Realitate de natură psihologică.

‘Trebuie să te hotărăști. Cum adică „realitate” dacă e de natură psihologică?!?’

Simplu. Masa din sufragerie e reală? Și dacă da, de unde știi?

‘Ești prost? O vezi cu ochii tăi! E în mijlocul sufrageriei…’

Și noaptea? Când e întuneric? Sau pentru orbi? Mesele încetează brusc să mai fie reale atunci când apune soarele? Orbii consideră mesele ca fiind ceva magic doar pentru că nu pot să le vadă?

‘E clar. Te-ai tâmpit la cap. Băh, masa e reală pentru că te doare fluierul piciorului atunci când te lovești de ea în întuneric!’

OK. Deci un lucru este real în măsura în care are consecințe palpabile.
Cât se poate de corect.
Hai să examinăm acum alte câteva consecințe cât se poate de palpabile.

Câte biserici – sau, și mai bine, câte lăcașuri de cult – există în localitatea în care trăiești?
Crezi că măcar vre-unul dintre ele ar fi fost ridicat dacă cei care l-au făcut pe fiecare dintre ele n-ar fi „crezut” că fac un lucru „bun”?
Crezi că cei care s-au omorât unii pe alții în toate războaiele religioase au făcut lucru ăsta fără să fi fost animați de o realitate de natură psihologică?

Credința e de natură psihologică pentru că sălăsluiește în capetele noastre. Exclusiv acolo.
Și este reală pentru că are consecințe cât se poate de palpabile în ceea ce tot noi considerăm a fi „lumea reală”.
Cred că a venit momentul să facem deosebirea dintre ‘a ști’ și ‘a crede’.
Știi ceva atunci când ai văzut acel ceva ‘cu ochii tăi’ și crezi ceva atunci când accepți ca fiind real ceva ce a ajuns la tine de la o ‘sursă de informație’.
Știi că te înșeală nevasta atunci când o prinzi în pat cu altcineva, crezi că te înșeală nevasta atunci când îți spune mă-ta că a văzut-o la braț cu fostul ei prieten și îți închipui că te înșeală atunci când trec câteva săptămâni fără să fi făcut sex.

Am trivializat credința?
Credeai că e vorba despre credința religioasă?
Păi nu e nici o diferență între credința în Dumnezeu și credința în vaccinuri…

‘Cum poți să compari astea două lucruri?!? Cu atât mai mult cu cât există foarte mulți oameni care cred în Dumnezeu și nu cred în vaccinuri… din diverse motive…’

Foarte bine că ai făcut observația asta!
Unii oameni cred că știu cum e cu vaccinurile. Lucrează în domeniu, știu cum funcționează știința…
Bine, știința lor e oarecum diferită de cea a credincioșilor care spun că recunosc mâna Domnului în cele ce se întâmplă în jurul lor dar, de fapt, diferența este doar în capetele noastre.
În realitate, nimeni nu știe cu adevărat mare lucru și toată relația noastră cu realitatea – credință plus știință – se bazează pe ‘văzând și făcând’!.

Ne-am tot schimbat religiile de-a lungul istoriei și definim „știința” ca fiind un mod prin definiție imperfect, incomplet și temporar de cunoaștere.
Cu alte cuvinte, învățăm din mers.

Da, numai că realitatea asta – aceea că suntem în mijlocul unor nisipuri mișcătoare și că nici măcar nu știm pe unde o să scoatem cămașa – este ceva cât se poate de înfiorător. Sau, mai bine zis, groaznic!
În termenii lui Nietzsche, ne-am tot uitat în abis până când a început și abisul să se uite în noi!

Avem nevoie de o poveste.
Pentru a ne putea scula din pat dimineața, avem nevoie de un motiv. Bine, mergem la umblătoare… și pe urmă? De ce ne-am înhăma la lucrurile pe care le facem de obicei?
De foame? Pentru că asta așteaptă lumea de la noi? Pentru că ne simțim bine făcând toate lucrurile pe care le facem de obicei? Toate astea la un loc?
Religia ne oferă povestea. O poveste în care fiecare dintre noi își poate găsi un loc. Cu condiția să creadă…
Știința, așa imperfectă cum e ea, ne oferă calea. Drumul și metoda pe și cu care putem înainta mai repede pe drumul către țelul agreeat în comun. Către țelul din poveste. Țelul care este deasupra tuturor și care ne unește. Călăuzindu-ne…

Nu mai avem religie? Am trecut la religii? Care ne dezbină în loc să ne unească?
De asta nu e bine să schimbăm religia?

Păi n-am schimbat religia… am trecut de la o religie la alta, păstrându-ne modul religios de existență.
Modul religios de existență fiind modul de acțiune bazat pe credință.
Pe credința că toți tragem la aceiași căruță, că măcar mare parte din ce spune fiecare dintre noi are un corespondent în realitate, că existența noastră are sens…

Gata, pauză că m-am întins cam mult!