După 27 de ani de prezență disciplinată la toate manifestațiile de protest semnificative mi-am dat seama, în sfârșit, cum stă treaba.

Scena politică e împărțită în trei, nu în două.

Avem politicieni, ‘protestatari’ și electorat.

În mod ciudat, primii care s-au maturizat au fost protestatarii. Chiar dacă, cel puțin teoretic, te-ai fi așteptat ca politicienii de profesie să facă tranziția mult mai rapid decât toți ceilalți.

Am ieșit, pentru prima dată, în stradă pe 22 decembrie, de dimineață.
Încă nu era nici o diferență între electorat și protestatari.
Nemulțumirea populației dăduse în foc iar oamenii și-au dus furia in piața publică.

Așa că unii dintre politicieni au profitat de moment și s-au cocoțat în fruntea bucatelor.

„Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră…”

A fost prima și ultima dată când politicienii, protestatarii și electoratul au fost de aceiași parte a baricadei.

Câteva zile după aceea, ‘ultimul de pe listă’ a făcut ceva care a aprins o scănteie de nemulțumire populară – imi pare rău dar nu mai țin minte ce și nu stau acum să caut – iar unul dintre ‘politicienii de vază ai vremii’ (Dumitru Mazilu) a încercat să folosească prilejul pentru a se pune pe sine în fruntea listei. Așa că a întărâtat pe cât a putut mulțimea adunată în Piața Victoriei.
Care mulțime, sub euforia momentului – cu doar câteva zile în urmă îl alungaserăm pe Ceaușescu – a ‘pus botul’ (‘hai că se mai poate odată’) și s-a încăierat cu ‘forțele de ordine’.

N-a mai fost să fie.
Dar a fost ultima oară cănd protestatarii s-au lăsat manipulați in halul ăsta de către politicieni.

Nici pe departe ultima dată când politicienii au încercat să folosească în scop propriu nemulțumirea străzii – sau să manipuleze electoratul… exact ăsta e subiectul de astăzi… dar să nu anticipăm.

Apoi Iliescu a transformat FSN-ul – care, pe vremea aia, juca rolul unei structuri de stat –  în partid politic. Ceea ce a produs o nouă repriză de indignare. Nu pot să folosesc expresia consacrată, „indignare populară”, tocmai pentru că indignarea nu a fost suficient de populară încât să aibe repercursiuni cu adevărat semnificative.

Fenomenul Piața Universității a fost însă momentul în care politrucii s-au convins pe ei înșiși că pot manipula electoratul după voia lor și că pot să-i alunge pe protestatari la periferia vieții publice.
Atunci a fost momentul în care electoratul – parțial obosit, parțial mulțumit cu ceea ce primise deja, a făcut ‘pactul cu diavolul’.
Atunci a fost prima dată, din păcate nu și ultima, când prea mulți dintre protestatari au făcut ‘exces de zel’. Intransigența e bună doar atunci cănd este reflexivă. Când se referă la propria persoană. Când refuzi dreptul de cetate tuturor celor care nu sunt complet de acord cu tine cazi, cu capul înainte, în capcana întinsă de cei mult mai experimentați decât tine în materie de manipulare.
Iliescu ne-a lăsat să strigăm ca disperații în Piața Universității știind foarte bine că poate controla eficient informația care ajunge în restul țării. La restul electoratului. Adunăndu-ne pe noi la un loc și lăsându-ne ‘să ne ne facem de cap’ a putut să le arate celorlați o imagine extrem de distorsionată a ‘democrației liberale’.

Următorul ‘puseu inflamatoriu’ a fost atunci cănd Iliescu a vrut să scape de Petre Roman. Pentru ca nu era sigur că poate să-l debarce doar sub presiunea ‘străzii’, și pentru că deja colaborase bine cu minerii, i-a chemat din prima.

Aceste doua veniri ale minerilor la București, ambele la chemarea și sub organizarea unor politicieni, relevă începutul maturizării protestatarilor. Marea majoritate a acestora înțeleseseră încă de atunci că rolul lor este doar să atragă atenția electoratului asupra lucrurilor care nu merg bine și, în nici un caz, să răstoarne ordinea de drept de fiecare dată cănd li se pare lor că cineva a greșit.
Că este rolul politicienilor să repare greșelile și că este rolul electoratului să îi aleagă pe acei politicieni care par mai capabili să le rezolve.

Din păcate evenimentele ulterioare au arătat că degeaba s-au maturizat protestatarii.
Cei mai multi dintre politicieni n-au vrut să înțeleagă mare lucru iar electoratul s-a lăsat pe tânjeală.

Penultimele două pusee demostreaza din plin cele de mai sus.

După ce guvernul Ungureanu a fost demis la presiunea străzii – deci fără vreo schimbare a ordinii de drept, prin mecanisme perfect legitime – mașinațiunile din spațiul politic au continuat după principiul ‘scoal-te tu ca să mă așez eu’. Ce altă dovadă mai bună a faptului că politicienii nu au înțeles nimic din ce s-a întâmplat în jurul lor?

Așa că protestatarii și-au făcut din nou simțită prezența.
A căzut și guvernul Ponta.
Din nou, cât se poate de constituțional!

A înțeles cineva ceva?

Politicienii s-au tras atat de tare pe cur încât a fost nevoie să fie adus cineva tocmai de la Bruxelles ca să formeze guvernul. Ba, mai mult, aproape nimeni nu a vrut să facă parte din el.
În plus, în loc ca cei care au greșit să își asume responsabilitatea pentru nemulțumirea populara, au început să fie colportate tot felul de zvonuri cum că această nemulțumire ar fi fost provocată de manipulările lui Soros….

Electoratul, la rândul lui, s-a tras și el pe cur. Atât de tare încât nici măcar nu a ieșit la vot.
OK, au considerat că nu au cu cine să voteze.
Păi dacă nu ai cu cine să votezi … atunci intri tu în politică și îi dai la o parte pe neisprăviți.
Dacă îți pasă despre ce ți se întâmplă.
Sau măcar te duci și îti anulezi votul.
Pentru că altfel politrucii, la fel de imaturi, interpretează absența de la vot ca fiind indiferență – și nu scărba pe care ai crezut tu că o ‘exprimi’.

Și uite așa am ajuns la protestele de acum…

Judecănd după răspândirea lor, nu doar după amploare, se pare că o parte din electoratul autopăcălit a trecut de partea protestatarilor. Adică a început să se maturizeze.
Cu atât mai mult cu căt nimeni dintre protestatari nu încearcă să iasă din limitele constituției. Protestele sunt cât se poate de pașnice.
Mai exagerează câte unii cu intransigența – cerând interzicerea unor posturi de televiziune, demisia unora care nu s-ar fi mișcat pe cât de repede le-ar fi plăcut unora dintre protestatari, ba chiar și înterzicerea unui anume partid… dureri de creștere.
Care trebuiesc, bineînțeles ‘tratate’, tocmai pentru că întârzie completarea maturizării.

Numai că aceste dureri de creștere sunt incomparabil mai puțin periculoase decât refuzul unora dintre politicieni de a ieși din obsesiva lor credință că doar ei au dreptate și că toți ceilalți sunt proști, manipulați sau la fel de ‘hoți’ ca și ei – ceea ce ar justifica atmosfera de ‘care pe care’, dominantă încă pe ‘mioriticele’ maluri ale Dâmboviței.