3 săptămâni, a fost cât se poate de OK.
Profesionist – știa cu ce se mănâncă armata, suficient de ‘apropiat’ de noi încât să-l ascultăm din convingere și nu de frică, suficient de distant încât să nu ne obrăznicim… Iar toate astea cu toate că era și el militar în termen. Nu APV-ist!
Restul subofițerilor cu care am avut de a face – câțiva, au fost de la inepți în jos.
La impresia pe care o aveam despre categoria asta socială au contribuit foarte mult și contactele pe care le-am avut – nici ele foarte multe, cu ‘sergenții de stradă’. Cu milițienii.
În condițiile astea, imaginați-vă surprinderea cu care am citit, undeva, că subofițerii sunt coloana vertebrală a oricărei armate.
Că fără subofițeri bine pregătiți, orice armată e varză.
După care am terminat școala – de ingineri, și am ajuns în producție.
Unde am dat de varianta civilă a subofițerilor. Adică de maiștri.
Iar am avut noroc. Chior!
Nea Nelu Manolache, maistrul de la care am învățat meserie, era exact ceea ce trebuia să fie. Echivalentul perfect al sergentului pe care l-am avut în armată.
Doar că, de data asta, am avut de a face cu mult mai mulți – și mai diverși. Unii își știau menirea – și se străduiau să-și ‘umple’ rolul, alții… făceau figurație…
Fără să înțeleg, atunci, echivalența dintre maiștri și subofițeri, am observat totuși cât de ‘productiv’ este un maistru bun! Și ce ‘gaură’ în ‘dispozitivul de luptă’ produce un maistru figurant.
După care m-am apucat de alte cele.
Printre care, la vreo 15 ani după ce avusesem de a face, profesional, cu ultimul maistru din viața mea, m-am apucat de sociologie.
Adică am început să înțeleg cum funcționează societatea. Cum interacționează oamenii între ei și cum este influențat rezultatul acestei interacțiuni – adică societatea în întregul ei, de însăși calitatea interacțiunilor dintre oameni.
Atunci mi-am adus aminte de faza cu ‘importanța subofițerilor’. Și a maiștrilor.
Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă ‘cureaua de transmisie’. Mecanismul prin care deciziile ajung să fie puse în aplicare și prin care se colectează și centralizează feed-backul.
După care am înțeles și rolul profesorilor. Cureaua de transmisie dintre generații…
Mulți dintre voi n-au făcut armata. Aproape niciunul dintre noi nu a fost în război.
Puțini dintre voi știu cu adevărat ce e acela un maistru… pentru ca sunt din ce în ce mai puțini maiștri…
Din cauza păcii în care ne-am lăfăit de aproape trei generații încoace, am devenit orbi.
Armatele nu au mai fost puse în situații de supraviețuire și importanța subofițerilor a căzut ‘într-un con de umbră’.
Din cauza noilor tehnici de management, rolurile de ‘execuție’ au devenit impersonale. Maiștrii au fost înlocuiți cu șefi de echipă.
Din păcate, sunt convins că foarte mulți dintre voi sunteți deja ‘în ceață’.
‘Care e diferența între maiștri și șefi de echipă?’
Ce ne aia pe noi de subofițeri? Ne pregătim de război?!?
Și, oricum, războaiele de azi sunt altfel decât cele de pe vremea subofițerilor…’
Hai s-o iau altfel.
Pe vremea mea, erau două feluri de a face armata.
Normal și cu termen redus.
Un an și 4 luni sau 9 luni.
Dacă intrai la facultate făceai 9 luni, dacă nu – și nu reușea tac-tu să te amâne, făceai ‘armata lungă’.
La TR, te luau toamna și te liberai primăvara. Primele 3 săptămâni stăteau niște gradați de la armata lungă cu teriștii și după aia rămâneau doar între ei. Iar peste vară, dormitoarele teriștilor rămâneau goale.
În armata lungă/normală, încorporările aveau loc de trei ori pe an. În așa fel încât să fie tot timpul ‘cineva’ acolo. Unii – recruții, erau instruiți iar ceilalți, veteranii, ‘păzeau patria’.
Asta în teorie. În practică, recruții și veteranii făceau armata împreună. Unii dintre veterani fuseseră înaintați în grad – nu mai erau soldați proști – și erau folosiți pe post de subofițeri.
În armata pe care am văzut-o eu, subofițerii adevărați, de carieră, erau puțini și îndeplineau exclusiv funcții administrative. Nu erau implicați în procesul de instrucție.
Așa că ‘trupa’ – cei care ‘făceu armata’, care stăteau tot timpul în unitate – erau, practic, la dispoziția gradaților veterani. Care se comportau, mai ales cu recruții – cu proaspeții veniți – după principiul ‘le fac și eu lor ce am pățit eu în ciclu’ unu’ ‘. Adică tot felul de mizerii. Care mizerii se tot perpetuau de la un ciclu la altul…
Victimă colaterală fiind conceptul de subofițer. Ideea de a învăța unul de la celălalt. ‘Cureaua de transmisie.’ Liantul care ține lumea laolaltă.
Scriind cele de mai sus am mai înțeles ceva. Modul, pervers, în care am fost condiționați noi, cei de la TR, să credem că eram diferiți de ceilalți. Că eram mai cu moț… Tocmai pentru că fusesem ținuți deoparte! Acesta fiind și motivul pentru care mulți dintre noi n-am prea înțeles nimic din ce se petrecea în fabricile unde fusesem trimiși să contruim socialismul.
Ce importanța are chestia asta?
Noi suntem generația care am ‘patronat’ dezindustrializarea României…
Și, că tot am menționat mai devreme o oarecare echivalență între rolul jucat de subofițeri și cel al profesorilor – amandouă categoriile sociale fiind curele de transmisie, chiar dacă fiecare ‘transportă’ altceva iar punctele de plecare/sosire sunt diferite – am să vă atrag atenția că noi, adică generația din care fac eu parte, suntem autorii morali ai inflației de doctorate calpe care tot ies la iveală.
Vineri, adică acu’ vreo 10 zile, am măturat din frunzele de pe stradă. O curte în dreapta și două în stânga…și pe partea cealaltă…
Oricum se adună la mine în față după două adieri de vânt!
Ce m-a apucat?
Nu măturase nimeni de mai bine de o săptămână. Când cad frunzele, adică toamna, măturătorii nu au cum să facă față…
De ce sunt atât de puțini? Pentru că nu ar avea ce face în restul anului…
De ce nu trece o mașină care să măture o dată pe săptămână?
Pentru că nu ne luăm noi mașinile de pe stradă în ziua aia!
Marțea următoare, adică acum mai bine de o săptămână, iar nu a măturat nimeni.
A trecut mașina care ia gunoiul, a golit tomberoanele dar a lăsat sacii cu frunze în fața curții.
‘Vine altă mașină. Cea care strânge sacii măturați de măturători!’
Până ieri – care a fost tot marți, am mai adunat vreo doi saci. Peste primii patru!
Ieri au venit și măturătorii oficiali. Care au pus și ei doi saci peste grămadă. Doi peste grămada ‘mea’ și încă câte unul din două în două porți.
Aseară, pe la 8, mă cheamă un vecin la poartă.
Când ies pe ușă, văd o pală de fum.
Instinctiv, iau extinctorul cu mine. În dreptul palei e parcată, de obicei, mașina.
Deschid poarta și vă doi vecini care încercau să stingă focul.
Doi necunoscuți aprinseseră unul dintre sacii cu frunze.
Un alt necunoscut – care trecea pe acolo cu mașina, a observat. A oprit și a încercat să stingă focul cu extinctorul de la mașină.
Unul dintre vecini – care tocmai venea acasă, s-a dus la el în curte după o găleată cu apă. Celălalt a rămas să mă cheme pe mine. Necunoscul bine intenționat a plecat.
Am stins focul.
Și am sunat la 112. La nici 10 metri de poartă e o cameră de supraveghere stradală. Poate a ‘surprins’ ‘evenimentele’.
Dispecera de la 112 transferă apelul la Poliție.
Dispecerul de la Poliție trimite un echipaj.
Care mă întreabă ce s-a întâmplat.
Relatez povestea telefonului fără fir iar polițiștii îmi spun că fără semnalmentele celor doi necunoscuți nu au ce să facă.
Le arăt camera.
‘Aia ține de poliția locală. Noi nu avem acces la ea!’
‘?!?’
‘Trebuie să luăm legătura cu ei… durează! Mai bine dăm căteva ture cu mașina pe străzi, poate îi găsim…’
Azi dimineață, la 10 zile de când stau sacii pe stradă, am sunat la ‘gunoieri’.
Dispecera, mai ales după ce a aflat despre începutul de incendiu, părea chiar impresionată:
‘Am să-l anunț pe șeful de zonă!’
Am măturat din nou, am pus frunzele în alți saci și m-am pus pe așteptat.
Grămada a dispărut în mai puțin de o oră!
Păi n-am fost eu ăla prostu’?!?
Dacă sunam mai devreme… adică acum vreo săptămână…
Dumnezeu creea țările. La un moment dat Sf. Petre îl întreaba:
– Bine, Doamne, în toate țările, ba ai pus numai deșert, ba numai păduri, ba numai petrol, ba numai ape. Dar in țărișoara asta, România, ai pus de toate, și păduri, și ape, și bogății, cum vine asta?
– Da, așa este, dar o să vezi ce popor pun acolo…!!!!
Poporul n-are nimic.
Odata plecati in ‘tarile calde’, cei mai multi dintre noi facem fata cu brio tuturor provocarilor.
De ce nu suntem in stare sa facem acelasi lucru aici? La noi acasa?
Pentru ca ‘Dumnezeu’ ne-a plasat la rascruce de vanturi.
Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, ganditi-va la diferenta dintre Ardeal si restul Romaniei.
Spatiul de dincolo de munti a fost la adapost. Relativ, bineinteles. Chiar daca a fost sub ocupatie, s-a bucurat de o mult mai mare stabilitate decat cele doua principate ‘exterioare’. Decat spatiul cunoscut sub numele de ‘Vechiul Regat’.
Gospodarul ardelean – de orice nationalitate, isi putea permite sa construiasca case trainice. Stia ca le va putea lasa mostenire copiilor.
Gospodarul moldovean sau muntean stia ca primul lucru pe care trebuia sa-l faca era sa-si ingroape recolta. Ca sa nu i-o fure turcii, tatarii sau arendasii abuzivi. Cum sa construiesti ceva trainic in conditiile in care la fiecare cativa ani iti trecea pragul cate o ‘delegatie’. Turcii, tatarii, muscalii, fonciirea…
Adaugati la toate astea cei 35 de ani petrecuti sub conducere comunista. Cand taranii trebuiau sa fure de pe camp pentru a avea ce da de mancare animalelor. Si cand muncitorii se invatasera sa ia din fabrica tot ce nu se gasea in ‘comertul socialist de stat’. Nici macar pe sub mana…
‘Bine, bine, dar in ultimii 30 de ani? De ce nu ne-am dat pe brazda?!?’
Ne-am dat, cat de cat…
Si ne-am fi dat si ‘mai aproape’ daca am fi avut noroc de niste minti mai luminate pe care sa le punem in fruntea noastra!
Am vrut să las următorul text pe post de comentariu.
Site-ul respectiv nu acceptă păreri.
Așa că am promovat comentariul la rang de postare.
Există vreo diferență între legea omenească și legea lui dumnezeu?
Da și nu.
Diferența dintre legea omenească și legea lui Dumnezeu, ca toate celelalte diferențe, există doar în mintea noastră.
Pentru simplul motiv că noi suntem cei care vedem diferențele. Noi am ‘născocit’ însuși conceptul de diferență. Moment care a fost relatat și în biblie. O carte scrisă de noi, oamenii.
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” ”
Să revenim la diferența dintre cele două de legi.
Da.
Există fundamentaliști în toate taberele religioase. Care fundamentaliști încalcă regula primordială din orice religie. ‘Dumnezeu are întotdeauna dreptate și nici unul dintre noi nu poate cunoaște Voia Sa!’ Regulă cunoscută în spațiul creștin sub formularea „Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor.” ‘Că oricât te-ai strădui, nu vei reuși să înțelegi – și cu atât mai puțin să descrii – întreaga mea complexitate.’
Iar fundamentaliștii, de orice culoare, exact asta fac. Își cioplesc, în inima lor, idolul în care vor să creadă. Își cioplesc, în conștiința lor, convingerea că ei sunt singurii care știu cu adevărat care este adevărul. Pretind că ei sunt singurii care știu ce vrea Dumnezeu și că toți ceilalți sunt în greșeală. Așa că nu iau în seamă nici o părere care nu este conformă, în cele mai mici amanunte, cu ceea ce cred ei.
Nu.
Am folosit literă mică atunci când am scris dumnezeu la începutul postării. Pentru că există doi dumnezei.
Dumnezeul care face obiectul credinței iudeo-creștine și islamice. Despre care credincioșii cred că a creat tot ce există. Inclusiv pe noi, oamenii.
Și dumnezeul creat de oameni, prin însăși credința lor. Dumnezeu în care unii cred și pe care alții îl neagă.
Dumnezeul creat prin eforturile concertate ale tuturor. Credincioși, negaționiști și indiferenți laolaltă.
Dacă citim biblia ca pe o metaforă, descoperim că Biblia este, de fapt, povestea conștiinței noastre.
Etapele prin care am trecut de la stadiul de ‘maimuță’ la cel de ‘trestie cugetătoare’. De la copii inocenți la agenți. La oameni cu o oarecare putere de discernământ.
Dacă citim Biblia ca pe o metaforă, înțelegem că Dumnezeu este, de fapt, Realitatea.
Care realitate conține două straturi de legi. Exact așa cum spune Baștavoi. Imuabile și perfectibile.
Te poți juca cu legea gravitației? Sau cu cea care ne spune de câtă căldură e nevoie pentru a fierbe o anumita cantitate de apă? Tot ce putem face cu privire la genul ăsta de legi este să le sesizăm. Să le descoperim. Să ne perfecționăm în arta de a descoperi Realitatea.
Te poți juca, în schimb, cu legea circulației. Putem stabili, în comun, pe care parte a drumului să conducem mașina. Unii pe stânga, alții pe dreapta….
Doar că există o limită până la care ne putem juca cu aceste legi! După ce am ales, împreună, trebuie să conducem cu toții pe aceiași parte! Altfel iese cu nasoale….
Cu alte cuvinte, legile sunt – simultan – absolute și relative.
Relative la noi. La noi, cei care trebuie să le descoperim.
Și absolute tot la noi. La noi care trebuie să le respectăm. Pentru că în capul nostru se sparg consecințele…
Relative la noi, care putem să le facem mai bune.
Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul lui Dumnezeu.
Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul absolut al lui dumnezeu.
După vrerea realității…
nicichiarasa 