1944 Tatăl meu avea aproape 11 ani. Și-a petrecut după amiaza ascuns în subsolul bibliotecii Dudian din curtea bisericii armene din București. Împreună cu restul clasei, cu doamna învățătoare Bogdan și cu profesorul Levon Balijian. Pe atunci episcop și din 1955 Catholicos al Bisericii Armene. După ce s-a terminat, a plecat acasă. Pe jos, tramvaiele nu mai mergeau. Un drum de jumătate de oră. 15 copii de clasa a 4-a, de unii singuri prin orașul proaspăt bombardat. Mama soției mele avea 4 ani. Locuia în Chitila. Statea la niște vecini, mama ei era la spitalul Filantropia. Undeva în zona gării vizate în după-amiaza aia. Tocmai ce născuse al doilea copil, o fetiță. După ce a început, o asistentă i-a pus un pahar cu coniac în mână și pruncul în brațe. „Dă-l pe gât și du-ți copilul în adăpost”. A doua zi, când s-a întors în Chitila, și-a găsit primul copil bine-sănătos și casa una cu pământul. Bărbatul îi era prizonier la ruși – unde a murit, fără să-și vadă al doilea copil – nu mai avea unde să stea … așa că a trebuit să se întoarcă de unde venise. În Ardealul ocupat pe atunci de unguri…. 2024 Eu am aproape 63 de ani. Tocmai ce ne-am întors de la cimitir. Un prieten de-al tatălui meu… Intrăm în casă. Ne spălăm pe mâini, bem apă, dăm drumul la televizor. Bombardamente în Ucraina, 7 oameni uciși în Gaza după ce tocmai descărcaseră un convoi cu ajutoare…
Ce faci tovarășe cu atâta hârtie igienică? Mă pregătesc. Pentru ce?!? Vin vremuri căcăcioase…
Ne tot întrebăm de unde ni se trage… modul în care funcționează societatea. Modul în care interacționăm între noi.
Acuma… n-o fi comunismul de vină pentru tot ce ni se întâmplă! Mai ales că au trecut 34 de ani de atunci. Doar că metehnele nu trec singure. Trebuie să scăpăm noi de ele! Curațenia nu se face singură. Nici măcar sufletul nu se curăță fără un pic de efort din partea celui în cauză.
Ascultați-l pe ‘sărbătorit’ înainte de a citi mai departe.
Nu cred ca mai înțelegea cu adevărat ce citea…
Textul ăla era mai degrabă o confesiune. Accepta faptul că cei care făceau recepțiile erau incompetenți, corupți sau amândouă laolaltă.
Dacă ar fi început cu ‘Următorii cetațeni au fost condamnați pentru abuz/neglijență în serviciu pentru că au acceptat recepționarea unor utilaje necorespunzatoare’ și apoi le atragea atenția celor nearestați încă ce urma să li se întâmple dacă mai continuau așa… era o chestie! Așa cum a citit el ce primise pe foaie…. ‘Să avem grijă să nu se mai întâmple…’
Ce fel de dictator mai era ăsta?!?
Nu cumva ne-am făcut-o cu mâna noastră? Atât atunci cât și acum?
„Ciordeala de azi celebrează poporul român. Că tot vine ziua națională. Dacă nu vă recunoașteți în personaj ori nu sunteți popor român, ori nu vă autoevaluați corespunzător.”
Unii dintre noi am avut profesori buni!
Așa că suntem în stare să ne evaluăm corect, asumăndu-ne statutul de ființe mărginite și rămânând în cadrul poporului român.
Și da, mare parte din bulibășeala de astăzi poate fi atribuită dezinteresului popular față de știința rece. Dezinteres care vine din străfunduri istorice. Vezi zicala „cine are multă carte are și un pic de nebunie”. Dezinteres încurajat frenetic de o anumită parte a spectrului politic. Vezi insistența neo-liberală cu privire la inutilitatea studiului. În special atunci când vine vorba despre disciplinele umaniste. Vezi insistența cu care sunt sfatuiți tinerii să învețe doar acele deprinderi care pot fi monetizate rapid pe piața muncii…
Colac peste pupăză, să nu uităm contribuția părinților contemporani. Nu intru în amănunte cu privire la motivațiile acestor părinți, cert fiind doar comportamentul acestora. Își împing copii până la epuizare. Le pretind să aibe doar note de 10 și să exceleze la toate activitățile extrașcolare la care îi înscriu. Doar că cei mai mulți copii sunt pur și simplu normali! Nu extraordinari, așa cum îi vedem noi – părinții lor.
Care copii normali nu pot satisface așteptările noastre nerealiste. Care copii normali sunt descurajați de reproșurile noastre continue cu privire la nerealizările lor. Care copii normali renunță, în cele din urmă. Demotivați fiind, renuntă la școală, renunță la educație, renunță la a mai citi …
Dintre toate ambalajele menționate mai sus, pungile de plastic sunt cele mai greu de reciclat. Cele mai ușor luate de vânt. Și cele mai ușor de înlocuit.
Dacă ne-ar păsa cu adevărat – de locul în care vor trăi nepoții noștri – n-ar trebui să ne pună nimeni. N-ar trebui să ne pună nimeni să redescoperim sticla. Sticla de lapte – pe care să o umplem la dozatorul de lapte, sticla de ulei – pe care să o umplem la dozatorul de ulei… Sticle pe care să le spălăm și pe care să le refolosim.
Sticlele de lapte și bere, borcanele de iaurt, hârtia cerată pentru mezeluri, brânză și carne, punga de hârtie pentru fructe și legume… și sacoșa pentru dus toate astea acasă!
Da’ noi suntem ocupați cu alte alea! În loc să gândim cu capetele noastre, citim tot felul de trăznăi pe internet! După care le dăm mai departe…
‘Dacă vrei să ieși din criză, pune mâna și plătește doi oameni. Din bani publici. Pe unul să sape un șanț și pe celălalt să-l astupe. Pe șanț, nu pe primul lopătar!’
Idea din spatele învățăturii lui Keynes fiind aceea că cei doi săpători, până atunci șomeri muritori de foame, vor avea astfel suficient de mulți bani la dispoziție încât să repornească afacerile ‘brutarului, măcelarului’ și chiar și chiar și pe cea a ‘berarului’! Iar toți aceștia – plătitori de taxe fiind – urmau să întoarcă la buget, prin efectul de cascadă, chiar mai mulți bani decât cei folosiți pentru plata foștilor șomeri.
Doar că șanțul lui Keynes era o metaforă! Omul, adică Keynes, nu se aștepta ca cineva să-l ia ad-litteram. Pe șanț, nu pe el… E de bun simț că dacă tot dai niște bani pe ceva – și niște oameni depun un efort să facă ceva – ca acel ceva să aibe și o utilitate directă! Și, mai ales, să nu strice!
Primum, non nocere!
Acu’ vreo câteva săptămâni am găsit un afiș la capătul străzii. ‘Luați-vă mașinile de aici că de poimâine ne apucăm de treabă!’ Zis și făcut. La capătul săptămânii strada era un mare șanț! Stați liniștiți, n-au schimbat nici o țeavă. Nici vreun fir de curent sau cablu de internet! Doar au scos asfaltul, pietrele, trotuarele și bordurile. După care au adus alte pietre – sparte de data asta, au pus alte borduri – cele vechi aveau mai puțin de 10 ani, au turnat beton pe trotuare – încă mai avem internet, dar țevile care nu aveau fibra optica montată în ele sunt cam strivite, au turnat asfalt și s-au apucat să pună ‘pișcoturi’ deasupra betonului de pe trotuare.
Am uitat să vă spun că strada urmează să devină ‘cu sens unic’. Așa că au apărut niște șicane la cele două capete. Să nu poată intra două mașini una pe lângă cealaltă?!?
Da’ mașina de pompieri? Sau o cifă cu beton? Gunoiul? Astea cum iau curbele? În linie dreaptă au loc, dacă parchează riveranii ca lumea…
Și încă o chestie interesantă. La o lucrare de genul ăsta ai nevoie de mulți oameni. Inginer, operatori pe utilaje, lopătarii lui Keynes, cârcași. Ei bine, inginerul, lopătarii și cârcașii sunt români. Iar toți operatorii de utilaje – excavatoare, compactoare, greder, mașina de asfaltat, sunt din Sri-Lanka. Operatorii, nu utilajele! Vin ceva mai devreme, singuri, își ung utilajele, completează uleiurile, șterg parbrizele… Utilajele sunt din Anglia si din Germania, că Progresul Brăila a ajuns la fier-vechi. Românii sunt aduși un pic mai târziu cu un microbuz. Nemțesc. Inginerul vine singur, cu un Duster. De la firmă. Care, după nume, se ocupă în principal cu montajul și întrețirea rețelelor de gaze.
Am întâlnit tot felul de explicații și păreri cu privire la soluția dată de judecători. De la ”fosta securitate’ și-a păstrat o ‘oarecare’ capacitate de a influența justiția’ până la ‘procurorii au încercat să facă ‘procesul securității’ iar judecătorii s-au folosit de chestia asta pentru a-i face scăpați pe cei doi’.
În Giuleștiul meu natal, pe vremea când Ursu era călcat în picioare de securiști, umbla o vorbă.
‘S-antâlnit hoțu’ cu milițianu’.
Adică s-au întâlnit doi oameni cu aceiași mentalitate dar care se află – cu totul și cu totul întâmplător – pe părțile opuse ale baricadei.
Ce vreau să spun cu chestia asta? Ce spuneau și Giuleștenii de rând. Care vedeau cum hoții furau liniștiți iar milițienii se făceau că nu văd în timp ce-și primeau tainul de la hoți. Asta atâta vreme cât hoții nu săreau calul…
Așa și în situația asta. Ursu e mort, toată lumea știe cine l-a omorât iar procuratura și judecatoria au reușit să-i facă scăpați pe cei doi nemernici. Din greșeală, din incompetență, din-adins… nici nu mai contează!
Tot ce contează este că omul de rând, precum Giuleșteanul pre-revoluționar, are din ce in ce mai puțină încredere în chestia aia care se cheamă ‘stat’.
Ieri, în tramvai. „Uite ce face negrul ăla. Se așează pe scaun. Nu m-aș așeza după el chiar dacă ar fi să stau în picioare până la capăt!”
‘Intransigentul’ avea vreo trei, poate patru, ani mai puțin decât subiectul ‘spunerii’ sale. Erau tunși exact la fel. Tunsoarea aia modernă, făcută celebră de trupele ‘de elită’ cu care Hitler a încercat să demonstreze superioritatea ariană. Tunsoare preluată apoi de soldații americani și, acum, atât de white supremacist-ul român cât și de ‘obiectul urii lui’. Și ținutele era similare. Bocanci, pantaloni ‘slim’, o geacă deasupra, rucsac și capul descoperit. Diferențe? Da. Negrul era îmbrăcat într-o combinație de ocru și marouri, ‘intransigentul’ în indigo și negru.
Amândoi fiind foarte aproape de vârsta fiului meu, m-am întrebat imediat ‘Ce am făcut noi de-am ajuns în situația asta? Cum ne-am crescut copiii?’
John Donne, un poet englez din secolul XVI-XVII, a scris „Pentru cine bat clopotele”. ‘Nici un om nu este o insulă, fiecare dintre noi este parte a întregului. Atunci când dispare unul dintre noi, este ca atunci când casa prietenului tău, sau chiar casa ta, este luată de ape. Așadar, nu încerca să afli pentru cine bat clopotele. Ele bat pentru tine!’.
Mă întâlnesc destul de des cu poezia asta. Din când în când o caut și o citesc pe net. De data asta, mi-am adus aminte și de:
O fi știut Pintilie de John Donne? Dar Caragiale?
Filmul este extrem de actual. Și Caragiale este extrem de actual. Suntem, acum, exact așa cum am fost. Dezbinați!
Diferența dintre noi și generațiile deja trecute fiind ‘progresul.’ Progresul tehnologic…
Caragiale scria pentru un anumit public. Pe vremea aia, erau puțini cei capabili să citească. Și mai puțini cei capabili să meargă la teatru… Caragiale, sau cel puțin așa citesc eu opera lui, încerca să deschidă ochii contemporanilor săi. Încerca să deschidă ochii celor capabili să citească – adică puținilor oameni care luau deciziile importante, cu privire la ‘adevărata realitate’. Se prefăcea că glumește pentru a face ‘gălușca’ mai ușor de înghițit. Publicul țintă pentru care scria Caragiale avea o certă pregătire. Nu doar că știau să citească și aveau bani pentru bilete de teatru, mulți dintre ei fuseseră școliți prin vestul Europei. Aveau, sau ar fi trebuit să aibe, o ‘oarecare sofisticare intelectuală’.
Pintilie a avut un alt public țintă. Sau, mai bine spus, Pintilie a avut două publicuri. Lumea întreagă și pe sine însuși. A văzut ceva și a vrut să împărtășească. Fiind un om liber, a considerat că cei din jurul său sunt – sau ar trebui să fie, la fel de liberi precum era el. Așa că a spus ce avea de spus, așa cum (credea el că) trebuia spus. Și i-a lăsat pe ceilalți să înțeleagă! Fiecare ce putea… Și fiecare dintre cei care au văzut filmul a înțeles câte ceva…
Caragiale și Pintilie au ceva în comun. Au fost mult mai mulți cei care au avut posibilitatea, pe vremea lui Pintilie, să meargă la film decât cei care puteau merge la teatru pe vremea lui Caragiale. Dar experiența era destul de similară. Te duceai undeva, știind de la început că vei primi un mesaj. Că niște artiști vor încerca să-ți spună ceva. Că vei ieși singur din realitatea reală – tu mergeai, singur, la teatru/cinematograf, vei fi condus – de mână, printr-o ‘realitate alternativă și că, la sfârșit, vei ieși înapoi în lumea ‘normală’. Unde vei avea timp să te gândești la experienta avută.
Televiziunea și, mai ales, internetul au schimbat total situația. Om fi fost în stare să ne adaptăm?
Oricine spune orice și orice spusă poate ajunge oriunde. Ținem noi cont de treaba asta? Țin cont ‘spunăcioșii’ de noile condiții? De ‘diversitatea’ publicului care intră în contact cu spusele lor? De modul ‘divers’ în care sunt interpretate aceste spuse? De consecințele posibile/probabile? Sau, cine știe, poate că unii dintre ‘spunăcioși’ exploatează exact această ‘diversitate’ a publicurilor…
Unde vreau să ajung?
Sunt abonat, pe FB, la pagina lui Bill Maher. Acu’ vreo câteva zile a tinut ‘un discurs’ despre ‘woke’. Despre consecințele ‘trezirii’. Fără să folosească aceiași termeni și fără să se apropie de subiect din aceiași direcție, a vorbit tot despre consecințe.
Conform șablonului contemporan, ne-a prezentat câteva exemple – considerate de el reprezentative, le-a comentat și a tras niște concluzii. În situații din astea – și probabil că nu sunt singur, mă copleșește talentul actoricesc. Simțul critic este aproape adormit. Prestația comunicatorului este atât de intensă iar spusele atât de convingătoare – tocmai pentru că îi ascultăm mai ales pe cei cu care suntem de acord, încât nu mai sesizăm momentul în care respectivii o iau pe arătură.
Unul dintre exemplele folosite de Maher a fost situația în care un „cântăreț la banjo” a fost forțat de ‘luptătorii pentru dreptate socială’ să-și pună cenușă virtuală în cap pentru faptul că a comentat pozitiv o carte pe Twitter.
Să ne-nțelegem! Nici mie nu-mi convine genul ăsta de activism. Spune unu’ ceva și ne repezim pe el că nu ne place nouă ce-a spus ăla… Și noi fiind mai mulți – măcar în locul ‘ăsta’, îl ‘dovedim’!
Problema e că alde Bill Maher suferă de exact aceiași meteahnă ca cei ‘proaspăt treziți’. În dorința lor de a-și ‘sufoca’ adversarul ajung să comită erori de logică. ‘Wokii’ s-au repezit pe Wiston Marshall – Maher nici măcar nu-i menționează numele, furioși pentru ce a ‘piuit’, nu pentru ce a citit!
Să recapitulăm. Suntem în situația în care două găști, una de woki și una de ‘anti’, își reproșează una alteia ce are fiecare dintre ele de spus. Adică își reproșează una alteia că vorbesc… Și cum vorbesc… Dar nici una dintre ele nu baga în seamă ‘vorbele’. Nimănui nu-i pasă ce crede celălalt. Ce simte celălalt…
Fiecare consideră că are dreptul de a se exprima! Și, prin extensie, că are dreptul să-și împroaște spusele. Ce se întâmplă după aceea… ce consecințe au acele spuse… nu mai e treaba lor!
Pe vremea lui Caragiale, și a lui Pintilie, sala de spectacol era separată de lumea reală. Cortina era un fel de oglindă. Intram în sală, ne recunoșteam în oglindă – sau nu, ne întorceam acasă și ne gândeam la ce am văzut acolo. Sau nu… Dar, în orice caz, știam că ‘totul este un joc’.
Acum, de când spectacolul a coborât în stradă, lucrurile sunt mult mai fluide. Mult mai neclare. Iar noi pur și simplu uităm să ne mai gândim la ele…
Și, mai ales, uităm să le spunem celor care vin după noi despre ‘joc’! Îi lăsăm să creadă că ‘asta-i realitatea’.
Mă tot lovesc de indivizi care repetă: „Comuniștii au făcut și lucruri bune.” Da, au făcut o grămadă de lucruri bune. Asta fiind explicația pentru faptul că ‘lagărul comunist’ a dăinuit vreo 70 de ani în timp ce doar un singur regim fascist a rezistat mai mult de 30. Unul singur, cel condus de Franco. Dar toate s-au prăbușit până la urmă. Precum toate celelalte forme de dictatură. Cele care au precedat comunismul și cele care vor mai urma. Daca vor mai urma…
În 1989, Havel – și orice alt praghez, se putea duce la colțul străzii – cu toate că era păzit de gealați – să cumpere bere la halbă. Mircea Dinescu – ales la întâmplare dintre dizidenții români cu domiciliul ‘supravegheat’ – nu putea face același lucru. Pentru că nu era sigur că va găsi bere la cârciuma din colț… Trebuia să te duci în centru – dacă locuiai în București. Și nu erai sigur că merita efortul! Berea era ‘cam’ proastă…
Cu alte cuvinte, or fi făcut comuniștii și lucruri bune dar e sigur că au stricat berea. Printre alte lucruri…
Sunt suficient de bătrân pentru a-mi aminti ce gust avea berea la mijlocul anilor ’70. Și cum a devenit din ce în ce mai nasoală… Iar comuniștii au mai stricat și alte chestii.
Iar cel mai grav e faptul că au stricat ‘educația’. Nu doar învățământul, întreaga educație. Au denaturat tot ce se transmite de la o generație la alta!
Nu intru acum în amănunte ‘tehnice’.
Redactorul care a pus laolaltă articolul din care am ‘extras’ ‘ilustrația’ cu care am început habar n-are ce înseamnă cei 12.5% menționati pe eticheta de Gambrinus. Și nici o apăsare atunci când vine vorba despre exprimarea unei păreri cu privire la ceva… Cu privire la ceva despre care nu știe nimic… Care părere, o dată exprimată, îi va scoate la iveală atât ignoranța cât și autosuficiența.
„Aveau concentraţii alcoolice de peste 12% (în care puţini mai cred azi)”….
Persoana respctivă scria la ziar în 2013. Cât de precoce o fi fost, tot a apucat câțiva ani de școală făcuți înainte de ’89. În timp ce marea majoritate a celor care au educat copiii României în primii 10 ani ‘de libertate’ au fost și ei formați pe vremea când lumea era văzută, și predată, prin lupa ideologiei comuniste. Știu că mă repet, sunt suficient de bătrân să țin minte diferența dintre profesorii formați înainte de venirea la putere a comuniștilor și cei care apucaseră să devină ‘oameni noi’.
Ce mă deranjează cel mai tare la chestia asta e că redactorul respectiv n-a avut nici un fel de apăsare. Nici o curiozitate… Google funcționa bine mersi în 2013! Ți se pare ciudat? ‘Cum adică o bere cu 12.5%?’ Uită-te mă pe net! Întreabă pe cineva… Nu te repezi înainte precum un secretar de partid… că te faci de râs! Am ceva cu omul ăsta? În nici un caz. A fost ‘sub vremi’. A crescut ‘strâmb’ pentru că ‘așa bătea vântul’. N-a avut cine să-l sprijine! Părinții au tot construit comunismul iar copiii au crescut cu cheia de gât. Comunismul s-a prăbușit – precum toate dictaturile ce au fost și cele ce vor să vină, iar copiilor neglijați de părinții prea obosiți de efort li se pare că… dacă tot e libertate, atunci pot să facă tot ce vor! Fără să se mai gândească la consecințe… Și de ce și-ar pune problema consecințelor? Și-au petrecut ‘cei 7 ani de-acasă’ la creșă iar la școală au învățat sub privirea binevoitoare a celui mai iubit dintre fii patriei…
Pentru generația mai nouă. Berea se produce plecând de la un amestec de apă, malț și făină de orz. Ăia 12% erau proporția de ‘solide’ adăugate în amestec. Acum se măsoară câte zaharuri fermentabile sunt în mustul de bere, pe vremea aia se lucra mai ’empiric’. Aveți aici mai multe amănunte:
Nu mi-am dat seama de chestia asta atunci când am făcut armata. La TR. Sergentul care s-a ocupat de noi, în primele 3 săptămâni, a fost cât se poate de OK. Profesionist – știa cu ce se mănâncă armata, suficient de ‘apropiat’ de noi încât să-l ascultăm din convingere și nu de frică, suficient de distant încât să nu ne obrăznicim… Iar toate astea cu toate că era și el militar în termen. Nu APV-ist!
Restul subofițerilor cu care am avut de a face – câțiva, au fost de la inepți în jos. La impresia pe care o aveam despre categoria asta socială au contribuit foarte mult și contactele pe care le-am avut – nici ele foarte multe, cu ‘sergenții de stradă’. Cu milițienii.
În condițiile astea, imaginați-vă surprinderea cu care am citit, undeva, că subofițerii sunt coloana vertebrală a oricărei armate. Că fără subofițeri bine pregătiți, orice armată e varză.
După care am terminat școala – de ingineri, și am ajuns în producție. Unde am dat de varianta civilă a subofițerilor. Adică de maiștri.
Iar am avut noroc. Chior! Nea Nelu Manolache, maistrul de la care am învățat meserie, era exact ceea ce trebuia să fie. Echivalentul perfect al sergentului pe care l-am avut în armată. Doar că, de data asta, am avut de a face cu mult mai mulți – și mai diverși. Unii își știau menirea – și se străduiau să-și ‘umple’ rolul, alții… făceau figurație… Fără să înțeleg, atunci, echivalența dintre maiștri și subofițeri, am observat totuși cât de ‘productiv’ este un maistru bun! Și ce ‘gaură’ în ‘dispozitivul de luptă’ produce un maistru figurant.
După care m-am apucat de alte cele. Printre care, la vreo 15 ani după ce avusesem de a face, profesional, cu ultimul maistru din viața mea, m-am apucat de sociologie. Adică am început să înțeleg cum funcționează societatea. Cum interacționează oamenii între ei și cum este influențat rezultatul acestei interacțiuni – adică societatea în întregul ei, de însăși calitatea interacțiunilor dintre oameni.
Atunci mi-am adus aminte de faza cu ‘importanța subofițerilor’. Și a maiștrilor. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă ‘cureaua de transmisie’. Mecanismul prin care deciziile ajung să fie puse în aplicare și prin care se colectează și centralizează feed-backul. După care am înțeles și rolul profesorilor. Cureaua de transmisie dintre generații…
Mulți dintre voi n-au făcut armata. Aproape niciunul dintre noi nu a fost în război. Puțini dintre voi știu cu adevărat ce e acela un maistru… pentru ca sunt din ce în ce mai puțini maiștri…
Din cauza păcii în care ne-am lăfăit de aproape trei generații încoace, am devenit orbi. Armatele nu au mai fost puse în situații de supraviețuire și importanța subofițerilor a căzut ‘într-un con de umbră’. Din cauza noilor tehnici de management, rolurile de ‘execuție’ au devenit impersonale. Maiștrii au fost înlocuiți cu șefi de echipă.
Din păcate, sunt convins că foarte mulți dintre voi sunteți deja ‘în ceață’.
‘Care e diferența între maiștri și șefi de echipă?’ Ce ne aia pe noi de subofițeri? Ne pregătim de război?!? Și, oricum, războaiele de azi sunt altfel decât cele de pe vremea subofițerilor…’
Hai s-o iau altfel.
Pe vremea mea, erau două feluri de a face armata. Normal și cu termen redus. Un an și 4 luni sau 9 luni. Dacă intrai la facultate făceai 9 luni, dacă nu – și nu reușea tac-tu să te amâne, făceai ‘armata lungă’. La TR, te luau toamna și te liberai primăvara. Primele 3 săptămâni stăteau niște gradați de la armata lungă cu teriștii și după aia rămâneau doar între ei. Iar peste vară, dormitoarele teriștilor rămâneau goale. În armata lungă/normală, încorporările aveau loc de trei ori pe an. În așa fel încât să fie tot timpul ‘cineva’ acolo. Unii – recruții, erau instruiți iar ceilalți, veteranii, ‘păzeau patria’. Asta în teorie. În practică, recruții și veteranii făceau armata împreună. Unii dintre veterani fuseseră înaintați în grad – nu mai erau soldați proști – și erau folosiți pe post de subofițeri. În armata pe care am văzut-o eu, subofițerii adevărați, de carieră, erau puțini și îndeplineau exclusiv funcții administrative. Nu erau implicați în procesul de instrucție. Așa că ‘trupa’ – cei care ‘făceu armata’, care stăteau tot timpul în unitate – erau, practic, la dispoziția gradaților veterani. Care se comportau, mai ales cu recruții – cu proaspeții veniți – după principiul ‘le fac și eu lor ce am pățit eu în ciclu’ unu’ ‘. Adică tot felul de mizerii. Care mizerii se tot perpetuau de la un ciclu la altul… Victimă colaterală fiind conceptul de subofițer. Ideea de a învăța unul de la celălalt. ‘Cureaua de transmisie.’ Liantul care ține lumea laolaltă.
Scriind cele de mai sus am mai înțeles ceva. Modul, pervers, în care am fost condiționați noi, cei de la TR, să credem că eram diferiți de ceilalți. Că eram mai cu moț… Tocmai pentru că fusesem ținuți deoparte! Acesta fiind și motivul pentru care mulți dintre noi n-am prea înțeles nimic din ce se petrecea în fabricile unde fusesem trimiși să contruim socialismul. Ce importanța are chestia asta? Noi suntem generația care am ‘patronat’ dezindustrializarea României…
Și, că tot am menționat mai devreme o oarecare echivalență între rolul jucat de subofițeri și cel al profesorilor – amandouă categoriile sociale fiind curele de transmisie, chiar dacă fiecare ‘transportă’ altceva iar punctele de plecare/sosire sunt diferite – am să vă atrag atenția că noi, adică generația din care fac eu parte, suntem autorii morali ai inflației de doctorate calpe care tot ies la iveală.
nicichiarasa 