Archives for posts with tag: Democratie

Situație în care se află cineva
care vrea să înșele buna-credință a altora.

Ne tot întrebăm „Cum de-a ajuns România în halul în care se află”?
Simplu.
Am fost duși de nas!
OK, aici avem de a face și cu ‘să-ți fie ție rușine dacă m-ai păcălit odată dar dacă ai reușit și a doua oară asta înseamnă că eu nu am priceput nimic din prima experiență’.

Am să le iau pe rând:

Răzvan Ioan predă la Casa Paleologu și este antreprenor în educație. A fondat MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. A studiat filosofie în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. La Universitatea din Leiden a predat câțiva ani în perioada doctoratului. S-a întors în România acum câțiva ani, spunând că “mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță.””

Odată întors în România, proaspătul doctor în filozofie s-a apucat de predat.
În salonul casei Paleologu:

Dacă aș fi fost bărbat adevărat – ați auzit de Big Balls, puștiul ăla angajat de Elon Musk să-i mai rărească pe bugetarii din SUA? – m-aș fi dus să-i dau replica la curs în loc să scriu o filipică pe internet…
Da, doar că e o mică problemă aici…


Marți sunt trei ceasuri rele!
Poate că cine știe… răgușesc și-mi pierd prestanța… Dau 270 de lei și poate că uit vre-unul dintre argumente. Ce să mai spun despre faptul că m-aș adresa unei audiențe auto-selectate. Niște oameni dispuși să sponsorizeze un doctor în filozofie care să le explice de ce e mai bine să trăiască într-o republică decât într-o democrație….

Dar cum tastatura suportă orice… iar internetul ține minte tot…

Găselnița cu republică sau democrație a fost inventată peste ocean. De băieții ăia care l-au ales pe Trump și acum nu știu cum să se spele pe cap cu el. De el… mă rog. Sub link e o postare din 2016. Au să reiau argumentele foarte pe scurt.

Republica este o formă de organizare a statului. În zilele noastre, avem republici și monarhii.
Democrația este o metodă de adoptare a deciziei. De către un colectiv/o comunitate/națiune. Și avem democrații autentice sau democrații de fațadă.

Pentru cei care nu-mi înțeleg scrisul:
Pe axa orizontală – adică pe abscisă, pentru Funeriu/bacalaureat – avem diferența dintre democrația asumată și dictatura pe față.
Pe axa verticală – adică pe ordonată, vezi mai sus – avem diferența dintre teorie și practică. Dintre vrabia din mână și cioara de pe gard. Dintre vopseaua gardului și leopardul care îi așteaptă pe fraieri!
Pe cealaltă axă orizontală, cea înclinată, avem diferența dintre monarhie și republică.

Pe vremuri – și încă în unele părți ale globului – monarhiile erau absolutiste. Sau absolute, dacă vă place mai mult termenul. Adică monarhul – sau împuterniciții acestuia – avea/are toată puterea de decizie. Pe românește, dictatură pe față! Cât se poate de autentică…
Între timp, și pe o din ce în ce mai mare proporție din suprafața Terrei, oamenii și-au cam dat seama – statistic/evoluționar vorbind – că dictaturile nu prea funcționează. Mai ales pe termen lung. Sunt niște postări mai în spate pe tema asta. Așa că… Republici și monarhii, laolaltă, care funcționează pe baza unor constituții cât se poate de democratice.
Doar că… dacă nu bagi bine de seamă, își bagă dracu’ coada! Și democrația începe să fie degradată. De la democrație autentică ajungem la democrație iliberală. Care e o contradicție în termeni dar asta doar dacă se prind oamenii… după care se poate ajunge chiar și la democrație populară… care e, de fapt, comunism în toată regula!

Nu mai țineți minte?
Da, știu. Ăsta este subiectul real al postării de astăzi.
Cum ne funcționează nouă mintea…

Undeva în străfundurile memoriei – dacă e să-i credem pe cei care se ocupă cu chestiile astea – sunt înmagazinate toate întâmplările cu care am venit în contact. Cu cât mai semnificative pentru noi, la momentul respectiv, cu atât mai adânc întipărite în memorie.
Ai zice și că ‘cu atât mai semnificative pentru fiecare dintre noi, cu atât mai ușor de recuperat din memorie.’
Ai zice dar nu e chiar atat de simplu.
„Cu cât mai semnificative pentru noi, LA MOMENTUL RESPECTIV, cu atât mai adânc întipărite în memorie.”
Da, adică cu atât mai adânci urmele lăsate în însăși firea noastră. Dar asta nu înseamnă, neapărat, că suntem în stare să ne aducem aminte și întâmplarea în sine. Rămânem cu cicatricele pe suflet dar uităm cum le-am căpătat. Nu e o alegere, conștientă, doar o măsură de auto-protecție. Ce rost are să ținem minte ce s-a întâmplat dacă tot ne-am învățat lecția? Nu vreau să intru acum/aici în amănunte.

Am tras ponoasele tâmpeniilor făcute de Băsescu.
Ținem minte că Antonescu a încercat să-l dea jos pe Băsescu.
Îl percepem pe Antonescu ca fiind bun… de încredere… ne dă speranță… Uităm că tot el a fost fraierul care l-a crezut pe Ponta!

Cam așa funcționeză lucrurile. Inclusiv pentru cei cărora le-a convenit ce s-a întâmplat pe vremea lui Băsescu. Ei, pur și simplu, privesc lucrurile din altă perspectivă.
Tot așa cei cărora le-au convenit măsurile luate de guvernarea Ciolacu.

Ezra Klein spunea pe undeva că ‘citim mai degrabă așa cum suntem decât ce e scris acolo’.

Tindem să ‘credem’ în funcție de experiențele prin care am trecut. De întâmplările care ne-au format. Facem lucrul ăsta în mod ‘instinctiv’. Mă rog, tocmai am spus o prostie. De fapt, viața ne-a dresat să credem anumite lucruri.
Când suntem puși în fața unor alegeri, suntem deja condiționați să alegem cu ‘inima’. Să ne uităm într-o anumită direcție și să căutăm în memorie toate argumentele care să valideze acea direcție. Adică să citim ce e acolo într-o lumină favorabilă hotărârii pe care am vrea să o luăm.
Facem toate astea fiind convinși că avem o atitudine rațională. Căutăm argumente, nu?!?

Ei bine, în realitate suntem raționalizatori!
Și e normal să fim așa.
Asta fiind motivele pentru care democrațiile autentice funcționează mai bine decât dictaturile.
Fiecare raționalizator scoate argumentele pe masă. Strigă, țipă, ceilalți îl bagă mai mult sau mai puțin în seamă… Mai spun și alții același lucru… Sau ceva care măcar seamănă
Adevărul își face cumva loc către lumină!
Dacă și atât timp cât democrația rămâne autentică.
Câtă vreme oamenii se mai ascultă unul pe celălalt. Câtă vreme oamenii se mai respectă unii pe ceilalți!

Cum se degradează democrațiile?
Impostorii ajung să se lase plătiți pentru a-i zăpăci de cap pe cei suficient de exasperați încât să pună botul!

Așa a ajuns Ungaria să fie condusă de Orban, Rusia de Putin, America de Trump…

Spuneam ceva despre ținerea de minte. Pe vremea lui Ceașcă, ni se tot vorbea despre Republica Socialistă România.
Și despre cât bine trăiam.
Într-o republică… Răzvan Ioan!

Tratăm alegerile de parcă ar fi un concurs de frumusețe. Sau o emisiune de televiziune din categoria ‘știi tot felul de chestii care nu interesează pe nimeni și câștigi tot felul de zdrăngănele de care n-ai de fapt nevoie, și asta doar pentru că astfel se umplu televiziunile de bani.’
De parcă cei aflați „în campanie ELECTORALĂ” ar urma să primească cine știe ce premiu. Asta în urma alegerilor făcute de aceia dintre noi care se vor obosi să meargă la vot…

Abia atunci când ne vom da seama că este soarta noastră în joc, abia atunci vom fi în stare să alegem cu cap! Abia după ce vom înțelege că noi suntem cei care vom suferi consecințele activității sale, vom alege pe cineva care să facă ceva pentru noi toți.

De ce Nicușor Dan?

Pentru că așa au căzut cărțile. Acum toată lumea se așteaptă ca Nicușor Dan să facă ceva. Și aceiași toată lumea se așteaptă ca Antonescu să continue. Pe linia pe care suntem deja.

Mai sunt două săptămâni. Astea sunt așteptările, aștia sunt candidații disponibili.
Ce a fost, a fost. Acum avem de a face cu situația actuală. Facem ceva concret sau ne luăm cu mâinile de cap și ne văicărim ‘ce bine ar fi fost dacă…’?
După ce trec alegerile, putem să ne punem 7 mii de întrebări lămuritoare. Deocamdată e nevoie de niște realism.

‘N-ai spus nimic despre alternativa cu adevărat radicală! Despre cei care ne asigură că vor schimba totul din temelie!’

Aici paradoxul se adâncește și mai tare.
Trăim într-o democrație.
Adică ne respectăm între noi atât de mult încât fiecare dintre noi are aceleași drepturi precum toți ceilalți.
Fiecare dintre noi are dreptul la un vot și dreptul să spună ce părere are despre situația actuală.

În același timp, ne-am împărțit în tabere.
Unii își propun să readucă o glorie care n-a existat vreodată. Și îi amenință pe ceilalți cu focul gheenei.
‘Ceilalți’ strigă ca din gură de șarpe că ‘unii’ sunt niște tâmpiți care n-au dat pe la școală și n-au înțeles nimic din lecțiile de istorie.

Situația este, de fapt, cât se poate de simplă.
Avem de a face cu o cohortă de oameni cât se poate de exasperați. De oameni care simt că trece viața pe lângă ei. Și cum exasperarea e un sfetnic cât se poate de prost… Mai ales atunci când este ațâțată de tot felul de influenceri aflați în căutare de rating…
Și da, foarte mulți dintre cei exasperați nu au înțeles foarte multe din lecțiile de istorie. Pentru că au fost trimiși de mici la câmp, la meserie, pentru că au avut parte de profesori cărora nu le păsa… pentru că…
Din păcate, sunt și foarte mulți oameni cu studii universitare serioase care n-au înțeles prea multe din lecțiile istoriei…
Și abia acum ajungem la partea cu adevărat înteresantă. La jmecherii care utilizează exasperarea ca pe o ‘fortă motrice’. Care instrumentalizează nemulțumirea justificată a oamenilor.
Care promit, fără nici un fel de acoperire, exact ce vor exasperații să audă. Cum o să fie România respectată, cum o să trăiască tot românul bine pe banii recuperați de la exploatatorii care au supt sângele poporului…

Exasperați fiind, mulți dintre cei care se simt lăsați pe dinafară se agață de orice speranță…

Nu ‘tâmpenia’ indusă de exasperare e problema.
Ticăloșia celor care se folosesc de exasperare pentru a ne face să ne certăm între noi!

‘Problema’ fiind că nici ticăloșii n-au înțeles nimic din istorie.

Cică nu capeți ce meriți.
Doar ce accepți!

De ce să ne străduim? Dacă fac tot doar ce vor ei?

Hai să o luăm altfel.
Încă ne mai lasă să votăm, corect?
De ce fac chestia asta? Dacă tot nu contează ce votăm noi?

Chiar și pe vremea dictaturii, tot ne puneau să votăm…
Bine, pe vremea aia chiar nu conta ce votam noi.
Tot ce conta era că ei puteau pretinde că trăiam într-o democrație. Așa „populară” cum era ea, puteau pretinde că era totuși o formă de democrație. Votam, nu?

„Democrația” aia de fațadă s-a terminat rău. Pentru dictator!

Ăsta este motivul pentru care ne mai lasă să votăm.
Chiar și ‘ei’ au înțeles că e mai bine să ne întrebe și pe noi, din când în când, despre ce părere avem.
Nu de alta, doar ca să nu mai pățească ‘vreo rușine’ cei care se întâmplă să fie la putere atunci când îi ajunge mămăligii cuțitul la os.

Așa că dacă tot votăm, hai să votăm cu cap!

Și cât mai mulți.
Principalul semnal pe care îl trimite fiecare dintre membrii corpului electoral atunci când bagă votul în urnă este că îi pasă! Că nu acceptă propaganda mincinoasă pe care ne-o toarnă în ureche cei care ne vor dezbinați. Care ne îndeamnă să ne certăm între noi.

Mulți sunt de-a dreptul furioși. Nu înțeleg cum ‘ceilalți’ se pot gândi să voteze cu …
Și uite-așa ajungem să citim, mai ales pe net, tot felul de mesaje care mai de care mai disprețuitoare despre ‘ceilalți’. Mare parte dintre aceste mesaje sunt distribuite/amplificate de boți. Dar sunt și unele de-a dreptul sincere. Exasperarea, pricinuită de subiecte reale și ațâțată de o propagandă abil ticluită, poate distorsiona foarte ușor procesele noastre cognitive.

Problema cu această atitudine, de dispreț pentru ceilalți, este că ne aruncă, pe toți, în brațele deschise ale celui care vrea să ne dicteze. Doar separați în tabere ne poate suci mințile. Doar atâta vreme cât ne lăsăm dezbinați ne poate deturna viitorul.

Ce mesaj trimitem atunci când votăm?
Că avem încredere!
În noi. În noi și în capacitatea noastră de a ne croi viitorul. Împreună!

Pentru simplul motiv că alternativa e groaznică!

Democrația este cea mai puțin proastă formă de guvernare.
Winston Churchill

După criteriile de astăzi, Churchill numai democrat nu era.
Făcea mișto de femei, îi desconsidera pe toți cei care nu erau albi – și mai ales pe indieni…
Ca toți englezii vremii, era foarte sensibil la ‘diferențele de clasă socială’.
Cu toate astea, făcea apologia democrației!
Poate că știa el ce știa…

Am vorbit mai devreme despre care e treaba cu democrația. Despre ce aduce ea în plus.
„Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă.
Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii.
Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…”

Ce-i face pe cei de la putere să se dea jos de pe scaune atunci când li se termină mandatele?

Statul de drept este o convenție.
O convenție implicită care a evoluat către ce este acum în funcție de condițiile locale.
Care condiții locale au influențat, decisiv, modurile în care funcționează fiecare dintre statele care există acum.

‘Adică ce vrei să spui? Că toate statele care există acum sunt ‘state de drept’?!? Inclusiv Coreea de Nord, de exemplu?’

Excelentă întrebare.
Răspunsul, ca aproape întotdeauna, este inclus în întrebare.
Depinde pe cine întrebi. Kim Yong Un, „L’etat c’est lui”, ar răspunde că da. Că atâta vreme cât voința lui este respectată Coreea de Nord rămâne un stat de drept.
Toate statele contemporane fac apel la ‘drept’. La un set de norme, formalizate sub formă de legi, despre care toată lumea știe că ar trebui să fie respectate.
Nici un stat modern nu mai poate funcționa fără un astfel set de norme formalizate. Indiferent de cât de abuziv-arbitrare ar fi acestea. Pentru că în absența acestor norme formalizate, fiecare ar face ce l-ar tăia capul. Și așa, prea mulți dintre noi fac ce îi taie capetele… Dacă nimeni n-ar mai respecta vreo lege – ar fi ca și cum n-ar mai exista nici o normă formalizata – ne-am afla în plină anarhie. N-ar dura mult – situația ar degenera extrem de repede – dar ar fi foarte ‘intens’.

Nici măcar nu-ți poți imagina ce s-ar putea întâmpla?
E foarte normal. Noi am trăit – de ceva generații – într-o lume normală. Într-o lume cu reguli. Chiar și războaiele se duc după niște reguli… De exemplu, după ce ne-am lămurit care-i treaba, nimănui nu i-ar trece prin cap să folosească arme nucleare… Pentru că și ceilalți au suficient de multe încât nu merită!
Cam așa și cu celelalte reguli. Cei mai mulți oameni, adică cei normali la cap, sunt convinși – conștient sau inconștient – că nu merită. Sau, în orice caz, se comportă ca și cum ar fi conștienți de chestia asta…
Cu alte cuvinte, aproape toți oamenii – cu voie sau chiar inconștient – respectă regulile aproape tot timpul. Indiferent de ce e în sufletul lor, cei mai mulți oameni respectă culorile semaforului. Relativ puțini fură. Nu prea vezi oameni bătându-se pe stradă… Și așa mai departe…

Modul acesta de comportament colectiv face posibilă funcționarea societății.

Faptul că noi ne-am comportat ca și cum am fi înțeles și acceptat că ‘așa’ e mult mai bine decât să fi facut fiecare cum ne tăia capul ne-a adus unde suntem acum.

Faptul că cei care s-au născut în societăți deja democratice au continuat tradițiile respective a făcut ca societățile democratice să o ducă mult mai bine decât cele conduse în mod autocratic.
Faptul că unii au reușit, cum necum, să treacă de la dictatură la democrație a reprezentat un imens salt înainte.

Nu mă credeți?
Uitați-va în jur!


Schimbarea stăpânilor,
bucuria nebunilor.

Vorbă din bătrâni

Puteți pune în locul Elenei Lasconi orice alt candidat. Orice alt candidat care a pretins că el va „câștiga alegerile”.
Apoi întrebați-l care este scopul unor alegeri. Democratice…

Avem de a face cu vre-un concurs? E un premiu pe undeva?
Sau suntem în situația în care un grup de oameni, o națiune, încearcă să determine care dintre candidații care s-au oferit este cel mai potrivit pentru postul devenit vacant?

Pentru a mă face mai bine înțeles voi sublinia cuvintele cheie:

postul care a devenit vacant


„Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este o vorbă foarte înțeleaptă.
Vine din bătrâni și descrie perfect realitatea. Realitatea de atunci!
Realitatea de pe vremea când lumea era condusă de ‘stăpâni’.

De ‘stăpâni’ care se băteau între ei pentru putere. Care stăpâneau pentru o vreme.
Până când greșelile făcute se adunau atât de multe încât domnia lor, a fiecăruia dintre ei, se prăbușea. Foarte rar de la sine, cel mai des sub loviturile unui pretendent.
Pretendent care pretindea că el se va purta mai bine cu poporul. Care popor, exasperat de greșelile precedentului, cădea pradă promisiunilor noului pretendent.
Care popor, în foarte scurtă vreme, constata că și noul stăpân – odată ajuns la putere – se comporta cam la fel ca precedentul. De unde și vorba din bătrâni…

De la o vreme încoace, din ce în ce mai multe națiuni au învățat să folosească altă metodă de a scăpa de conducătorii nepricepuți.
Democrația.
Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă.
Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii.
Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…

Poporul e mai liniștit. Știe că, măcar din când în când, are și el ceva de spus.
Conducătorii sunt și ei liniștiți. Știu că, la un moment dat, pot ieși la pensie. Că nu li se va tăia capul imediat ce vor fi pierdut puterea…

Cu alte cuvinte, alegerile – repet, cele democratice – sunt despre cum să meargă lucrurile mai bine.
Despre cum un popor poate să schimbe pe cei care s-au dovedit a fi nu fi fost atât de pricepuți precum au pretins la un moment dat. Sau cărora li s-a urcat între timp puterea la cap…

Alegerile democratice sunt un proces în urma căruia trebuie să câștige poporul.
Candidatul ales va avea de muncit, nu va primi vre-un premiu.
Va primi ceva abia la sfârșitul mandatului.
Și asta doar dacă va face față provocărilor.
Va primi respectul oamenilor pe care i-a condus.

L’etat c’est moi!
Louis XIV, 1643-1715,
autrement connu comme le Roi Soleil

Statul este instrumentul prin intermediul căruia este asigurată evoluția.
Instrument dezvoltat de către organismul social, este utilizat de către acesta pentru a face față provocărilor. Războaie, revolte, catastrofe naturale…
Statul organizează în scop administrativ informația de care are la dispoziție și o folosește atunci când este cazul.

Folosit în mod propice, pune la dispoziție celor care îl locuiesc căile și mecanismele prin care aceștia valorifică resursele pe care le au la dispoziție și oportunitățile pe care reușesc să le identifice.

Căzut pe mâna unor impostori, statul devine instrument de distrugere în masă.

Pe vremea monarhiilor absolutiste, era treaba proprietarului – adică a monarhului absolut – să păstreze statul în stare de funcționare.
Pe vremea democrației, a poporului suveran, e treaba acestuia să păstreze statul în stare de funcționare.

Diferența dintre democrație și monarhie absolutistă a devenit evidentă în timpul Revoluției Franceze.
Dacă statul nu funcționeză cum trebuie, cel responsabil de funcționarea acestuia suportă consecințele.
Ludovic al XVI-lea a plătit cu capul. La propriu.
Ceaușescu a scăpat puțin mai ieftin… sau măcar mai întreg!

„Ce e de înțeles” din toată chestia asta?

Că dormim după cum ne așternem!
Că degeaba credem că o să vină cineva călare pe vre-un cal alb… care să…
Noi suntem cei care trebuie să ne facem ordine în bătătură! Pentru că nouă ne intră musca în casă dacă permitem mizeriei să ni se adune în curte!

Aș vrea să fiu bine înțeleasă. Candidatura dlui Georgescu era de o toxicitate extremă, bazată pe manipulare, minciună, organizații violente și înarmate, conspirații cu Estul. A da România pe mâna acestui om ar fi fost o nenorocire.

Dar cea mai mare nenorocire este că am ajuns la acest moment de hipnoză colectivă provocat de inepția și nerușinarea clasei politice și că mecanismele, filtrele raționale ale electoratului nu au funcționat. Că atât la nivelul instituțiilor, cât și la cel al electoratului ne-am descoperit total lipsiți de sistem imunitar.

Este bine că pericolul imediat numit Georgescu a fost eliminat, mă aștept să facă ani buni de pușcărie pentru toată mizeria scoasă la iveală, dar aceasta a fost doar o tristă măsură sanitară. Important era să nu ajungem aici și esențial este să nu mai ajungem vreodată, iar pentru asta refacerea instituțiilor și a legăturii dintre guvernați și guvernanți este cheia.”

Țeapă!

Dacă se gândea puțin, victima – doar întâmplător cioară, realiza că întrebarea era ‘manipulatorie’.

Treaba votantului este să voteze și abia apoi să comenteze!

Doar așa se poate schimba ceva…

Aveți nevoie de argumente?
Tocmai v-ați uitat la unul foarte convingător!
Exact glumele astea îndoielnice – care vor să ne încurajeze să stăm acasă și să-i lăsăm pe ‘ei’ să-și vadă de ‘treabă’ – sunt cele mai bune argumente pentru necesitatea unei prezențe covârșitoare la vot.

Ce face un cetățean atunci când votează?
Alege?
‘Alegerea’ este doar o ‘porțiune’ din actul de a vota.
Principala semnificație a votului este participarea. Participarea la viața cetății!
Votul este, în primul rând, obiectivarea interesului pentru soarta colaborării dintre membrii societății în care trăim.

Sună pompos?
Am să formulez altfel.
Votul exprimat – adică pus în urnă – este un avertisment.
Un avertisment cât se poate de puternic transmis celor aflați ‘la butoane’. Un mesaj care strigă cât se poate de explicit „NE PASĂ”.

„Suntem cu ochii pe voi așa că aveți grijă ce faceți!”

2024 este ‘anul hotărâtor’.
Alegem tot. Tot, la toate nivelurile. De sus până jos.
De deciziile pe care le vom lua acum, ca nație, depinde viitorul nostru. Atât ca nație cât și ca indivizi.

‘Democrația’ începe la ‘microfon’.
Înainte de a cere să fie votați, candidații expun problemele asupra cărora au de gând să se aplece și modul în care au de gând să le rezolve.
Iar cei care au de gând să voteze, adică cei care își asumă responsabilitatea pentru propria soartă, ascultă. Ascultă cu atenție înainte de a alege.

Presa – adică mass media – transmite cu fidelitate tot ce încearcă părțile să-și transmită. Electoratul către candidați și candidații către electorat.
Reamintesc în acest context că politicienii nu au la dispoziție un alt serviciu de informații în afară de presă. Și nici un alt megafon.

Ia să facem noi un fel de revistă a presei… Să vedem care sunt problemele presante pe care își propun să le rezolve principalii candidați. Și cum…

Practic, PSD și PNL folosesc votul politic pe care îl aduc primarii pentru a crește șansele de a obține mai multe mandate de eurodeputați, iar Marcel Ciolacu și Nicoale Ciucă își securizează fotoliile de șefi de partide.

Păi asta discutăm noi înainte de alegeri?
Problemele lor?!?
Și problemele noastre? Adică ce avem de gând să facem noi, populația, când ?!?
După alegeri? La capitolul promisiuni neonorate?

Astea sunt momentele în care ne aducem aminte de istorie.

De cât de bine ne-ar fi dacă am fi înțeles mai mult din istorie!

Alegerea e simplă. Teoretic. În practică….

Teoria – adică evidența istorica – spune că toate imperiile se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu.

Practica – adica istoria locala, traditia – ne invata sa ‘plecam capul’. Ca sa nu ni-l taie sabia… Sa trecem si de hopul asta. Mai vedem noi dupa aia!

Tot istoria ne mai invata ceva. Napoleon parea de neinvins. Hitler parea de neinvins. Gingis Han nu a fost invins pe campul de lupta… Pana cu cateva zile inainte de prabusirea lagarului comunist, nimeni nu se gandea serios la ce se va intampla dupa. Pentru ca nimeni nu-si putea inchipui un ‘dupa’! Dar pentru ca imperiile nu rezista niciodata prea mult…

‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ a fost inventat in anumite conditii. In anumite conditii socio-istorice. Pe vremea cand ‘spatiul Carpato-Dunareano-Pontic’ se afla la rascruce de vanturi. Era o intersectie a istoriei. Un loc in care se infruntau trei imperii. Pe vremea cand istoria nu fusese inca scrisa. Iar cei care ajunsesera la concluzia asta nu avusesera niciodata sansa – adica timpul necesar – de a se gandi la invataturile istoriei.

Acum situatia e clara. Ar trebui sa fie clara… Singurii ochelari de cal care ne tulbura vederea sunt iluziile noastre. Fricile noastre!

Suntem, impreuna, mult mai puternici decat agresorul. Asa cum restul Europei a fost mai puternic decat Napoleon. Asa cum spatiul Nord-Atlantic a fost mai puternic decat Hitler si decat Stalin. Succesele initiale obtinute de agresori au avut la baza ezitarile victimelor. Care victime, odata trezite din pumni, au readus situatia la normal. La normalitatea istorica.

Tot asa si acum. Doar ca trebuie sa ne trezim odata. Sa ne mai trezim odata….

Ludovic ics i v pretindea că “L’etat c’est Moi”.

Noi, democrați fiind, pretindem că ‘l’etat c’est nous’.

Da’ dăm vina tot pe el pentru ce nu ne convine!